Pentru că la un moment dat îmi ieșisem din ritm și nu postasem o lună de jurnal londonez, luna trecută s-au împlinit douăzeci de luni londoneze, dar abia luna aceasta o lipesc în jurnal pe cea de-a douăzecea scrisă. Pornit dintr-o joacă, dintr-un prea plin al unei lumi noi și a multor întrebările despre cum e acolo în Anglia, jurnalul a devenit o parte din capitolul meu de emigrant, din viața mea până la urmă.

Celor care merg pe ideea fixă că ”Noi de-acasă nu plecăm!” nu pot să le zic decât că acum câțiva ani eram în aceeași oală cu ei. Era cald și bine în Clujul meu – nici cald nici rece, numai bun. Pe malul minunat al Someșului, printre oamenii mei. Viața, însă, își are cotiturile ei. Unii de necaz, alții pentru noi oportunități, iar alții doar pentru noi provocări iau drumul străinătăților. Indiferent de motivul plecării noastre, am ajuns la o singură concluzie, într-o seară, după ce participasem la expoziția de pictură a talentatei noastre  prietene Lucia, că oameni sunt peste tot și cei care se aseamănă se și adună până la urmă. Așa că frica unei singurătăți în exil este una nemotivată. Ieși din casă, implică-te activ în viața socială și în cea culturală, mergi la evenimente și în câteva luni vei avea agenda plină de oameni noi. Iar eu sincer, exact cu frica asta m-am luptat. Este adevărat, că acum câțiva ani buni, celor veniți printre primii, ușor nu le-a fost. Acum însă, români și moldoveni găsești mai peste tot. Am până și în clasa celui mic o mămică de la Botanica, din Chișinău. Așa că problema a dispărut între timp de la sine.

La acea expoziție am înțeles că sub un clar de lună plină ne-am adunat aici și fete de la Chișinău, și colege de la Cluj, și colege de cameră chiar și din cămin (nu știu dacă e noroc sau nu, că își amintesc cam mult prea multe din trecutul tumultuos) printr-un cumul de mai multe coincidențe frumoase. Iar prieteniile noi, la așa depărtare, se leagă repede și zic eu, altfel. Drumurile ne-au dus unde au vrut ele și ne-au adunat aici, la mii de kilometri distanță. Spunem și noi bancuri, povestim, chicotim și pe la evenimente, dar și în pub-uri englezești cot la cot cu irlandezi roșcați și cu poloneze machiate strident, cu scoțieni și englezi, cu ruși și albanezi. Ce mai contează? E bine dispusă toată lumea. Atmosfera asta dezinvoltă, gălăgioasă, în care fiecare face ce vrea, știe să se relaxeze și să lege discuții rapide cu vecinul de la altă masă este o caracteristică a atmosferei de aici. Să o testați măcar o dată, recomand! Iar apoi toți merg pe la casele lor și își caută de familii și de rutina zilnică, până la următoarea ”șezătoare” de suflet. Noi, fetele, deja ne-am făcut o agendă de evenimente la care să mergem, iar unde ne-au părut puține – le-am inventat noi. Unde scrie că nu e voie? Nu aștepta alții să o facă pentru tine. Trăiește clipa!

De fapt, unde voiam să ajung. Că toate riscurile unei schimbări majore scot la suprafață și fețe neașteptat de frumoase. A unei lumi neobișnuit de colorate și de fermecătoare, diferită față de cea văzută de pe pervazul de acasă, unde stau liniștite pe raft jucăriile copiilor încă din primele luni, primii dințișori și primul smoc de păr tuns. Unde ți-ai lăsat albumele cu pozele din studenție și în dulap rochiile pentru ”când voi mai slăbi”. Unde erau toate atât de stabile și previzibile.

La ele puteți reveni oricând. Cheia de la casă tot în geantă este. Praful nu e greu de șters. Oamenii adevărați – nu te vor pierde prin lume. Dovada faptului e că am fost la o bună prietenă la Paris, reușind să îi văd pe toți cei dragi de acolo, iar aici ne-a vizitat o altă prietenă, de la București, tot în această lună. Nu se pierd oamenii în era Facebook-ului. Numai să încăpem în rochii și să nu ne strângă papucii. Că drumuri încă multe vom avea în viață. Până atunci – lumea asta e prea frumoasă ca să o cunoaștem doar de la televizor.

Îndrăzniți, chiar și dacă nu veți reuși, măcar veți spune după  –  ”am încercat”.

Paris, mai 2019

Cum ziceam anterior, îmi vine tot mai greu să continui jurnalul londonez, pentru că toate de aici încep să îmi pară normalități. Totul ce părea până acum incredibil sau mult prea elegant prin părțile astea a lumii, acum au devenit pentru mine obișnuite. Nu chiar familiare, să nu exagerăm, dar normale. De la faptul că iarăși, de la un centimetru de zăpadă căzut într-una din zile, s-au închis școlile și până la ploile mărunte ciobănești de scurtă durată, toate au devenit obișnuințe.

Totuși, continuă să mă uimească alte lucruri noi.

Am declarat pentru prima dată veniturile pentru anul trecut. Frumos, on-line, completând fișe peste fișe, așteptând coduri de accesare prin poștă, dar fără a sta la mii de cozi. Simplu și elegant. Eh, ca la englezi.

Am descoperit cursuri de aerobic (sau cum s-o fi numi) în biblioteca de la Kingsbury, unde un grup de femei trecute de prima tinerețe se distrau de minune, urmărite cu atenție de un grup de tinerei trecuți și de al doilea val de ani, fapt care îmbujora ambele tabere. Frumos? Nu?

Dar mai mult continuă să mă uimească sistemul educațional (mă repet a câta oară) care vine în sprijinul părinților, de data aceasta cu organizarea unor cursuri gratuite pentru ei – de la cursuri de engleză și de calculatoare, până la gestionarea corectă a situațiilor de stres. La cel din urmă am fost o dată și atât. Nu m-a convins cu nimic doamna care preda (și care avea un singur copil) că știe mai bine decât o mamă cu trei sau cu patru copii (cum eram majoritatea celor înscrise) cum sa gestioneze situațiile conflictuale sau de criză care ne colorează viața minunată de părinte. Sfaturi de genul „alocați suficient timp pentru anumite activități”, „aveți răbdare” bla-bla-bla-uri citite de prin cărți și scrise cu siguranță de cineva dobă doar de teorii nu mă mai conving. Iar unul dintre momentele cu care ne-am confruntat la acel curs m-a convins că practica bate teoria definitiv. Doamna afirma că, dacă tot un anume lucru s-a produs inevitabil măcar să nu mai reacționăm urât la el ci să îl luăm ca atare. S-a murdărit copilul, a spart ceva, ne-am ieșit din programul propus – don’t worry – contează să respiri adânc și să rămâi zen. Suna prea bine, asta până când arăboaica de la curs, cea atipică, care își crește singură copilul, cu batic în cap dar cu piercing în nas și cu pantaloni gen ”military”, i-a povestit că ea așa și face: dimineața, încearcă să se organizeze cât de bine poate, doar că atunci, când își dă seama că oricum va întârzia, îi zice copilului ei să se relaxeze și ea merge să își termine cafeaua și țigara. Că dacă tot a întârziat, nu mai contează că e cu 5 sau cu 20 de minute. Dar contează că ea e zen. Recunosc că profesoara s-a cam pierdut. Exemplul urma teoria dumneaei, dar pe cât era de corectă – fiecare a gândit cum a vrut.

La celălalt curs – The Computer Skills & Internet Safetly – s-a discutat despre pericolele jocurilor on-line și în general ale expunerii pe rețelele de socializare. Ce pericole se ascund în spatele ecranelor, cum putem monitoriza, bloca sau filtra accesul la informație a copiilor noștri – sunt subiecte chiar utile. Mi-a plăcut mult accentul pus nu doar pe cuvântul ”interzicere” ci pe cel de ”conștientizare”. Ne-au sugerat nu atât să îi spionăm pe copii, cât să discutăm cu ei despre pericole și o dată conștientizate ei însăși vor învăța să le evite. În același context s-a discutat despre un alt subiect sensibil – pe cât au voie copiii care au avut acces la informații mai precoce să le exprime celorlalți colegi de clasă. Sunt părinți care consideră că pentru odrasla lor (și fiecare își cunoaște mai bin copilul) anumite informații trebuie să vină mai târziu sau sub o altă formă. Și aici s-au încins spiritele: erau mame care ziceau că toate procesele naturale trebuie cunoscute de către copii și chiar și goliciunea corpurilor părinților nu este ceva de ascuns. Altele, însă, susțineau că toate trebuie aflate dozat, adecvate vârstei și tipului de copil. Doar părintele poate decide ce și când și că nu e neapărată nevoie să învețe anatomie pe corpul mamei sau al tatălui, ci e mai bine din cărți și din imagini. Câte bordeie – atâtea opinii, mai ales aici, unde e un mix de religii care obstrucționează și subiectul goliciunii trupului, acesta fiind considerat un lucru sfânt și personal. Cursul a fost chiar interesant.

Ultimul la care am mers chiar săptămâna aceasta este cel de engleză. Partea cea mai faină este că aici au putut veni și mamele cu copii mici. Școala oferea servicii de baby-sitting în camera alăturată, iar mamele au fost servite cu ceai și cafea și au putut învăța două ore. Gratuit și cu multă bunăvoință. Se mai întâmpla să fie chemată câte o mamă, că este ”tare supărat” copilul ei  (așa se exprimă aici, ca să nu zică că urlă) dar e și normal. Mamelor li s-a venit în întâmpinare și asta mi se pare de-a dreptul bestial. De ce nu am avut și eu cândva aceleași condiții? Câte aș mai fi reușit, mă gândeam. Dar asta e. Din curiozitate am cuantificat cam câte mămici eram și de prin ce lumi ne-am adunat: două moldovence (de la Botanica ambele), două românce, o lituaniancă, o poloneză, o albaneză. Câteva din Afganistan, două din Maroc, una din Turcia și una din Iran. Cam 14 în total, dacă nu am greșit nimic. Ne-au lipit stikere cu nume pe piept și cursul cu ceștile aburinde pe masă a fost foarte fain.

Însă, în școli există și cazuri mai puțin plăcute, ca cel al unui copil dintr-a șasea din școala lui Mihai, care a adus un cuțit la școală și a încercat să rănească un alt coleg, fiind blocat de un al treilea. Cel din urma s-a ales cu tăieturi pe mână. Sau al cazului cu țigara electronică în care, un coleg de al fetei mele mai mari, a adăugat marihuana. În al doilea caz nu s-ar fi aflat, poate, dacă unul dintre colegi nu exagera cu trasul în piept al aburului care i-a secerat picioarele și astfel a fost deconspirat. Așadar – adolescenții din toată lumea au manifestări similare. Cunosc cazuri multe și din România sau din Moldova. Ce apreciez este, însă, că școlile au luat atitudine de fiecare dată, exmatriculând făptașii.

În rest – aceeași oameni cu ochii în telefoane, aceleași mame care nu ezită să își pună copilul pe jos în spațiile publice (la noi ar fi primit o mie de obiecții și priviri dezaprobatoare), aceleași zile în care încerc să nu uit că sunt moldoveancă și să coc plăcinte cu varză murată și cu brânză pe tigaie și uite așa, viața ne duce înainte.

Londra ne alintă și de această dată cu o toamnă caldă-caldă și fără ploi. Glumim deja, zicând că emigranții au adus cu ei câte un pic de soare din țările lor de baștină și au încălzit-o. În acest ritm, în câțiva ani, se prea poate că se va ajunge la temperaturile din deșert, însă Brexit-ul are grijă de acest fenomen. Sper doar, să nu readucă ploile abundente și depresive despre care doar am auzit că se purtau pe timpuri. Că de celelalte efecte ale schimbărilor de după luna martie, urmează să aflăm.

Toamna, în schimb, rămâne a fi splendida prin paleta cromatică așezată peste vegetația din abundență a orașului. Ușile colorate ale englezilor mă amuză. Simt impulsul de a mă da jos chiar și din autobus pentru a surprinde câte un peisaj magic. Noroc că nu te costă nimic, atunci când urci a doua oară în autobus pe parcursul unei ore. Că altfel luxul ar fi prea mare. Și avem noutăți – unul dintre membrii familiei s-a declarat a fi vegetarian, iar altul vrea să facă un challenge de 7 zile  – să încerce doar mâncare vegană și să îl filmez zi de zi, ca apoi să postăm pe youtube. Sper să fie totuși o idee trecătoare, că numai de asta nu îmi arde acum. Iar după aceste 7 zile, copchilu’ a rugat să îi fac o tigaie mare de șnițele că, doar,  numai din frunze și nuci nu cresc bărbații adevărați. Noroc cu cel de-al treilea care mănâncă carne unsă pe carne și la desert niște chiftele, fără nici o salată sau verdeață, bucurându-se că frații lui s-au dezis de bunătatea proteică. Vivat muștarul ca unica garnitură! Așa că am restructurat compoziția caserolelor – umplându-le cu mai multe batoane cu susan, fructe, batoane de fructe, batoane de nuci și multe frunze în sandvich-urile cu brânză și cașcaval. Am învățat cum se face maioneza din caju și am dat-o mai mult pe pasta de susan – tahini-ul. Da – și falafel-ul este noul venit în familie. Cum zicea un moldovean de pe-aicea ”un fel de ”fignea” orientală din cereale, care costă cât carnea”. Și îi dau dreptate. Deja despre noi, părinții care, cică ținem dietă fără carbohidrați, mă abțin să povestesc. Și așa e veselia mare în bucătărie pe când ajung să pregătesc o masă pentru toți. Mă mai salvează, apropo, noua descoperire – pudra de ceapă, care m-a scutit de tocatul cepei, călitul  și apoi blendatul ei ca să nu îl identifice copiii în mâncare. Măcar o veste culinară buna pentru luna asta. Noroc și de-atâta.

La școală, de mâine, se intră în vacanța de toamnă. Li s-au dat copiilor ceva teme de vacanță. Mămicile sunt (suntem) indignate la unison – vacanțele sunt pentru odihnă și nu pentru a căra fișele după ei la bunici sau la mare. Sunt perfect de acord. Nu că ne-am fi spetit tare mult în toamna aceasta, dar câte o temă pe zi tot am început să facem. Nici chiar totul deodată (De m-ar auzi mamele din România) ! Normele de securitate au fost înăsprite din nou. Dacă te înțelegi cu vreo mamă din clasă să îi iei copilul după ore, aceasta trebuie să meargă personal de dimineață la secretariat, să lase datele persoanei care ridică copilul și să primească un cod secret în schimb. Codul îl va comunica mămicii care îi va lua copilul, iar învățătoarea va ști și ea de acest cod, primit pe o foaie de la secretară. Când ajungi să iei copilul străin de la școală, aceasta te întreabă codul și îl compară cu al ei. Treaba e foarte serioasă, cu toate că pe noi ne cam umflă râsul. Zici că ne jucăm de-a războiul și codul Morse. Știm, însă, cu măsurile nu au fost luate degeaba, așa că  încercăm să ne abținem și să o salutăm politicos pe directoarea școlii care ne petrece aproape mereu la poartă la plecare. Apropo – lăudabil gest.

La școala celor mai mari li s-au înăsprit sancțiunile pentru întârzieri, pentru uniforma incompletă și pentru cei care sunt prinși cu telefonul în timpul programului școlar, ajungând acum și până la o oră de ”detenție”. Am primit un mail unde ne anunță că nu e voie cu părul vopsit dar și o scrisoare din partea unei învățătoare pentru fiica mea, în care o laudă pentru implicarea activă din timpul orelor. Un fel de mulțumire venită prin poștă, care nu poate decât să bucure inima părinților.

Și dacă nu aveți adolescenți în casă și credeați că era ”pieselor lego” înșirate prin toată casă este ce mai grea, țin să vă anunț că unghiile false intră la fel de nerușinat în tălpi. Și mai au și ștrasuri. Și am auzit că și colegele de vârsta fetei mele, ratează stațiile de autobuz, în căutarea unei unghii rătăcite prin transport. Iată așa probleme are tineretul din ziua de azi. Ei, nu că noi am fi fost mai presus cu ceva, dar unghii false în URSS nu erau. Iar faptul că până acum încă nu a luat foc casa de la placa de păr uitată în priză, este doar o pură coincidență. Landlordul (proprietarul) nostru nu cunoaște româna și nu citește blogul meu, așa că vă destăinui doar vouă secretul. Iar ideea mea genială de a crea un grup de familie pe Whatsapp, pentru a transmite mesaje tuturor în paralel, s-a lansat cu o mare nedumerire de la bun început: pe când încă constituiam grupul, unul din membrii lui a și ieșit. Mișcare de șah curat adolescentină. Cică: ”Și așa știu ce am de făcut!” Important e că am reușit să mă amuz de fază. Știu că nu am ce face cu vârsta asta deochiată și mă obișnuiesc cu felul lor atipic de a vedea lucrurile. De exemplu, atunci când tatăl lor i-a rugat să îmi cumpere flori, în absența lui, cel mai mare, uitând, l-a delegat pe cel mai mic. Ăsta, pentru că nu are câine pe care să îl trimită la magazin, nu a avut de ales. Ne-am dus împreună, dr am stat în fața magazinului să îl aștept. A venit bucuros cu ”cea mai faina floare din magazin”. O găsiți în poza de mai jos.

Timpul s-a mai răcit dar tot văd oameni în sandale – de plouă sau e soare. Iar cei răciți nu ezită să poarte mască de protecție pe față din respect pentru cei din jur. Am urmărit pentru prima dată în viață un cortegiul funerar tras de cai, dar nu am identificat naționalitatea defunctului. Bănuiesc că procesiunea făcea parte din tradiția vreunei culturi anume.

Văd tot mai multe tinerele cu cărucioare pentru produse, iar eu îl țin pe al meu nou-nouț în dulap, până la următoarea criză de spate, cred că. Sau aștept 40-ul să își intre pe deplin și în acte, ca să dau startul – nu știu. Aici am o problemă sigur. Și degeaba îmi zic prietenele că oricum nu mă vede și nu mă știe nimeni, mă văd eu în reflecția din vitrină și mor încet. Probabil că am ajuns la vârsta la care mă interesează mai mult cum mă simt eu, decât cum mă văd alții. Iar eu cu căruț nu mă vedeam decât babă. Uite așa.

Iar pentru că ”acțiunile de eroism” din tinerețe le simt acum pe deplin prin scârțâitul tuturor încheieturilor – am mers la masaj. Evident că la o moldoveancă care are mâini, aș zice de aur, dar nu – sunt de fier. Mai am o speranță să mă pună pe picioare. Și am înțeles că atunci când vrei să ai subiecte de vreo carte, trebuie să te faci ori coafeză, ori cosmeticiană, ori manichiurista, ori maseuză. Auzi o tonă de povești de pe la toate națiunile posibile venite aici. Unele chiar triste, de altfel.  Și uite așa trec zilele – printre povești, sandvich-uri, cumpărături, cursuri de engleză și dureri de spate. Noroc de evenimentele culturale la care mai trag o gură de alt aer. Cu doză dublă de oxigen. De data aceasta am cunoscut doi autori minunați – Corina Ozon și Paul Gabor, iar seara a fost splendidă. Pentru mine sunt vitale asemenea întruniri.

Iar că să nu uit de unde am plecat, vorbind ieri la telefon cu patronul unei firme din România, clienta căruia sunt de mai bine de 10 ani, pentru a-mi explica mai în detaliu modalitatea de schimbare ale aparatelor de marcat (că doar trebuia musai schimbate, să se ma îmbogățească ceva firmulițe-create-în-grabă) mi s-a reproșat că ”îl țin la telefon”, iar el mai are o grămadă de clienți în birou. Ha!!! Și eu, adică, numai pentru că îl sun, nu mai sunt clienta lui, sau sunt mai puțin importantă, pentru că sun din Londra? Cum vine asta?

Poți schimba mii de aparate de marcat cu sute de euro bucata, dacă nu îți schimbi mentalitatea – nu te ajută deloc emanciparea tehnologică. Și iarăși mi-am amintit de ce am plecat din țară…

PS. Luna aceasta ne implicăm voluntari în proiectul  ”Shoe box Moldova” pentru copilașii din Moldova. Dacă sunteți în Londra și vreți să participați cu donații, hăinuțe și jucării noi, rechizite și dulciuri, nu ezitați să îmi scrieți. În garajul meu seva găsi loc pentru toate cutiile. Vă aștept cu drag!

Exact ca astăzi, acum un an, am luat copiii, bagajele, am încuiat ușa apartamentului de pe malul Someșului, am mai verificat încă o dată cutia poștală și am plecat la aeroport. După mai bine de 17 ani stați în România, unde venisem la studii, îmbarcarea spre Londra a fost ca un salt spre un mare necunoscut. Or, necunoscutul sperie.

Emoții mari au fost legate mai ales de adaptarea copiilor la școli, la mediul nou diferit de cel cald și calm al Clujului. Acum, revenind în vacanță la Cluj, înțeleg că orașul va rămâne mereu ca un părinte la care voi reveni cu drag, care mă va aștepta la fel de cald și unde, probabil voi prefera să și îmbătrânesc. Totuși, de ce am decis să plecăm?

Întrebarea mi-a fost pusă la un post de radio din Chișinău, unde am fost invitată vara aceasta și abia atunci, după un an londonez, am putut contura un răspuns pertinent. Am dorit o schimbare, o confruntare cu lumea mare. Un bun antrenament pentru a cunoaște și evolua, a compara și a prelua. Un minunat exercițiu pentru copii de a interacționa cu o altă societate, de a se integra în noi comunități și de accepta că diferențele dintre culori, culturi, religii și moduri de viață fac parte din minunata paletă a lumii. Orice schimbare implică un risc asumat, dar, oare nu riscând doar și încercând să îți depășești condiția poți spune la final de ani că da, ai încercat-o și pe asta.

Noi, adulții, cred că ne facem griji mult mai mult decât e necesar în cazul capacității de adaptabilitate ale copiilor. Mai greu de fapt e cu noi – cu fricile noastre, cu tabieturile create și confortul care, de multe ori, ne plafonează. Ieșirea din acea ”zonă de confort” periculoasă, de altfel pentru orice tip de evoluție, este indubitabil însoțită de stres. Dar, privită ca și o deschidere către altceva, în final duce la acea stare de satisfacție: da! am vrut să văd cum e altă viață și culmea, a fost mai bine chiar decât m-am așteptat.

Știu, retrospectiva de astăzi nu este una haioasă, ca de obicei, dar sunt meditațiile mele privind în urmă acest an londonez și mai ales retrospectiva evenimentelor, ale stărilor și ale oameni frumoși pe care i-a adus în calea mea. Și doar pentru că am încercat, depășind orice barieră. Pentru că a avea haine și obiecte personale în trei case, în trei țări și prin pod pe la prieteni nu este tocmai un lucru confortabil, dar, nici motiv de a nu mai cunoaște alte zări și, mai ales, oameni diferiți. Oameni ce-și târăsc propriile povești și destine prin lume. Iar lumea e atât de fermecătoare încât e păcat să stai pe loc, mai ales când ai o șansă. Înapoi oricând poți da. Când vor cere oasele odihnă la băile sărate de la Cojocna și la Băile Termale de la Felix, destinații atât de apropiate Clujului, sunt sigură că exact aici voi reveni. La calmul și liniștea de pe malul Someșului. Dar până atunci, cărările ne duc spre noi aventuri.

Am mai realizat în acest an că ratăm multe, de altfel, tocmai din cauza confortului care ne seduce mieros. Nu avem curajul să trăim totul și din cauza așteptărilor false și mai ales ale ”momentelor potrivite”. De unde știm, însă, când e acel potrivit? Sau, mai facem greșeala de a ne lua după poveștile și experiențele altora, ratându-le pe ale noastre. De fapt, am învățat în timp să nu mai am așteptări – nici de la obiecte, locuri, dar mai ales, de la oameni. Să mă dezbrac de prejudecăți și de stereotipuri. Și lucrurile luate așa cum sunt, cu bune și rele, cu imperfecțiunile umane acceptate și cu greșelile personale asumate te fac să trăiești aici și acum, viu și adevărat, într-o realitate și nu într-o așteptare continuă a ceva mai bun, dar care încă nu e și neapărat va urma. Și dacă nu? Dacă exact ziua de azi a fost cea mai adevărată, plină de emoții, de oameni noi, de o cafea bună sau de cuvinte calde, atunci de ce să nu o savurăm?

Am învățat că și de e greu – poți privi lucrurile printr-o sticlă colorată și cât de sărac nu ai fi – tot ai ce oferi dacă ești Om. Știți de unde? De la moldovenii mei. Cât am râs în săptămâna în care am stat la Chișinău – nu am mai râs de un an întreg, cât am primit în acea săptămână – îmi va ține inima caldă până la următorul an. Iar ce nu am putut scăpa cu vederea este că în Moldova oamenii au un dar aparte – de a iubi viața, așa precum o au și de a căuta micile bucurii acolo unde nici un străin (londonez sau nu) nu le va vedea. Mereu cu optimism și mai ales cu glume bune. Chiar și de în țară e jale. O fi un mecanism de supraviețuire? Probabil. Acolo unde a murit speranța, te mai ajuta doar umorul.

Postarea de astăzi este despre mamele mele – Moldova și România – de fapt două bătăi ale aceleiași inimi!