Hoinar-hoinărel

Șaișpe luni de viață fără de cusur

48426345_2154737634743731_3058368949314912256_n

Îmi vine tot mai greu, lună de lună, să scriu acest jurnal. Pentru că am început să mă obișnuiesc cu lumea în care am venit acum șaisprezece luni. Cu o altă normalitate și alte reguli. Cu agitația furnicarului din metrou și opulența clădirilor vechi, cât și cu toate sistemele bine puse la punct.

În primul rând noțiunea de Poștă a suferit mutații radicale. Am ajuns nu doar să accept că orice se poate pune în plic sau colet și trimis oriunde, ci, să și ajungă în condiții optime și în întregime.  Ai de transmis o carte cuiva – mai ieftin e să o pui la poștă decât să te cari cu metroul să o duci. Ai uitat la prieteni cheile – îi rogi să ți le pună în plic la Postă și în următoarea zi ajung la tine acasă și așa mai departe. Așadar Poșta mi-a devenit prieten fidel, mai ales că sportul cumpărăturilor on-line de pe Ebay și Amazon ne-a devenit familiar. Fiind distanțele mari și transportul scump – asta a devenit soluția optimă.

Nici faptul că iarna nu e iarnă și sunt 12 grade căldură nu mă mai miră, iar sandalele fetelor din metrou și spatele dezgolit al tricourilor contrastează doar cu vitrinele împopoțonate pentru sărbători. De altfel – nu în toate zonele, deoarece au mai tot fost revelioane de-a lungul anului. În septembrie a fost Rosh Hashana la evrei, iar în noiembrie a fost revelionul indienilor. Magazinele au fost decorate adecvat acestor sărbători, iar artificiile nu au încetat câteva zile bune.  De aceea nu mă miră deloc că spiritul sărbătorilor se simte altfel decât în țările cu un mix mai mic de naționalități și de religii.

 

 

Și ce nu mă mai miră mai deloc, dar mă irită destul de tare, este faptul că orice chichiță cumpărată va fi însoțită de o ditamai carte de instrucțiuni de utilizare. Nu se poate descărca cumva on-line? Câtă hârtie aruncată în vânt? Cum poate o oală cumpărată de la Ikea să conțină o broșură de 32 de pagini, tradusă în 29 de limbi, în condițiile în care scriitorii stau cu mâinile întinse pe la sponsori pentru o cărțulie de 70 de pagini editată în tiraj minim?  Cum de ne-am descurcat și fără instrucțiuni să punem apă pe foc până acum? Nu știu…

 

 

Am văzut, însă, pentru prima dată cum se mută civilizat oamenii de la o casă la alta. Fără cutii cu tot felul de etichete, de la chipsuri și de la medicamente (de unde a dat Dumnezeu sa faci rost de cutii), sau de la detergenți (că îți miros apoi hainele o lună de DERO). A parcat lângă casă o mașină mare. Angajații firmei intrau și ieșeau din casă cu cutiile cu același logo și de dimensiuni diferite. Proprietara, într-un pulovăr alb pufos, doar dădea indicații referitor la anumite detalii. Nu am văzut urme de scotch pe mâinile ei și markerul permanent după ureche pentru a scrie ”Cutia 3 camera copii” sau ”Vase de bucătărie – fragil!”. Cunosc coșmarul mutatului și mai ales, al încercării de a tria lucrurile copiilor, pentru că ei se dovedesc a fi brusc atașați de toate jucăriile (cu care nu se jucau de ani buni) și aici încep negocieri dure de tot. E drept că la vecina cu camionul a durat două zile. Dar totuși… Se pare că aici nu apelează nimeni la cumetri sau colegi să vină să îți care agoniseala de o viață și apoi prețul datoriei față de acesta să îți fie de multe ori triplu. Sau sub formă de reproș la vreo ceartă. Poate că e mai bine așa. Dar cu siguranță că nu cu toții își permit.

Acum două săptămâni am avut o zi a porților deschise la școală. Elevii care urmează să meargă la liceu și ar trebui să își aleagă un profil anume au avut posibilitatea să cunoască meseriile pe care le vor putea urma, alegând un domeniu sau altul. O idee foarte bună, de altfel, pentru că, alăturat li se comunicau și salariile pe care le poți obține alegând un anume domeniu. Fapt care a dus la schimbări de optică pentru cei indeciși. Dacă ești inginer și câștigi în medie 30.000 de lire pe an, ai putea să mai optezi și pentru modulul de chimie, dat fiind că inginerii chimiști câștigă 50.000 pe ani. Este opțiunea ta, dar îmi place că elevii sunt informați și ghidați către domeniile în care ar putea avea succes. Nu știu dacă ar fi de preluat ideea pentru școlile din România sau Moldova, că am senzația că pentru unele domenii se va ajunge să nu mai aplice nimeni, la ce salarii merituoase se oferă. Și asta după ani și ani de învățătură și masterate. Ajung să câștige cei cu școli profesionale mai bine decât cei cu universități. Unde s-a mai văzut așa ceva? Vom ajunge să ne lăsăm de meserii și să ne apucăm de taximetrie sau babysitting. Că cel din urmă, știu sigur, bate deja orice limite.

 

 

Oricum, cel mic și-a descoperit o pasiune din a face experimente și de a uni circuite, distrugând obiecte electrice de prin casă. Mi-e și groază de ce voi mai găsi prin casă, dar mai ales în frigider, cu mențiunea (măcar atâta) ”nu e de mâncare”. Ultima dată a fost vorba despre niște păr pus la congelat în apă, pentru a identifica dacă firul devine casant când e în cub de gheață, sau nu. Așadar – cred ca un inginer chimist voi avea deja în casă, dacă nu vom mai descoperi și alte pasiuni pe parcurs.

 

 

Altă ideea frumoasă ce mi-a sărit în ochi, este hand-made-ul pe care copiii îl fac la ora de ”muncă”, diferitele imagini din bucățele de cârpe, pe care apoi le unesc într-o mare operă de artă menită să împodobească pereții școlii. Ecologic și util.  De ce nu?

În altă ordine de idei, și aici închei cu școala, celui mic i-a fost schimbată învățătoarea în urma mai multor sesizări din partea părinților referitoare la atitudinea dumneaei față de copii. Înainte de a ști să predai, trebuie să te conectezi cu copilul, iar aici noua învățătoare mai avea de lucrat. Mamele au fost ascultate iar învățătoarea înlocuită. Clasa 4K s-a transformat din luna decembrie în clasa 4U – pentru că poartă inițiala numelui de familie al învățătoarei, fapt de care nu știam.

Și în rest – suspansul brexit-ului se face tot mai resimțit. Agentul imobiliar cu care am închiriat apartamentul s-a plâns pe numărul mic de vânzări și de stagnarea prețurilor. Deja câteva cliente de la shopul unde sunt voluntară și-au luat rămas bun zicându-ne că revin în țările lor (două erau sigur din Polonia) iar Mihai mi-a zis că a mai plecat ceva copil din clasa lui. Ce va fi? Nu știe nimeni. Cert este că prețurile cresc. Pâinea pe care o cumpăram cu 0.90 lire aici, acum e 1.10. Se simte scumpirea și la carne. Așa că – nu știu dacă e de bine.

Oricum – soluții sunt și pentru clasele vulnerabile – seara după ora 7 sunt reduceri de prețuri la magazine, iar dacă nu îți permiți mașină de spălat – speli la spălătoriile comune, introducând o fisă de 2 lire, cât mai schimbi o vorbă cu vecina, haina e deja gata. Iar multe familii stau împreună în aceeași casă, împărțind la comun bucătăria și băile. Asta e. Începuturile nu sunt ușoare nicăieri.

 

 

La fel ca în toată lumea, noii veniți se adaptează situației și descoperă că soluții sunt. Și de e greu – țara oferă oportunități de muncă și doar cel care nu vrea să muncească aici nu o face. În rest – fiecare încearcă să se adapteze, să evolueze, să se înfileteze și, mai ales, să evolueze. De-ați știți câți oameni și-au autodepășit aici propriile condiții fiind puși în situația de a supraviețui. Iar asta le-a fost un mare imbold și o mare lecție.

Și sunt acum aranjați și asigurați. Pentru că au avut curaj.

În rest – de ciudați e plină lumea. Dar oare mai sunt ei ciudați, sau, doar altfel și e dreptul lor???

 

 

Hoinar-hoinărel

Acceptarea diferențelor sau ce am învățat în 15 luni

47497775_668254660235822_2940731641913409536_n-e1543847554641.jpgLuna trecută am depășit un prag al vieții, sărbătorit aici, în străinătate. A rămas în spate un lung capitol abandonat, parcă, pe alte maluri. Se pare că viața ne împletește drumurile după un plan al ei, știut doar de ea. Și am înțeles că este inutil să i te opui și, mai ales, că mai am încă foarte multe de învățat.

Privesc șiroaiele de oameni din acest mix interminabil de culori, naționalități, religii și sorți, pe care i-a dus cărările și i-a înnodat aici, la Londra. Sau, poate, nenorocul. Ambiția, sau poate sărăcia. Deciziile proaste sau poate cele mai bune luate vreodată. Cert este că am întâlnit oameni care mi-au zis că, dacă nu ar fi ajuns aici acum câțiva ani, problemele de sănătate mai ales, cu care s-au confirmat ulterior, ei sau copiii lor, le-ar fi fost fatale dacă rămâneau în țările lor de origine. Și atunci, acești oameni au găsit o explicație a acelei decizii de a emigra, venită la un moment dat, ani în urmă. Asta m-a pus pe gânduri. Aparent, deținem ”hățurile” vieților noastre, dar, cazurile tot mai multe pe care le aud aici, povești triste dar nu numai, îmi demonstrează că mereu va fi un ”inexplicabil” care este mai presus cu mult. Și care decide pentru noi. Noi rămânând a fi doar un instrument în mâinile acestuia.

Știu copii cărora li s-au făcut transplanturi reușite aici, fără bani, iar medicația ulterioară, care e costisitoare și ea, este gratuită. Știu deja câteva cazuri de decese, în urmă cărora statul a ajutat mamele cu subvenții și pentru chirie și pentru copil, ca familia monoparentală să poată duce un trai decent. Inclusiv, acei copii cu autism pe care i-am văzut premiați în cadrul evenimentului de decernare a premiilor celor mai bui elevi de la școală, probabil că nu conștientizează că într-o altă țară ar fi fost marginalizați și batjocoriți. Iar familiile acestora etichetați pe viață. Iar țara în care s-au născut a fost decisivă pentru a se simți oameni integri, capabili să evolueze în ritmul lor, raportat la nivelul de dezvoltare cu care s-au născut. Așadar – norocul? Soarta? Sau de ce depinde până la umbră viața unui om pe acest pământ nemărginit? Și cât pot valora la un moment dat deciziile de strămutare, chiar și cele inexplicabile, luate în viață?

Comparam, la un moment dat, chiar și un simplu lucru, aparent nesemnificativ, dar care vorbește despre diferențe de percepție. Participând la petrecerea nepoatei mele Catinca, în Faringdon, am avut ocazia să observ comportamentul mămicilor de aici. Dintre toți copiii veniți a fost o fetiță care, a refuzat să intre în sală, în momentul în care a observat baloanele. ”Îi este frică de ele, de când a înțeles că atunci când le sparge altcineva, ea nu deține controlul și nu reușește să își astupe urechile”, mi-a zis mama ei. Nu a insistat în nici un fel, nu i-a zis mai ales clasicul ”Uite la alți copii că nu se tem!”  sau ”Vă rog să adunați toate baloanele, pentru că fiicei mele îi e frică!” cum ar mai proceda un anumit tip de mămici. S-au plimbat pe lângă sala amenajată, au mai povestit cu alți copii, care mai ieșeau de acolo, i-au adus gustări din interior fără să o forțeze nimeni sau să o facă să se simtă vinovată de frica pe care nu și-o poate stăpâni. Sau să o facă să se simtă ciudățică din această cauză. Și asta a fost. Un alt copil, a început să plângă când s-a stins lumina și a fost adus tortul, iar părinții l-au scos afară, explicându-i că imediat se va aprinde la loc și ei vor reveni. Nemaivorbind de simplu fapt că copiii sunt lăsați să își aleagă ei singuri hăinuțele, chiar și de nu sunt perfect asortate, cum ne-ar place nouă, mamelor, sau nu sunt adecvate evenimentului. Este alegerea lor și este încurajată. Atât. A, ce ar zice lumea??? Nu am observat să le pese nimănui de opinia celorlalți, copilul lor fiind mai important decât orice. Ce ziceți de astfel de atitudine? 

Copiii sunt diferiți și au dreptul să fie diferiți. Oamenii sunt diferiți. Se comportă și reacționează diferit pentru că E NORMAL SĂ FIE DIFERIȚI!

Mare, imensă chiar, diferență dintre societăți. De mentalitate. De educație. Nouă de ce ni se spunea că e ”rușine” să îți fie frică, că trebuie să fii viteaz și ”bărbat”, expresie preferată de mamele de băieți , ”să nu plângi ca o fetiță”- alt clișeu arhicunoscut și, mai ales, că trebuie să fii ca ceilalți copii. Unde este acceptarea ritmului individual de dezvoltare, adaptare și mai ales, de relaționare? Tot mai mult observ că modelele noastre de uniformizare și supunere erau greșite. De ”nu e voie” și conformare unor reguli impuse tot de noi, mamele. Exagerate. Mi s-a confirmat încă odată faptul că am instaurat noi înșine niște rigori, care mai mult au dăunat, atunci când, a nu știu câta oară ajungând la Serviciul de Urgențe în Londra, am văzut copii jucându-se oriunde doreau și cum doreau, chiar și cu capul pe podea, fără ca să fie ridicați și, mai  ales certați. (Am mai scris despre acest subiect în articolul ”Nu se poate!” de pe blog, la rubrica ”Nerv de mamă”). 

Încă mă mir de faptul că un coleg de-a fiicei mele, care venise în vizită, a intrat în bucătărie, unde pregăteam supa și m-a întrebat ce fac, cum mi-a fost ziua și mi-a povestit că mama lui la fel gătește supa. Apoi, i-a zis Ruxandei, de față cu mine, că are o mamă așa de tânără și că, e curios, la câți am născut-o? Întrebări dezinvolte, întrebări naturale. Comportament absolut firesc, pentru care eu , una nu eram pregătită. Cu atât mai mult cu cât, fiică-mea, mă anunțase telefonic că vine cu un coleg și cu o colegă la noi. Iar eu mă blocasem un pic, văzând că băiatul (care are 8 nume) era de culoare. De ce? Nu îmi explic. Era pentru prima dată când aveam un astfel de invitat în casă. Ulterior, când am întrebat-o, de ce nu mi-a zis că e de culoare, mi-a răspuns oripilată – ”Cum să iți zic la telefon, de față cu el, vezi că vin cu doi colegi, dintre care unul e negru?? Mama?? Ce contează asta? Oricum să știi că și-a dat seama că a fost primul copil de culoare care ne-a pășit pragul. Mi-a spus chiar că i-ai părut amuzantă, chiar”. Și eu care eram sigură că am reușit să fiu…relaxată 🙂

Acum, sunt mândră, că din mulțimea de copii care ies de la școală, este și Joseph, colegul Ruxandei, care mereu mă strigă de departe ”Hello, madame!” și îmi dă din mână, iar eu îi răspund mereu bucuroasă ”Hi, Joseph! How are you!” și înțeleg câte încă mai am de învățat despre oameni! Și, mai ales, despre naturalețe…

PS. În rest, e o iarnă caldă. Ieri au fost 14 grade și o mică ploiță. Flori peste tot și mai ales, ciupercuțe. Unele terase chiar și-au scos mesele afară și au pus meniul la vedere, iar ceștile de ceai aburinde au înmiresmat toată străduța…

Hoinar-hoinărel

Trei fețe ale Israelului

Am fost invitați acum șapte ani la o nuntă religioasă în Ierusalim. Se căsătorea un bun prieten de al soțului meu, evreu din Bălți, emigrat în SUA, cu o fată evreică din Azerbaijan stabilită în Israel de ceva ani buni. Ambii reîntorși la religie. Cunoștință li s-a făcut prin intermediul școlilor religioase la care studiau, inițial prin Skype, apoi el a venit să o cunoască personal. Întâlnirile aveau loc neapărat în public sau în prezența unei terțe persoane. Ambii vorbeau rusa, fiind descendenți din state foste sovietice. În câteva săptămâni a urmat nunta. Și astfel, noi, ”vorniceii” din partea mirelui, am ajuns în Ierusalim.

45052687_261047227916621_5524244183734288384_n (1)
Ierusalim. Martie 2011.

Pentru cei din societățile moderne, care nu au mai fost în Orient niciodată, este un soi de șoc. Totul. De la climă, limbă, îmbrăcăminte, reguli și până la rugăciunile citite în plină stradă sau prin stațiile de autobus, la anumite ore – dimineața, la amiază și sera.

Acum, obișnuită fiind și cu camerele de rugăciune de prin aeroporturile lumii, nu mi se pare ceva ieșit din comun. Pe atunci, însă, deschisesem pentru prima dată ochii către o altă lume. Către alte realități. Starea de alertă se simțea în aer, datorită atacurilor ce avuseseră loc în acel an, în 2011, iar controlul prin genți, la intrarea în orice magazin mai mare, și verificarea identică celei din aeroport, mi s-au părut greu de suportat.

Apoi e vorba și de climă, pe care trebuie să fii obișnuit să o suporți mai ales în lunile de vară. Noi fusesem în martie pe atunci, iar acum am revenit în octombrie, pentru a merge la mare cu copiii. Toamna și primăvara temperaturile sunt de vis. Vara, însă…

Nunta a fost frumoasă.  Mireasa – de poveste. Un chip caucazian unic. Rude venite din SUA și din Caucaz – cele din partea miresei.  Noi, tinerii – din Moldova și din România. Femeile au stat separat de bărbați. În mijlocul sălii a fost instalat un gard mare, alb. Bărbații se distrau pe de o parte a gardului, femeile – pe cealaltă. Și foarte-foarte mulți copii, care alergau și dansau printre părinții lor. S-a cântat și s-a dansat ”7,40” și ”Hava Naghila”, asta, din ce mai știam și eu. Tradițiile au fost frumoase și respectate cu strictețe: contractul prenupțial (prin care el se obliga să o asigure cu de toate, iar ea (atenție!) nu era obligată la nimic) semnat de față cu un Ravin, binecuvântarea dată mirilor sub Hupă, acel acoperământ alb sub care intră mirii înainte de a fi declarați soț și soție, spartul cu piciorul a unui pahar de sticlă și apoi, acea oră în care mirii se retrag, pentru a se cunoaște. Cel mai tare mi-a fost milă de fotograf, care, toată nunta urca pe un scăunel ba pe de o parte a gardului, ca să facă poze la bărbați, ba pe cealaltă parte, ca să facă poze la femei. A fost frumos! Am fost, desigur și pe la muzee, și pe la Zidul Plângerii și pe la Cetatea lui David. Cât am reușit atunci pentru a ne cultiva și îmbogăți spiritual.

A fost un Israel al tradițiilor bine păstrate și al religiozității. Al familiilor cu mulți copii și mămici cu peruci. Al hasizilor cu zulufi la urechi, care au refuzat să facă poză cu mine. Al mixului constant dintre evrei și arabi. Ierusalimul.

De data aceasta am stat câteva zile în Tel Aviv, apoi am plecat spre Eilat. Le-am promis copiilor, care nu au mai fost de doi ani la mare, că în această vacanță se vor scălda în două mări – Mediterană și cea Roșie. Pe cea de a treia  – Marea Moartă, au văzut-o doar din autobus. Nu a mai fost timp și pentru ea de data aceasta. Astfel, am putut vedea și alte două fețe ale Israelului.

Tel Aviv-ul mi-a amintit de străzile Bucureștiului, cu acele case naționalizate, părăsite și delăsate, înserate unde și unde printre case mai vechi sau blocuri noi. Bănuiesc că au fost ale familiilor strămutate, dar nu mi-a confirmat nimeni informația. Haos, agitație, mulți turiști. Unele străduțe mi-au amintit de Amsterdam, cu shop-uri din acelea cu draperii trase, care există și aici, cu magazine de lenjerie intimă provocatoare în vitrine și cu drapele cu curcubee prin geamurile caselor și a unor birouri. Nimic, în afară de limba ebraică, nu îmi amintea de Ierusalimul pe care îl cunoscusem. Și aceasta, bruiată mult de vorbitorii de rusă, care erau la tot pasul.

Marea – superbă și caldă. Salvamarul – rusofon. Pe plajă – loc amenajat pentru persoane cu dizabilități. Acest detaliu l-am întâlnit pentru prima dată de când călătoresc. Bilă albă! Multe locuri de joacă și pentru sport, dar și tonete cu cărți, lăsate în aer liber, pentru a încuraja cititul în parcuri și prin gări. Și multe trotinete electrice, aparent abandonate, dar de fapt, lăsate prin oraș. M-au surprins plăcut. E vorba de un mijloc de transport, gestionat cu ajutorul telefonului, care oferă posibilitatea de a utiliza trotinetele din oraș pe anumite distanțe și apoi de a le lăsa în punctule finale. Plata se efectuează prin intermediul telefonului. Ieftin, bun și mult în kilă, cum s-ar zice. Nu ne-ar încurca și la Londra un astfel de serviciu.

Prețurile la imobiliare, la care mă raportez mereu când sunt într-o țară nouă, mi-au confirmat că este un fel de Londră orientală. Doar că în deșert. Așa că, descoperind un Israel mult mai modern și diferit de cel cunoscut anterior, am pornit în punctul cel mai de Sud – spre Mare Roșie, în Eilat, pentru a cunoaște și realitățile de acolo.

Cinci ore de mers într-un autobus preaplin. Cu oameni care au stat și în picioare. Cu prize pentru încărcat telefonul și aer condiționat. Cu opriri în niște stații abandonate și uitate de Dumnezeu în plin deșert, unde mai existau rămășițe a unor vecee și a unor McDonalds-uri închise. Stânci pe de o parte. Stânci pe de alta. Și așa tot drumul, până la punctul de control, la care a intrat un soldat înarmat, s-a uitat printre rânduri și apoi a coborât.  Nici până astăzi nu înțeleg unde mergeau acei oameni care coborau în acele stații, în plin deșert, și rămâneau acolo. Cât vedeai cu ochiul era doar stâncă și arșiță. În schimb – panoramele au fost superbe, mai ales cele cu Marea Moartă. Incredibil, mi-am zis, că pe acest pământ făgăduit, s-a putut cultiva ceva și s-a putut locui. Incontestabilă mână a lui Dumnezeu. Altfel nu găsesc nici o explicație.

45119294_2196080823986414_7331976213310734336_n
Marea Moarta. 2018

Eilatul ni s-a arătat ca o gură de Rai. Așa a și fost prevăzut, fiind o destinație turistică. Verde, cu multe plante și palmieri, cu plaje superbe, care dădeau în frontiera cu Iordania. Iar de cealaltă parte a plajei era Aeroportul. Avioanele zburau la o înălțime incredibil de mică și aterizau peste drum de plajă. De la pozele din mare, la câțiva pași distanță, făceai poze cu indicatorul de frontieră și cu radarul instalat de Israeleni.

Starea de încordare am simțit-o și aici, doar că s-a risipit repede, odată schimbată privirea spre liniștea instalată pe șezlonguri și frumusețea mării, înconjurată de munții Iordaniei. Un al treilea Israel. Cu cel mai frumos apus văzut vreodată. Apropo, un paradox pentru mine. Soarele apunea la ora șase seara, iar oamenii se scăldau în continuare pe întuneric. Aparent e ca și o vară caldă cu temperaturi de 30 de grade, dar cu apus de toamnă. Splendid. În Eilat am văzut și primele bancomate de schimb valutar. Puteai schimba banii la orice oră. Din păcate, atât leul moldovenesc, cât și RON-ul românesc, nu intrau pe lista valutelor existente pentru schimb. Vânzătoarele la magazine – vorbitoare de rusă. În contextul dat rusa m-a salvat. Magazinele nu aveau prețuri fixe, sau dacă aveau – erau trecute două cifre: una cu tva și alta – fără. Find zonă liberă și neplătitoare de taxe ți se explica cât ar fi costat în altă țară, adică mai scump, dar nu sunt sigură dacă nu este doar o strategie de marketing bine pusă la punct.  Și scump. Totul foarte scump.

Drumul de seară, spre aeroport, era tot marcat cu luminițe pentru că iluminat public nu exista. Aeroportul de la care am pornit spre casă a fost unul atipic. Vorbesc de cel din Ovda, la o oră distanță de Eilat. De fapt, era un cort lung în deșert. Dar cu un control de securitate foarte strict. Cu multe întrebări referitor la scopul călătoriei și locurile vizitate. Dar neapărat cu loc de joacă pentru copii,  la care am văzut mai mult tătici decât mămici. Familii cu copii erau multe. Și culmea, nimeni nu se arătau indignați sau deranjați de gălăgia sau de agitația pe care o făceau copiii. Nimeni nu le făcea observații. De multe ori, nici chiar părinții lor. Da, și am văzut o mămică plină de răbdare, care călătoarea singură cu trei copilași și care m-a uimit prin calmul de care a dat dovada încă din aeroport și până la aterizare.

Copiii sunt cea mai mare avuție a evreilor. Și aici am avea de învățat…

 

 

 

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Și e a doua toamnă

Londra ne alintă și de această dată cu o toamnă caldă-caldă și fără ploi. Glumim deja, zicând că emigranții au adus cu ei câte un pic de soare din țările lor de baștină și au încălzit-o. În acest ritm, în câțiva ani, se prea poate că se va ajunge la temperaturile din deșert, însă Brexit-ul are grijă de acest fenomen. Sper doar, să nu readucă ploile abundente și depresive despre care doar am auzit că se purtau pe timpuri. Că de celelalte efecte ale schimbărilor de după luna martie, urmează să aflăm.

 

Toamna, în schimb, rămâne a fi splendida prin paleta cromatică așezată peste vegetația din abundență a orașului. Ușile colorate ale englezilor mă amuză. Simt impulsul de a mă da jos chiar și din autobus pentru a surprinde câte un peisaj magic. Noroc că nu te costă nimic, atunci când urci a doua oară în autobus pe parcursul unei ore. Că altfel luxul ar fi prea mare. Și avem noutăți – unul dintre membrii familiei s-a declarat a fi vegetarian, iar altul vrea să facă un challenge de 7 zile  – să încerce doar mâncare vegană și să îl filmez zi de zi, ca apoi să postăm pe youtube. Sper să fie totuși o idee trecătoare, că numai de asta nu îmi arde acum. Iar după aceste 7 zile, copchilu’ a rugat să îi fac o tigaie mare de șnițele că, doar,  numai din frunze și nuci nu cresc bărbații adevărați. Noroc cu cel de-al treilea care mănâncă carne unsă pe carne și la desert niște chiftele, fără nici o salată sau verdeață, bucurându-se că frații lui s-au dezis de bunătatea proteică. Vivat muștarul ca unica garnitură! Așa că am restructurat compoziția caserolelor – umplându-le cu mai multe batoane cu susan, fructe, batoane de fructe, batoane de nuci și multe frunze în sandvich-urile cu brânză și cașcaval. Am învățat cum se face maioneza din caju și am dat-o mai mult pe pasta de susan – tahini-ul. Da – și falafel-ul este noul venit în familie. Cum zicea un moldovean de pe-aicea ”un fel de ”fignea” orientală din cereale, care costă cât carnea”. Și îi dau dreptate. Deja despre noi, părinții care, cică ținem dietă fără carbohidrați, mă abțin să povestesc. Și așa e veselia mare în bucătărie pe când ajung să pregătesc o masă pentru toți. Mă mai salvează, apropo, noua descoperire – pudra de ceapă, care m-a scutit de tocatul cepei, călitul  și apoi blendatul ei ca să nu îl identifice copiii în mâncare. Măcar o veste culinară buna pentru luna asta. Noroc și de-atâta.

La școală, de mâine, se intră în vacanța de toamnă. Li s-au dat copiilor ceva teme de vacanță. Mămicile sunt (suntem) indignate la unison – vacanțele sunt pentru odihnă și nu pentru a căra fișele după ei la bunici sau la mare. Sunt perfect de acord. Nu că ne-am fi spetit tare mult în toamna aceasta, dar câte o temă pe zi tot am început să facem. Nici chiar totul deodată (De m-ar auzi mamele din România) ! Normele de securitate au fost înăsprite din nou. Dacă te înțelegi cu vreo mamă din clasă să îi iei copilul după ore, aceasta trebuie să meargă personal de dimineață la secretariat, să lase datele persoanei care ridică copilul și să primească un cod secret în schimb. Codul îl va comunica mămicii care îi va lua copilul, iar învățătoarea va ști și ea de acest cod, primit pe o foaie de la secretară. Când ajungi să iei copilul străin de la școală, aceasta te întreabă codul și îl compară cu al ei. Treaba e foarte serioasă, cu toate că pe noi ne cam umflă râsul. Zici că ne jucăm de-a războiul și codul Morse. Știm, însă, cu măsurile nu au fost luate degeaba, așa că  încercăm să ne abținem și să o salutăm politicos pe directoarea școlii care ne petrece aproape mereu la poartă la plecare. Apropo – lăudabil gest.

La școala celor mai mari li s-au înăsprit sancțiunile pentru întârzieri, pentru uniforma incompletă și pentru cei care sunt prinși cu telefonul în timpul programului școlar, ajungând acum și până la o oră de ”detenție”. Am primit un mail unde ne anunță că nu e voie cu părul vopsit dar și o scrisoare din partea unei învățătoare pentru fiica mea, în care o laudă pentru implicarea activă din timpul orelor. Un fel de mulțumire venită prin poștă, care nu poate decât să bucure inima părinților.

44205210_277192509574233_7628442434065661952_n

Și dacă nu aveți adolescenți în casă și credeați că era ”pieselor lego” înșirate prin toată casă este ce mai grea, țin să vă anunț că unghiile false intră la fel de nerușinat în tălpi. Și mai au și ștrasuri. Și am auzit că și colegele de vârsta fetei mele, ratează stațiile de autobuz, în căutarea unei unghii rătăcite prin transport. Iată așa probleme are tineretul din ziua de azi. Ei, nu că noi am fi fost mai presus cu ceva, dar unghii false în URSS nu erau. Iar faptul că până acum încă nu a luat foc casa de la placa de păr uitată în priză, este doar o pură coincidență. Landlordul (proprietarul) nostru nu cunoaște româna și nu citește blogul meu, așa că vă destăinui doar vouă secretul. Iar ideea mea genială de a crea un grup de familie pe Whatsapp, pentru a transmite mesaje tuturor în paralel, s-a lansat cu o mare nedumerire de la bun început: pe când încă constituiam grupul, unul din membrii lui a și ieșit. Mișcare de șah curat adolescentină. Cică: ”Și așa știu ce am de făcut!” Important e că am reușit să mă amuz de fază. Știu că nu am ce face cu vârsta asta deochiată și mă obișnuiesc cu felul lor atipic de a vedea lucrurile. De exemplu, atunci când tatăl lor i-a rugat să îmi cumpere flori, în absența lui, cel mai mare, uitând, l-a delegat pe cel mai mic. Ăsta, pentru că nu are câine pe care să îl trimită la magazin, nu a avut de ales. Ne-am dus împreună, dr am stat în fața magazinului să îl aștept. A venit bucuros cu ”cea mai faina floare din magazin”. O găsiți în poza de mai jos.

44306306_2450345305006410_7461542861096353792_n

 

Timpul s-a mai răcit dar tot văd oameni în sandale – de plouă sau e soare. Iar cei răciți nu ezită să poarte mască de protecție pe față din respect pentru cei din jur. Am urmărit pentru prima dată în viață un cortegiul funerar tras de cai, dar nu am identificat naționalitatea defunctului. Bănuiesc că procesiunea făcea parte din tradiția vreunei culturi anume.

Văd tot mai multe tinerele cu cărucioare pentru produse, iar eu îl țin pe al meu nou-nouț în dulap, până la următoarea criză de spate, cred că. Sau aștept 40-ul să își intre pe deplin și în acte, ca să dau startul – nu știu. Aici am o problemă sigur. Și degeaba îmi zic prietenele că oricum nu mă vede și nu mă știe nimeni, mă văd eu în reflecția din vitrină și mor încet. Probabil că am ajuns la vârsta la care mă interesează mai mult cum mă simt eu, decât cum mă văd alții. Iar eu cu căruț nu mă vedeam decât babă. Uite așa.

Iar pentru că ”acțiunile de eroism” din tinerețe le simt acum pe deplin prin scârțâitul tuturor încheieturilor – am mers la masaj. Evident că la o moldoveancă care are mâini, aș zice de aur, dar nu – sunt de fier. Mai am o speranță să mă pună pe picioare. Și am înțeles că atunci când vrei să ai subiecte de vreo carte, trebuie să te faci ori coafeză, ori cosmeticiană, ori manichiurista, ori maseuză. Auzi o tonă de povești de pe la toate națiunile posibile venite aici. Unele chiar triste, de altfel.  Și uite așa trec zilele – printre povești, sandvich-uri, cumpărături, cursuri de engleză și dureri de spate. Noroc de evenimentele culturale la care mai trag o gură de alt aer. Cu doză dublă de oxigen. De data aceasta am cunoscut doi autori minunați – Corina Ozon și Paul Gabor, iar seara a fost splendidă. Pentru mine sunt vitale asemenea întruniri.

 

Iar că să nu uit de unde am plecat, vorbind ieri la telefon cu patronul unei firme din România, clienta căruia sunt de mai bine de 10 ani, pentru a-mi explica mai în detaliu modalitatea de schimbare ale aparatelor de marcat (că doar trebuia musai schimbate, să se ma îmbogățească ceva firmulițe-create-în-grabă) mi s-a reproșat că ”îl țin la telefon”, iar el mai are o grămadă de clienți în birou. Ha!!! Și eu, adică, numai pentru că îl sun, nu mai sunt clienta lui, sau sunt mai puțin importantă, pentru că sun din Londra? Cum vine asta?

Poți schimba mii de aparate de marcat cu sute de euro bucata, dacă nu îți schimbi mentalitatea – nu te ajută deloc emanciparea tehnologică. Și iarăși mi-am amintit de ce am plecat din țară…

PS. Luna aceasta ne implicăm voluntari în proiectul  ”Shoe box Moldova” pentru copilașii din Moldova. Dacă sunteți în Londra și vreți să participați cu donații, hăinuțe și jucării noi, rechizite și dulciuri, nu ezitați să îmi scrieți. În garajul meu seva găsi loc pentru toate cutiile. Vă aștept cu drag!

 

 

Hoinar-hoinărel

Când Google maps-ul a fost înșelat cu Citymapper-ul

E interesant să îți recitești textele scrise acum fix un an, când primii pași parcurși într-o țară nouă sunt cei mai confuzi. O primă privire asupra lucrurilor urmează a fi infirmată sau confirmată ulterior în ani. Nu aș ezită să scriu la un moment dat că anumite lucruri îmi par acum diferite, le-am văzut și partea neplăcută sau să recunosc că la o primă privire le-am văzut distorsionat. Aștept încă acea parte întunecată (care nu are cum să nu existe în orice situații, țări sau oameni) pe care să o identific și neapărat să o împărtășesc ca și parte a unei reflecții întregi și obiective. Dar încă nu. Încă nu mi se arată. Și continui să compar doar niște realități, încercând să discern părțile practice și mai ales să le și preiau. Sunt și lucruri, însă, care și acum îmi par încă ciudate.

Așa și nu înțeleg rostul unui cărucior prevăzut special pentru căței, care, deh, probabil că obosesc și ei sau li se murdăresc lăbuțele, așa și nu am priceput, dar, în schimb mi-am luat cărucior pentru produse. Da, m-am împăcat și cu asta, cu toate că încă nu îndrăznesc să mă privesc în vitrinele magazinelor cu el. Mi-a trebuit cam un an. Da, da, cărucior din ăla ce se consideră la noi a fi de babe, dar de fapt reprezintă respectul pentru corpul tău chinuit, care,  spre minunata-vârstă-de-patruzeci, știe foarte bine să îți reamintească actele de ”vitejie” din tinerețea-fără-de-minte. Că doară nu l-a ascultat nimeni la timpul cuvenit, iar în viața asta toate ți se întorc la un moment dat, fiți siguri.

Apoi, admir în continuare mărinimia oamenilor de a lăsa obiectele netrebuincioase, în stare perfectă de funcționare, pe marginea străzii sau în fața caselor, pentru a le lua cei care au nevoie. Știu că puțini sunt oamenii care recunosc că au cules din aceste roade, eu, însă, pot zice că am depășit și acest prag psihologic și am adus acasă o cască pentru bicicliști nou-nouță. Și nu vă zic că eram cu copiii mei care m-au acuzat că am ajuns să adun gunoaie și că nu o vor purta niciodată – eu m-am ținut tare. Acum am o cască galbenă de toată frumusețea și nepurtată de nimeni, dar nu o arunc. Simt că am mai depășit o barieră psihologico-stereotipică a obiectelor second-hand și chiar sunt mândră de asta. Acuma, fiecare puteți judeca cum doriți – I did it!

 

Îmi place la nebunie să observ oameni în metrou – sute de culturi captive pe câțiva metri pătrați pentru o perioadă de timp își manifestă comportamente aparent ciudate dar perfect normale, dacă e să le privești dintr-un alt unghi. Un domn și-a scos picioarele din papuci pentru că îi erau umflate, o altă doamnă, cu turban și cercei galbeni  și-a scos andrelele și a croșetat tot drumul. Alții – își scot cărțile de rugăciune sau sandvich-urile, kindle-urile sau cuvintele încrucișate – și uite așa merg toți unii lângă alții în liniște și pace. Până și cu cerșetorii sau oamenii care ocazional dorm pe stradă nu are nimeni nimic. Vrea omul să își pună sacul de dormit sub un stâlp cu reclame – să fie sănătos. Cu toată această libertate de acțiune încă mă mai obișnuiesc. Analizez și mă abțin să judec.

Și de la școală am primit vești bune – cei mari au fost mutați în seturi mai avansate, adică adecvate nivelului lor de evoluție. Sistemul britanic de învățământ are o structură diferită față de cel românesc. Toți copiii din același an de studiu sunt evaluați la finalul fiecărui trimestru. Ei merg la materii în grupuri diferite – numite set. Dacă copilul are abilități mai bune la matematică și mai puțin bune la engleză, atunci el va merge în setul unu la mate și în setul trei la engleza. După trei luni se reconfigurează seturile – cei care au avansat, merg la setul mai înalt, cei care au regresat – la cel mai jos. Este o continuă mișcare și ambiție de a avansa, raportată doar la propria persoană, în același timp permite o dezvoltare adecvată fiecărui copil în dependență de abilitățile pe care le are la anumite materii. Că doar numai școala sovietică ne cerea să fim genii la toate – chiar și de unele materii erau chinul de pe lume și coșmarul vieții pentru noi. Iar faptul că la școala celui mic au introdus ore de înot (cu transportul gratuit inclus din partea școlii) mi se pare cea mai bună veste pentru anul acesta de învățământ. A, da, și faptul că prima zi de școală, pe care am prins-o pentru prima dată (anul trecut venisem mai târziu) e fără mult alai, flori, cadouri și mame coafate – m-a bucurat și mai mult. Respectul pentru cadrele didactice nu se măsoară în mărimea buchetului de flori. Mai bine i-am învăța să îi asculte, că aici am înțeles că este o mare problemă în școlile britanice – copiii au mai mult drepturi decât profesorii lor, iar asta dă mari bătăi de cap.

În schimb, o altă regula, cea referitor la absențe îmi dă de gândit.Pentru fiecare zi de absență nemotivată – atenție – adică fără scutire medicală, fiecare părinte plătește consiliului local (care primește raportul absențelor) câte 60 de lire. Așadar – 120 de lire per familie. Dacă mai ai și trei copii – o zi de absențe de costa 360 de lire. Cum vi se pare? Eu zic că se exagerează. Iar să alergi la medic la fiecare febră 37,5, când nici nu ți-ai trimite copilul la școală, dar nici nu urgență medicală nu o poți numi – mi se pare penibil de-a dreptul. Să vedem cum va fi.

Și că să închei capitolul ”Școală”  Mihai are o nouă învățătoare, o indiancă pe nume Kachwalla, care parafrazată în română sună chiar haios de tot – caci oala 🙂 Încercăm să ne abținem, totuși. Poate că și în limba ei Vahnovan e ceva plin de sensuri dubioase – cine știe? Oricum – discriminarea de orice fel este interzisă încă din parcare, după cum observați din poze și e de admirat.

41931871_2161775244143582_4462856442319208448_n.jpg

Zilele trecute am vizitat un birou coworking din inima Londrei. O idee care mi-a părut super faină și pe care nu pot să nu o împărtășesc. Față de coworking-urile existente în Cluj, cel din Londra vizitat de mine era un pic diferit, dar, zic eu, diferențele erau semnificative. Mai întâi e că accesul se face pe bază de cartelă și există birouri separate care beneficiază de spațiul lor privat, față de mesele oferite aleatoriu celorlalți. Apoi, există cabine pentru convorbiri telefonice pe care un spațiu comun de coworking nu îl oferă și, în ultimul rând – există cabină pentru relaxare care prevede jocuri și o canapea. Detaliile fac diferența – îmi mai confirm a câta oară. Nu mă întrebați, însă, cât costă un asemenea spațiu de închiriat că nici nu vreau să îmi imaginez. Oricum nișa de clienți este una de nivel mediu de venituri – cei care nu își permit un birou adevărat în acea zonă, cei care au nevoie doar pentru o perioadă de timp de birou, sau cei care caută pentru o zi-două un spațiu unde să poată lucra. Pentru că, da, este internet, imprimantă, fax, scanner și chiar și aparat de ceai, cafea și limonadă. Good idea!!!

 

Și, în final, țin să vă mărturisesc că mi-am înșelat Google maps-ul cu o altă aplicație – Citymapper. Așa e omul – ființă nerecunoscătoare. Dar mă cam săturasem să mă poarte bulinele albastre pe drumuri greșite, doar pentru că informația nu se up-data în timp real, iar aplicația nouă are și un detaliu care o diferențiază – numărul de calorii pe care îl vei consuma traversând traseul pe care trebuie să îl urmezi. Și nu doar atât. Ți se calculează în procente și cantitatea de mâncare corespunzătoare acestor calorii. Distracția e garantată. Mai ales că mi-a și sugerat încă de la prima utilizare cât ar veni 77 de calorii cotă parte dintr-un sandvich cu porc. Ori, porcul pentru mine este doar un animăluț draguț.  Ziceam doar, că detaliile fac diferența, mai ales în procesul de fidelizare a clientului, iar citymapper-ul m-a ”furat”.

Și tot mergând așa, după pașii indicați de aplicația nouă, m-am gândit cât de monitorizați am devenit noi, generația asta plină de informații pe care le introducem singuri și benevol în telefoane. Propriu zis, toată viața noastră ne este mai nou condiționată de acestea. Toți pașii ne sunt nu doar călăuziți ci și înregistrați acolo sus, undeva, pe un mic CIP care deține toate traseele noastre cât și deviațiile de la ele, cu caloriile numărate de aplicații în dependență de ce am mâncat și câtă apă am consumat, cu alarme și snooz-uri fixate pentru evenimentele importante și marcate pe calendar, până și cu perioadele lunii în care fertilitatea noastră atinge apogeul. O singură aplicație, constat că lipsește din tot acest șir – cel al faptelor bune. Și al cantității de calorii pe care le-ar arde întru binele cuiva: minus 40 de calorii pentru un sandvich oferit unui sărac. Iar datele stocate din aplicația asta vor trage cel mai mult la cântar, acolo, pe calea cea din urmă, de pe care nici google maps-ul, nici citymapper-ul și nici o oricare altă aplicație de pe lumea asta, nu îți va indica calea înapoi…

41885502_490917234651427_6375214592485752832_n

 

 

Hoinar-hoinărel

Linii trase după un an și o viață

Exact ca astăzi, acum un an, am luat copiii, bagajele, am încuiat ușa apartamentului de pe malul Someșului, am mai verificat încă o dată cutia poștală și am plecat la aeroport. După mai bine de 17 ani stați în România, unde venisem la studii, îmbarcarea spre Londra a fost ca un salt spre un mare necunoscut. Or, necunoscutul sperie.

Emoții mari au fost legate mai ales de adaptarea copiilor la școli, la mediul nou diferit de cel cald și calm al Clujului. Acum, revenind în vacanță la Cluj, înțeleg că orașul va rămâne mereu ca un părinte la care voi reveni cu drag, care mă va aștepta la fel de cald și unde, probabil voi prefera să și îmbătrânesc. Totuși, de ce am decis să plecăm?

Întrebarea mi-a fost pusă la un post de radio din Chișinău, unde am fost invitată vara aceasta și abia atunci, după un an londonez, am putut contura un răspuns pertinent. Am dorit o schimbare, o confruntare cu lumea mare. Un bun antrenament pentru a cunoaște și evolua, a compara și a prelua. Un minunat exercițiu pentru copii de a interacționa cu o altă societate, de a se integra în noi comunități și de accepta că diferențele dintre culori, culturi, religii și moduri de viață fac parte din minunata paletă a lumii. Orice schimbare implică un risc asumat, dar, oare nu riscând doar și încercând să îți depășești condiția poți spune la final de ani că da, ai încercat-o și pe asta.

Noi, adulții, cred că ne facem griji mult mai mult decât e necesar în cazul capacității de adaptabilitate ale copiilor. Mai greu de fapt e cu noi – cu fricile noastre, cu tabieturile create și confortul care, de multe ori, ne plafonează. Ieșirea din acea ”zonă de confort” periculoasă, de altfel pentru orice tip de evoluție, este indubitabil însoțită de stres. Dar, privită ca și o deschidere către altceva, în final duce la acea stare de satisfacție: da! am vrut să văd cum e altă viață și culmea, a fost mai bine chiar decât m-am așteptat.

Știu, retrospectiva de astăzi nu este una haioasă, ca de obicei, dar sunt meditațiile mele privind în urmă acest an londonez și mai ales retrospectiva evenimentelor, ale stărilor și ale oameni frumoși pe care i-a adus în calea mea. Și doar pentru că am încercat, depășind orice barieră. Pentru că a avea haine și obiecte personale în trei case, în trei țări și prin pod pe la prieteni nu este tocmai un lucru confortabil, dar, nici motiv de a nu mai cunoaște alte zări și, mai ales, oameni diferiți. Oameni ce-și târăsc propriile povești și destine prin lume. Iar lumea e atât de fermecătoare încât e păcat să stai pe loc, mai ales când ai o șansă. Înapoi oricând poți da. Când vor cere oasele odihnă la băile sărate de la Cojocna și la Băile Termale de la Felix, destinații atât de apropiate Clujului, sunt sigură că exact aici voi reveni. La calmul și liniștea de pe malul Someșului. Dar până atunci, cărările ne duc spre noi aventuri.

Am mai realizat în acest an că ratăm multe, de altfel, tocmai din cauza confortului care ne seduce mieros. Nu avem curajul să trăim totul și din cauza așteptărilor false și mai ales ale ”momentelor potrivite”. De unde știm, însă, când e acel potrivit? Sau, mai facem greșeala de a ne lua după poveștile și experiențele altora, ratându-le pe ale noastre. De fapt, am învățat în timp să nu mai am așteptări – nici de la obiecte, locuri, dar mai ales, de la oameni. Să mă dezbrac de prejudecăți și de stereotipuri. Și lucrurile luate așa cum sunt, cu bune și rele, cu imperfecțiunile umane acceptate și cu greșelile personale asumate te fac să trăiești aici și acum, viu și adevărat, într-o realitate și nu într-o așteptare continuă a ceva mai bun, dar care încă nu e și neapărat va urma. Și dacă nu? Dacă exact ziua de azi a fost cea mai adevărată, plină de emoții, de oameni noi, de o cafea bună sau de cuvinte calde, atunci de ce să nu o savurăm?

Am învățat că și de e greu – poți privi lucrurile printr-o sticlă colorată și cât de sărac nu ai fi – tot ai ce oferi dacă ești Om. Știți de unde? De la moldovenii mei. Cât am râs în săptămâna în care am stat la Chișinău – nu am mai râs de un an întreg, cât am primit în acea săptămână – îmi va ține inima caldă până la următorul an. Iar ce nu am putut scăpa cu vederea este că în Moldova oamenii au un dar aparte – de a iubi viața, așa precum o au și de a căuta micile bucurii acolo unde nici un străin (londonez sau nu) nu le va vedea. Mereu cu optimism și mai ales cu glume bune. Chiar și de în țară e jale. O fi un mecanism de supraviețuire? Probabil. Acolo unde a murit speranța, te mai ajuta doar umorul.

Postarea de astăzi este despre mamele mele – Moldova și România – de fapt două bătăi ale aceleiași inimi!

Hoinar-hoinărel

Unsprezece luni și un jurnal

Și a fost seară și apoi dimineață. Și a fost ziua întâi.

Voi începe jurnalul cu seara de duminică, pentru că nu am putut să nu vă povestesc despre marea engleză pe care am văzut-o pentru prima dată și care ne-a așteptat cu o apă caldă și zi fără vânt – cum mai rar se întâmplă. Iar cadoul oferit de mare pentru a noi a fost refluxul, pe care nu îl mai văzusem niciodată până acum și care mi-a scos la lumină o mică parte din viața subacvatică plină de cuiburi de alge, plante marine, crabi care își căutau loc pentru dosit și multe scoici vii, care nu s-au rușinat să ne scuipe. A fost o descoperire pentru noi, adulții, darămite pentru copii.

 

Luni

Greu este după așa o experiență să te trezești luni dimineața și s-o iei de la capăt cu cotidianul banal și obositor. Iar sună ceasul la 7, snooze-ând de 3 ori (cine o mai inventat și snooze-ul ăsta, prost n-a fost). Iar fac trei sandwichuri diferite, pentru gusturi și vârste, diete și mofturi, încercând să nu le zăpăcesc din nou. Iar îmi dau seama, uitându-mă în oglindă că nu mai am 25. Mă lasă și memoria, observ de la o vreme, dar încerc să alung gândul și să mă focusez pe lucrurile mai pozitive. Se știe că luni e o zi grea pentru toți. Poate de aici vine tonalitatea în minor cu care m-am trezit.

Fiică-mea e trează de la 6. De atunci își tot aranjează coafura. Placa de păr sfârâie. Miroase a parfum și fixativ. Pe masă stă întins tot evantaiul de ustensile pentru un machiaj discret, dar se pare că foarte necesar la 14 ani. Aș zice ceva, dar îmi amintesc de diminețile mele de la aceeași vârstă, când mă chinuiam mult cu un breton care trebuia să stea neapărat țeapăn, ajutat de apă cu zahăr (fixativ de unde în acei ani?) și mă las păgubașă. Nimic nou sub soare. Adolescentele și preocuparea exagerată pentru exteriorul său. Cică așa e și normal. Fie. Trezesc băieții. Aceeași nemulțumire ”De ce tot globul nu mai învață, iar în Anglia e școală până pe 25 iulie?” despre care aud în fiecare dimineață. Același răspuns: ”Las că tare nu v-ați spetit anul astă. La cât de lejeră e școala de aici față de cea din România nu merită să vă plângeți!” Și iar nu ajungem la niciun numitor comuni și fiecare preferă să închidă subiectul. Cel mai mare – trosc – căștile în urechi și ”nu-te-văd-nu-te-aud” o ia la alergat spre școală. Iar iese pe ultima sută de metri. Să mai încerc să-l reeduc în acest sens? Sau îl va pune viața la punct? Mizez pe varianta din urmă, pentru că îl mai am pe cel mic, iar de ceva timp nu mă mai pot focusa decât pe o singură problemă. ”Hai, ieșim odată?” îi zic. Abia atunci observ că încă doarme din picioare. Răbdare pentru educație și consecvență cu al treilea nu mai am. Îl îmbrac în viteză, îi trag șosetele până la genunchi (acțiune greșită desigur, dar este o soluție de moment) și îi aburc ghiozdanul în spate. Dacă ar fi după el – l-ar uita în fiecare dimineață. Are ăsta micul alte priorități în viață și nu școala: universul, găurile negre, recordurile guinness, banuții pe care îi adună pentru că vine ziua frațlor mai mari peste o săptămână și neapărat vreo idee de afacere. Are certitudinea că dacă i-ar veni o ideea genială – nu ar mai fi nevoit să termine școala. Cu așa planuri mărețe îl și las la poarta școlii, de unde nu mai am dreptul să îmi însoțesc copilul. Gata – acum pot să mă gîndesc și la mine.

Fug la cursul de engleză. Fac o oră pe drum. Oameni de peste mări și țări. Culori, culturi, naționalități de care vrei și vrei mai puțin. Toți vin să învețe. Aflăm din dialogurile care fac parte din procesul de învățare că unii îs de peste 6 ani în Anglia și abia acum au venit la curs. Cică au stat prin comunitățile lor și au lucrat cu de-ai lor și nu au avut nevoie de engleză. Cum vine asta – să vii într-o țară străină și să nu te apuci să îi înveți limba??? Nu că nu aș mai cunoaște asemenea specimene, și nu doar în Anglia, dar în capul meu ceva nu se leagă la acest capitol.

Ies de la curs, verific messengerul, whatsup-ul și mail-ul. Din Cluj mă sună prietena mea care a rămas să se ocupe de firma de acolo pe care o administrez. Dumnezeu mi-a trimis oameni buni în jurul meu, știu și apreciez asta. Trebuie întocmite niște facturi, verificate niște calculele, închisă luna și efectuate niște plăți întârziate. Zilnic oscilez între trei lumi pe trei dimensiuni: Moldova – de unde am venit și unde îmi sunt rudele, România unde am stat în ultimii 20 de ani și Anglia, față de care raportez acum orice. Este incorect să compar mere cu pere și cu prune, așa este. Dar inevitabil o fac. Amân problema pe a doua zi. Acum trebuie să mă gândesc la ce mai este în frigider și alerg cu lista mai întâi pe la școală să îmi iau copilul cel mic și apoi la magazin. La cât de bine merg lucrurile în România în ultimul timp, zău că mi-ar prinde bine o ideea de afaceri de a lui ăsta micu. Că se cam îneacă barca…

Marți

Iar ceasul, iar snooze-ul, iar sandwichurile, aceleași ”De ce?”-uri. Hai că azi e mai bine. E adevărat că mi-am propus ieri să citesc un pic, dar am adormit trunchi. ”Așa a fot să fie” mi-am zis. Poate că este mai important uneori, pentru o atmosferă sănătoasă în familie, să fie mama mai odihnită decât mai citită. E un adevăr pe care l-am realizat târziu. Ei, dar așa e în tinerețe – le vrei pe toate și deodată. În drum spre cursul de engleză mai privesc o dată înregistrarea de la ședința de judecată a lui Dorin Chirtoacă cu audierea lui Grozavu, care s-a transformat miraculos din acuzat în martor. Pentru mine este un subiect sensibil. Mult prea. După ce constat în ce hal a ajuns justiția de la noi și în ce bătaie de joc și mascaradă s-a transformat, după ce mi-am amintit de acele filmări cu băiatul omorât în bătăi crunte în penitenciar (Andrei Brăguță, parcă), după ce au fost invalidate alegerile, înțeleg că sunt mai în siguranță aici, printre tot amalgamul astă de străini și într-o țară adoptivă. Fără nici o clipă de regret sau remușcare, sunt sigură acum că am procedat corect plecând. Și poate să mă învinuiască oricine de lipsă de patriotism sau de lașitate. Siguranța copiilor mei, dreptul la o viață demnă, la o societate sănătoasă și mai ales la o justiție corectă este mai presus de orice insinuări lirico-dramatice. Așa gândesc ca mamă, în primul rând. Pentru cei rămași în țară nu pot decât să îmi declar admirația și respectul, dar văd că în Moldova se îneacă nu doar barca, ci și tot portul cu ultimele corăbii rămase. Închid telefonul și mă comut pe realitățile văzute de pe geamul autobusului roșu etajat. Mă liniștesc la văzul tufelor de hortensii și ale bătrânilor eleganți care merg să își savureze cafeaua.

Apoi îmi amintesc cu groază că am de refăcut niște calcule pentru firma din România.

De ce a fost nevoie de atâtea modificări legislative care să sugrume micul întreprinzător? Pe cine deranjam, în fond? Ei, poate-poate se vor îndrepta lucrurile, pentru că observ că revolta oamenilor ia amploare. Da de se întâmplă o minune. Citesc că a fost demisă Laura Kovesi. Lovitură urâtă pentru justiția românească. Ziceam eu ceva mai sus despre barcă….

 

Miercuri

Idem, ibidem primului rând a zilei de marți.

Examen la engleză. Avem de scris o plângere pe orice temă. Adică ne putem lega de orice. Am mai spus-o și repet – pe lângă faptul că Anglia oferă beneficii și ajutoare sociale, gratuitate în învățământ și sănătate, noi, emigranți suntem învățați din start cum să scriem o plângere. De-a râsu-a-plânsa. Ș-apoi se miră englezii că au năvălit cam mulți. Dar măcar cei veniți învață limba și nu le reproșează englezilor că ”ne govoriat na celoveceskom iazâche”. Mă sună soțul meu. Nu găsește bilete de avion pentru a veni acasă în week-end. O fi legat de meciul de fotbal care urmează? Greu de zis. Mort-copt caută soluții pentru că luni cel mai mare împlinește 16 ani. Cum fără tati la un astfel de eveniment major?

Ajung la școală – primesc un plic. În el este prezentată situația școlară a fiului meu mai mic. Una similară am primit și în iarnă. Acum trebuie să le compar doar și să văd unde a evoluat și unde mai este de lucru. Fără medii pe clasă, fără clasamente, fără note cerșite și ură semănată între colegii care se compară între ei (în sistemele românești și din Moldova așa a fost). Fără ”prostul” sau ”tocilara clasei”. O soluție genială, care descurajează comparațiile cu capra vecinului și ne oferă un raport față de propria evoluție. Așadar – se poate! Aflăm că învățătoare pleacă de la anul. Mămica românca a sugerat să adunăm câte zece lire. Nu s-a opus nimeni. În fiecare an în Anglia se schimbă învățătoarea și asta pentru ca să nu existe favoriți și pentru ca elevii să se obișnuiască cu diferite stiluri de predare. Aici încă mă mai gândesc dacă e bine pentru copilul meu, care de-abia s-a obișnuit cu Danka și simt că va fi cu scârț la începutul noului an școlar.

Primesc un sms de la cel mai mare. A întârziat. Pentru asta are ”detenție”, adică va sta o jumătate de oră după cursuri într-o sală pentru a-și face temele. Asta e! Viața ne pune la punct pe toți.

Apropo. Astăzi joaca Croația cu Anglia. Nu pricep mai nimic în fotbal, dar văd că englezii se pregătesc pentru eveniment. Peste tot se vorbește despre asta, se arborează steagul Angliei pe geamuri, balcoane și mașini. După ani de zile de înfrângeri astăzi au o șansă.

Ar trebuie să îmi exprim și și eu solidaritatea? Cred ca da. Așa ar fi ”politically corect”.

Joi.

De dimineață același ritual în bucătărie. Cel mare îmi zice delicat că iar i-am pus sos de roșii în loc de maioneză la sandwichul cu șuncă. Și îmi sugerează să îmi notez pe frigider compoziția, ca să nu le tot încurc. Mda, asta îmi dă de gândit. Fiică mea, cea-trezită-de-la-șase îl duce pe Mihai la școală ca eu să pot să fug la un consult medical, pentru care am fost programată încă din mai. Aici așa funcționează:te duci la medic, zici care e problemă, iar acesta îți cere o programare la specialist și te întreabă dacă ai nevoie și de translator. De data asta îi zic că mă descurc și fără. Apoi îți vine scrisoare acasă cu data și locația spitalului. Ajung ghidată de google maps și, evident că, nu găsesc intrarea. Sun la numărul clinicii. Îmi răspunde un domn care mă întreabă apoi dacă sunt româncă. Bingo! E tot român și îmi explică pe unde să intru în spital. De condiții – nici nu mai zic. ”Vă simțiți ok?”, ”Aveți nevoie de ceva?”, ”Sunteți în regula?” Cam asta am auzit pe toată perioada investigației. Iar apoi, pentru că venisem pe nemâncate, am fost anunțată că există aparate de ceai și cafea în sală, să mă servesc ca să prind forțe. Și totul, desigur, gratuit. Rezultatele investigațiilor vor fi trimise medicului de familie peste cinci zile. Atât. M-am simți a câta oară într-n film SF. De când am ajuns în Londra mereu compar și compar și îmi dau seama totuși că diferențele sunt enorme. Beau cafeaua, privind la televizor știrile despre vizita lui Donald Trump în Anglia. Off, politica asta…

 

Mă întorc spre casă, făcând poze peste poze clădirilor vechi, care pentru mine sunt bucăți de istorii. Surprind control în autobus, deja a doua oară în aceeași zi. Ne verifică cardurile de transport. Nu există negociere. Un grup de tineri face scandal pentru că nu au plătit și sunt rugați să coboare. Doamna zdravănă, de culoare, își cere scuze de la restul pasagerilor pentru disconfort și sună la poliție. Adolescenții coboară în fugă, iar după ce se închid ușile, nu se rușinează să își arate degetele din mijloc, colorate (și albe și măslinii deopotrivă), ca să își exprime revolta. O privim compătimitor pe doamna care i-a dat jos. Jobul altuia mereu pare a fi mai ușor. Asta până nu te pui în pielea lui un pic.

Vin acasă în speranța că voi scrie despre lunile mele londoneze, care au apărut ca și o soluție pentru a nu răspunde mereu la aceleași întrebări despre cum e aici și ce mai e nou. Dar se pare că în luna aceasta, jurnalul pe care îl scriu acum va fi suficient. Îmi sună telefonul. Nepotul unei prietene a venit în Londra și mă roagă să îi caut un servici. Încep a suna în stânga și în dreapta. Oameni suntem. Trebuie să ne ajutăm.

Fug la școală, apoi la cumpărături. Mâncare, călcat, curat – ca orice femeie fericită :).

Seara verific traficul de pe blog. Se pare că ultima poezie despre străbunica mea, din rubrica #duminicaezidepoezie, a atins corzi sensibile. Primesc mesaje în care unii cititori îmi scriu că versul alb este unul apreciat acum, iar alții care îmi zic că nu înțeleg acest tip de poezie, fără rimă. Este o dilemă și pentru mine încă. Dar scriu așa cum simt. În fond, autenticitatea vine din emoția pură. Și consider că asta contează cel mai mult în cazul versurilor.

Vineri

Este ziua preferată a tuturor pentru că orele se termină mai repede la școală. Fiică-mea îmi cere patru lire pentru un spectacol pe care îl vor avea la școală. Cel mic mă întreabă de departe dacă mai am bani pe card, că vrea să își mai cumpere ceva batlepass-uri pentru Fortnite – oricum nu înțeleg nimic și îi zic că dacă are bani adunați – poate, de ce nu. Din bugetul lui, desigur. Cel mai mare iar zâmbește pe sub nas – este singurul care știe să își adune banii. Asta tot a învățat-o cu timpul. Știe că și el a trecut prin etapa prin care trece acum Mihai – gestionarea incorectă a bugetului – sedus fiind mereu de noi tentații, dar e sigur că doar așa se învăță. Prin greșeli. Și apoi la sfârșit de lună când cel mic va ajunge să împrumute bani de la fratele lui – ăsta îi va explica ce cheltuieli inutile a făcut. Educația financiară tot din copilărie trebuie făcută. Altfel o dai în bară mai grav la maturitate.

Au plecat împreună spre școală. Astăzi am timp în sfârșit să scriu. Cafeaua, laptop-ul în față. Restul paginilor le închid. Îmi distrag atenția. Și înțeleg că scriu tot ce îmi vine în minte acum și nu ce mi-am schițat ca plan. O fi instantaneul mai viu și sincer? Poate. Las textul așa. Între timp pregătesc în oale câte ceva, așa ”ca printre altele”. Că doar vin la amiază copiii flămânzi. Iar scrisul este așa o chestie – nici ocupație serioasă nu poți pretinde că este și nici bani nu aduce. Așa că prioritatea o are oala plină. Cel puțin atâta timp cât încă am pentru cine găti. Apoi vor pleca și ei în lume…

Fug la magazinul unde fac voluntariat. Două ore pe săptămână este minimumul obligatoriu. Stau la casierie, încasez bănuții. Schimbăm politețuri cu clienții. Colegul indian, Mucash, iar mănâncă din ce i-a pus soția în caserolă – fructe și legume. Dietetic totul, dar pline de condimente. Managera româncă, Marinela, mereu plină de viață, revenită din vacanță povestește despre Sardinia. Voluntara iraniană, Minu, se plânge de căldurile care au fost săptămâna asta, iar tinerelul nou-venit din Franța, face și el voluntariat pentru a învăța limba engleză. Începem a ne da toți mari că știm și noi franceza și dă-i cu expresii învățate la școală. Pufnim în râs. Râd și clienții.

Fug să îl iau pe Mihai de la școală. Îmi zice că îi este dor de prietenul lui polonez, Kaspar, care s-a întors înapoi în Polonia cu familia, după nouă ani de stat aici. O fi din cauza fricii Brexit-ului? Pe drum îmi zice că astăzi li s-a citit povestea despre doi pinguini homosexuali care au înfiat un pui mic de pinguinaș. ”Care este morala poveștii, mamă?” mă întreabă. Îl rog să mă lase un pic să mă gândesc. Modernitatea necesită timp de updatare. Iar eu vă ziceam mai sus, că mă focusez mai greu de la o vârstă încoace. În cazul dat nu reușesc chiar deloc.”Hai mai bine să îți citesc din ”Jurnalul unui puști!”” îi zic. Deja nu îmi mai pare o lectură tocmai nepotrivită, comparativ cu cea de la școală. Pentru prima dată în viață realizez că nu pot contura o morală imparțială a unei povești. De fapt a mai fost una – ”Hensel și Gretel” pe care așa și nu o înțeleg definitiv. Chiar nu sunt în stare. Și de ce a fost nevoie să le citească în clasa a treia asemenea poveste? Poate să scriu o plângere, că tot am învățat la curs? Sau dacă tot am venit într-o altă lume să încerc să mă obișnuiesc cu regulile casei? Cred ca ar fi mai ușor pentru toți.

Astăzi trebuie să vorbesc cu mama. Nu am vorbit deloc săptămâna asta. Curios lucru se întâmplă de la o anumită vârstă. Mama îți devine cel mai bun prieten. Exact ca în bancul ăla vechi: cuvintele ”ortopedic” și ”reumatism” devin subiecte comune de discuții. Și îți dai seama că în copilărie o vedeai cu alți ochi. Acum văd copilul din ea, femeia din ea, luptătoarea din ea. Cum de a reușit să țină casa sătulă în timpurile în care nu se dădeau banii cu jumătățile de ani? Cum găsea soluții mereu, de ne împletea din pulovere vechi, haine noi, și din bucăți de stofe primite cadou, ne cosea rochii și fuste? Nu înțeleg nici până astăzi. Ea este eroul meu în viață. Iar de tata – nici nu mai zic – dragoste în formă pură necondiționată. Părinte fiind, realizez cât de mult a contat amprenta paternă asupra devenirii mele. Și iar simt ochii plini de lacrimi, chiar și de au trecut deja 8 ani de când nu îl mai am. Îmi doresc să reușesc să își amintească și despre mine copiii la fel. Cu mult dor. Atâta vreau.

Și mă culc cu gândul la faptul că sunt toți bine, sănătoși și au un acoperiș deasupra capului. Ce îți poți dori mai mult de atât? Adevăr simplu auzit încă de la străbunica, dar sensul căruia îl înțeleg abia acum.

De-am avea un pic mai multă înțelepciune, viața ar putea fi privită printr-o altă paletă de culori….

 

Hoinar-hoinărel

Zece luni colorate

Sunt zece luni și-un început răcoros de vară. Îmi amintesc că prin aceeași perioada a anului trecut venisem pentru câteva zile să vizităm pentru prima dată Londra și pentru a vota apoi, în familie, dacă decidem să venim să locuim aici. Știam că Londra fură ochii, știam că ne va plăcea, dar la fel, știam că de multe ori vizitatul și cu locuitul sunt lucruri diametral opuse. Nu s-a întâmplat în cazul nostru, cel puțin, nu încă. La ce nu ne-am așteptat, însă, au fost cheltuielile mult mai mari, față de cele estimate inițial, de prin tot felul de surse de pe internet. La o adică poți să te încadrezi în orice buget, că doar am fost studenți și nu am uitat cum e ”să cârpești” lună de lună ”găurile”, doar că nu știu dacă ajustările financiare sunt înțelese pe deplin de noua generație, care numai pe tot felul de căști, încărcătoare, folii de protecție, huse asortate cheltuiesc un pumn de bani. ”Consumabile” le numesc ei. La mine, însă, pe Excel-ul unde țin cheltuielile, ajung la capitolul gaură”, pe minus lună de lună. Apropo, condica de evidență a banilor ne-a ajutat să descoperim multe surprize nu tocmai plăcute. Mici plăceri, care nu erau cuantificate înainte, dar care, înmulțite le 5 persoane și într-o țară unde totul e mult mai scump, au ajuns să fie  plăceri de lux.

 

Am mai observat ceva nou. În parc, există o persoană care vine să verifice periodic calitatea leagănelor și ale toboganelor. Le sucește, le pipăie, să nu aibă așchii, crăpături, fisuri, să nu iasă vreun fragment din pavajul de cauciuc în afară, ca să nu se împiedice copiii etc. Eram cu niște prieteni de ai mei, veniți în vizită din România, și ei mi-au atras atenția asupra omului cu jachetă specială, care cerceta parcul foarte minuțios. Nu m-a mirat, sincer, pentru că am observat că normele de securitate sunt respectate cu strictețe în societatea de aici. Atât la magazinul meu, unde am mers ca și voluntară, cât și în sala nouă de la cursul de engleză, prima oră a început cu instructajul despre structura încăperii, ușile de ieșire în caz de urgență etc. Bănuiesc că și la noi există undeva acolo, pe hârtie, ceva de genul, dar cine mai respectă? Până și un prieten de al meu, pe care l-am rugat să mă ducă în week-end cu mașina la o fermă, unde va avea loc un eveniment caritabil, mi-a zis să fac rost de scaun de mașină pentru Mihai, și de are 8 ani, că astfel nici nu pornește la drum. Așadar – nici măcar între prieteni nu merg excepțiile.

O altă curiozitate, de fapt o idee de afacere, am văzut chiar la vecinii mei, în fața casei. Un domn, care reprezenta o firmă ambulantă, cu o mulțime de echipamente în dubița adaptată businessului, vopsea mașina chiar acolo, în fața casei. Nu tu să duci mașina în service, nu tu să o lași acolo și să pleci cu taxiul ca să revii peste 3 zile, ci, aici, direct, sub ochii tăi. Mi-a venit în minte expresia ”Dacă nu vine muntele la Mohamed…”, însă, uitându-mă pe fluturaș, am zis ”vine Hussein la munte”. Tot acolo.

Altă minune nouă, văzută aici, a fost un aparat care ventilează, răcorește, filtrează și stochează particulele din aer și aici, cei cu alergii de sezon, o să îmi mulțumească. O minune, nu alta, produs englezesc, cam scumpușor, dar deh, aerul curat și respirabil pentru un astmatic este mai important decât orice. În noaptea în care am ventilat camera nu am mai folosit inhalatorul, pentru prima dată, de când au dat toate în floare, pentru că de polen nu ai cum să te aperi. Așadar, am zis să vă împărtășesc experiența frumoasă. Iar altă chestie care mi-a luat ochii – au fost păsările, care ciugulesc neobrăzat din mâncarea celor de la McDonalds. Credeați că vrăbiile sunt obraznice? Uitați aici niște grauri!

35285412_10216609263442805_4579079438464974848_n

Evenimente culturale, organizate de români continuă. Luna aceasta am fost la spectacolul ”Amantul înșelat” cu Sorin Misirianțu și Ioan Isaiu, organizat de East European Cultural Centre. Ideea nouă, de a crea o comunitate în jurul teatrului, prin aducerea actorilor în sânul spectatorilor, adică în restaurant, de data aceasta, mi s-a părut una chiar frumoasă. Actorii au interacționat și ospătat alături de invitați, servind un vin și povestind până târziu cu mesenii. Iar românii, și nu doar, care se alătură evenimentului au ocazia să se cunoască, să petreacă timpul frumos împreuna. Bilă albă!

34877845_2058079517554380_5830570000133390336_n

 

Iar luna asta aici au s-au ținut mai multe sărbători religioase. Evreii au avut Șavuotul, care eternizează momentul când Tora (cartea sfântă) a fost dată poporului evreu pe muntele Sinai. Timp de trei zile nu au lucrat și au mers în una din nopți la Sinagogă pentru rugăciune. S-au mâncat bunătăți (ca și de alte sărbători evreiești, de altfel) doar că de data această, toate trebuiau să fie pe bază de lactate. Iar musulmanii au intrat în postul de Ramadan. Acest post necesită abținerea de la orice fel de mâncare, băutură pe parcursul întregii zile cam o lună întreagă. Din solidaritate pentru colegii mei de la cursul de engleză, nu consumam nici noi, ceilalți, în fața lor apă și mâncare, așa ca în alte dăți, iar de când am aflat că o altă colegă de a mea, de religie hindusă, nu consumă carne deloc, nu pot să mănânc în fața ei nici sandvich-urile cu șuncă, mai ales cele cu vită. Îmi zicea Ruxanda că toate colegele ei care țin postul Ramadanului s-au rugat de profesorul de sport, să le scutească de la efort fizic mare, pentru că apoi le este sete, și nu au voie să bea decât noaptea. Nu e ușor, dar apoi, ieșirea din post se sărbătorește. Colega mea, Emira, din Irak, și-a tatuat cu henna mâna, pentru că se pregătește de sărbătoare.  Se pare că în școlile multiculturale, sunt respectate orice doleanțe ce țin de aspectele religioase, și mi se pare un lucru chiar frumos. Nimeni nu este supus standardizării sau discriminării. Și îi este respectată tradiția și cultura, religia și obiceiul. Nu sunt de acord, însă, când o cultură încearcă să își impună regulile sale, venită fiind într-o altă țară gazdă. Și aici fac referință la marșurile care sunt organizate periodic de una dintre comunități, pentru a cere niște drepturi, exagerate după mine. Dar asta așa, ca fapt divers. Nu sunt adepta discriminărilor de nici un fel, de aceea nu obosesc să admir această conviețuire destul de pașnică a mai multor naționalități pe același spațiu-gazdă.

În parc, poți vedea și tineret cu fesele dezgolite pentru bronzat și familii de musulmance cu copii, îmbodolite cu hijab, alături pe pătură. Și adolescenți de culoare, drăgostindu-se unul în brațele altuia, și mame evreicuțe cu copii cu kipa în cap. Unele dintre cele din urmă poartă și peruci, pentru a avea capul acoperit, așa cum le cere religia celor căsătorite. Mai sunt și românce cu cercei de aur de o schioapă, dar și din alea mai religioase cu bentiță sau batic pe cap, prinsă cu două agrafe pe lateral. Poloneze, rusoaice, moldovence, unguroaice, negrese și albaneze – vezi de toate și în același timp. Nu știu, sincer, ce cred unii despre alții, așa, pe adevăratelea, dar, mă bucur că se menține un nivel de respect reciproc și politicos. Oare nu asta ar însemna, totuși, o bună educație? Mai ales pentru cei veniți consider a fi o regulă de aur, care ar trebui aprobată tacit și unanim de către toți. Că pe sărmanii englezi, nu cred că îi mai întreabă deja cineva. Prea târziu pentru regrete. Când voi avea o opinie și în acest sens, o voi împărtăși neapărat. Pentru cei însă, care s-au amestecat aici în culturi și culori, reprezintă un motiv de stres atunci când pleacă în țările de origine. Vecina mea slovacă Kristina, blondă și cu ochi albaștri, căsătorită cu un algerian, ambii absolvenți de facultăți aici în Londra, au copiii mulatri și cu părul creț-sârmă. Seamănă cu tatăl lor. Ea îmi povestește că e ridicol atunci când în Slovacia, familia ei este privită urât, iar copiii întreabă de ce se uită unii așa lung la ei??? Și aici mi-am amintit de piesa celor de la Carla’s Dreams:

Fanatic în credință, agnostic sau ateu,
Bărbat, copil femeie… docil sau cu tupeu,
Cu pașaport albastru, sau simplu apatrid,
Cu mască de culoare sau fără de partid,
La gazdă, sau… acasă, de la oraș sau sat,
Înalt și blond, cu ochi albaștri, sau mai josuț, bronzat…
La 70 sau tineri,
Din punct. md sau. com,
Zâmbim și plângem liberi,
Sub denumirea OM

Ce-ar fi totuși, indiferent pe unde ne-a aruncat viața, să rămânem, în primul rând, OAMENI!

 

 

Hoinar-hoinărel

Eleganța englezească a cuvintelor nespuse

32503675_10216368177895817_2438354441196273664_n

Și s-a desprimăvărat de-a binelea. Chiar și în Londra, unde soarele se servește cu porția unui zgârcit, iar timpul este aidoma femeii patruzeciste – schimbătoare și mai mult cu nori. Vântul rece îi răscolește anii și gândurile, sporindu-le misterul. Ploi, însă, nu prea. Iar eu și acum le aștept, pentru confirmarea mitului ploilor londoneze. Până una alta – nu am dovezi convingătoare. Diminețile încep acum cu un zumzet, de multe ori amestecat, în două ”voci”, a mai multor mașini de tuns iarbă sau de toaletat tufele și copacii. Iar apoi miroase amețitor a iarba proaspăt tunsă în răcoarea dimineții. E demențial! Mă uimește plăcut faptul că normele de securitate ale muncii sunt foarte stricte, de la cască, mănuși și până la funii pentru alpiniști, toate fiind și îndeplinite, nu doar semnate pe hârtie. Apropo, nu știu dacă proprietarilor caselor le sunt impuse niște rigori, dar oamenii au grijă mare de cum arată curțile. Mereu curate, îngrijite și fără ”hlam” adunat cu tonele pentru ”da de ne-o servi vreodată la ceva”. Constat aici, a câta oară, că mulți încă suferă de simptomul omului post-sărăcie, pentru că imediat se pot identifica apartamentele emigranților (după balcoanele pline cu de toate) și curțile caselor arhipline ale celor care au venit aici. Curțile celor de aici arată altfel. Fără ”un pic de pătrunjel aici, o mână de cimbru dincolo, niște menta pentru ceai”. Nimic din apucăturile noastre de moldo-agricultori de care nu ne vom debarasa, cred, niciodată. E de bine, e de rău? Nu știu. Zic asta, coștientizând, că primul lucru pe care l-am făcut venind aici a fost să îmi cumpăr ghivece cu verdețuri, iar garajul meu e plin de elemente specifice unei moldovence care adună totul la casă. Sic! Ăsta era, de fapt, un secret! Numai să nu mă întrebați, vă rog, câte am reușit să adun acolo în doar câteva luni. Da de-or trebui, totuși 🙂

 

Primăvara aici e diferită. În parcurile mari au apărut tractorașe, care se plimbă de colo-colo, aruncând iarbă în toate părțile, spre deliciul copiilor. Iar în parcurile centrale, sunt aduse șezlong-uri, cu logo-ul a vreunei firmă, care apoi la ora 5 seara sunt adunate. Ideea este the best – și firma își face reclamă și oamenii din parc, unii chiar angajați din birourile vecine, mănâncă la amiază sau chiar moțăie sub vreun copac în pauza de masă. Lângă unul din centrele mai mari de birouri, am văzut un loc chiar amenajat pentru așa ceva. Iar aceste spații și pauze, sunt sigură că oferă un foarte bun refresh pentru acea zi. E greu? Nu! Doar dorință să existe și preocupare pentru confortul omului.

 

Și se citește peste tot. În metrou, în sălile de așteptare de la medici, în parcuri. Atâtea modele de kindle-uri câte am văzut aici, nu am văzut în toată viața mea. Cred că și de aici derivă și multele diferențe de mentalități dintre societățile, în care cărțile din bibliografia școlară au fost lectura maximă pe viață și celelalte, unde s-a citit mereu. Iar un detaliu interesant referitor la cărți l-am observat plimbându-mă, ca de obicei, pe la bibliotecă. Există rafturi cu cărți cu font-ul de literă foarte mari și audiobook-uridedicate celor cu vederea slabă, pentru a le facilita lecturile. Știu că devin plictisitoare când revin cu ideea – ”E așa de greu?” – nu cred. Dacă ar fi să ne pese un pic mai mult de cei care întâmpină dificultăți de orice ordin, pentru că soarta a fost mai nedreaptă cu ei, i-am ajuta și pe ei, și noi am mai pune o pietricică la construcția unei lumi mai bune. Pentru că e și a lor, celor năpăstuiți. Ce ar fi dacă marile edituri ar încercă un efort în acest sens? Chiar și în scopuri caritabile. Apropo de aceasta, am remarcat și un mare magazin cu totul felul de ”mașinuțe”, scaune și cărucioare cu motor, adaptate oamenilor cu probleme locomotorii pentru a le putea facilita deplasarea independentă prin oraș. Da, se poate! Și în acest caz.

32492021_10216368220096872_1879840591991275520_n

Și ca să nu fie numai lapte și miere, am și câteva nedumeriri. La capitolul modă – iarăși fac ochii mari pe străzi, cu toate că încerc, după atâtea luni, măcar să nu fie tare vizibil, iar opinia personală să rămână nerostită, la rugămintea copiilor. Sunt cazuri în care nu mai disting, de e băiat sau fată, că o face pe nebunul sau chiar e, că e o perioadă de rebeliune sau așa e în ADN-ul unora – ce mai contează. Loc sub soare este pentru toți. Așa ca aici am făcut un pas spre modernitate, permițându-i fiicei mele, de aproape 14 ani, să își mai facă o pereche de găuri în urechi, de a fugit sărmana, în aceeași zi la cosmeticiană, de frică să nu mă răzgândesc. Ce am înțeles, totuși, este că aparențele înșeală de cele mai multe ori. Și că cei mai rebeli pe exterior, sunt mai umani câteodată decât ”pisicile blânde”. Ieri, pe banca din drumul meu zilnic spre școală, s-au așezat doi tineri. Am observat că unul era cu dizabilități, iar tânăra care îl însoțea, l-a ajutat să se facă comod, apoi i-a desfăcut un sandwich (uf, când mă voi învăța să scriu cuvântul asta corect???) cu foarte multă răbdare și zâmbet. Abia apoi am observat coama multicoloră pe care o avea fata și m-am gândit, că poate dacă aș fi văzut-o într-un alt context, aș fi încadrat-o sigur într-o altă categorie ale gândirii mele demodate. Mai am multe de învățat. Știu.

 

Cu ce, totuși nu sunt nicidecum de acord, este cu un stil de comportament neo, probabil, neacceptat de mine. Să stai în bibliotecă cu picioarele pe masă, mi se pare lipsă de bun simț, iar să vii l aceeași bibliotecă cu copilul tău școlar, ca să îți organizezi niște hârtii, iar copilul în timpul acestă să deranjeze pe toți cei care studiau acolo și, într-un final, să își găsească liniștea, pornind pe tableta din sală un meci de box, cu sonorul pornit – mi se pare lipsa de educație de-a dreptul. Am atașat și poza cu respectivii, ca nu m-am abținut măcar o poza să fac și să povestesc apoi despre nesimțire. Ce m-a uimit, însă, cel mai mult este reacția celor din jur. Nimeni nu face nici o observație în asemenea cazuri. Doar ignoră, sau, cu zâmbetul pe buze, își schimbă locul și pleacă de lângă ei. Bilă albă la capitolul ”eleganță”. Până și eu, care eram singura pornită să le bat obrazul, am muțit. De scris, nu am putut, însă, să nu scriu. Ca să nu rămân cu nodul în gât. Câte mai am de învățat de la oameni!!!

 

Iar dacă este să vorbim despre școli, la orele de ”muncă” cum se zicea la noi, iar aici ar fi ”textile” și ”foodtech” fetele învață să facă de toate. Fiica-mea a reușit să croiască, asambleze și să monteze un fermoar la o trusă de machiaj, oferită mamei cadou iar apoi să coacă cap-coadă fursecuri cu unt – temă de casă. Am avut un deja vu, cu mine, pe timpurile când coseam șorțulețe și cămăși de noapte la școală, și când am făcut primele salate în cadrul orelor, oferind apoi și băieților, care reveneau din atelierul de tâmplărie, unde asamblase taburete de lemn. Să fi fost printr-a patra, cred. Taaaare ar mai prinde bine asemenea ore unor generații care, datorită, tabletelor și ale touch screen-urilor și-au pierdut abilitățile locomotorii ale mâinilor, de nu mai sunt capabili să realizeze mai nimic fără butoane. Dar și picioarele ajung echimozate de atâta stat pe X-boxuri și PS4-uri, de mi-i groază unde se va ajunge înr-un final. La capitolul  ”teme de acasă” – iarăși surpriză. Nici nu știu dacă e de bine sau nu. Am aflat că există ceva aplicație pentru telefon, cu care scanezi exercițiul pe care nu știi să îl rezolvi, iar el îți explică, pas cu pas, rezolvarea lui. Mai mare dragul. În același timp – cât efort vor mai depune copiii să înțeleagă singuri? În câți ani nu va mai fi nevoie de profesori? Și aici intru iar în reflecții existențiale despre viitorul care nu știe pe cât de bine va suna, conform sintagmei.

 

Știu doar, că păturile oferite în pauza mare la școală, pentru a se lua masa pe iarbă și a mai descovoia spatele elevilor este o idee genială. Iar pentru dodju-urile primite la școala celui mic (un fel de fețe vesele în semn de apreciere), ca și premiul pentru cei mai sârguincioși copii din clasă, se oferă lunar câteva vouchere la librărie, în valoare de 5 lire. Pentru cărți. Iar la școală se poate veni cu trotineta, existând parcări special amenajate. Este greu, întreb iarăși, redundant? NU! Dorință e cuvântul cheie!!!

Și ca să nu vă țin mult prea mult, închei, cu o constatare cam tristă: de multe ori mi-e rușine pentru unii conaționali. Pentru scuipatul lor în stradă și vorbitul cu înjurături în gura mare. Pentru refuzul de a respecta țara în care au venit și a-i sfida liniștea și curățenia. Nu zic mai multe. Aș fi atașat o poza, drept exemplu, dar mi-e că acea femeie are și copii și le va crăpa obrazul de rușine. Pentru semințele scuipate pe jos, în văzul tuturor, pe față, cu tupeu, într-un autobus curat, licărind verigheta lată, de aur roșu, de fiecare dată când mâna mai scotea un pumn de semințe din punga inscripționată în română. Cum e să fii primit într-o țară civilizată și să îi scuipi noblețea, privind-o în ochi? Nu pot înțelege. Și din nou nimeni nu a zis nici un cuvânt. Privirile, însă, strigau totul. Despre nerecunoștință…

Hoinar-hoinărel

Fost-am la un bal pe-o Coastă

coasta3.jpgSă știți că balul din povestea Cenușăresei a existat și în realitate. În varianta mai moderna și da, fără faza cu dovleacul, ci cu iahtul…

Am ajuns primăvara trecută la unul dintre acestea dintr-o norocoasă coincidență, invitată fiind, cu familia la ziua unui englez foarte bogat. Și nu doar prin firmele pe care le deține, ci mai ales prin respectul și bunătatea pe care o emană. Dovadă mi-au servit numărul imens de oameni care au venit din diferite colțuri ale lumii pe Coasta de Azur pentru a-l omagia, din discursurile și mesajele video pe care le-au trimis prietenii acestuia de pe tot mapamondul, care conțineau felicitări dar mai ales mulțumiri. Inclusiv de la fostele neveste și amante, care, o parte au fost și ele prezente la eveniment. Nu se poate asa ceva? Ba da, am văzut-o cu ochii mei. Știe omul ce știe dacă a reușit să le împace pe toate. Și pe cei 10 copii ai lui în total, care s-au jucat frumos laolaltă cu nepoții împreună, fără urmă de ceartă. Așadar, omul putea fi invidiat și la acest capitol.

Cu toții îi mulțumeau pentru ajutor, pentru implicare în diverse probleme personale – de sănătate, de viață și de ajutor financiar. Cel mai emoționant moment a fost, însă, filmulețul difuzat în care copiii cu dizabilități, de la casa de orfani pe care o finanțează, îi trimiteau mesaje, care cum putea – dansând, exprimând o inimioară, sau cântându-i un cântecel. Pentru că și de acești copilași englezul are grija. Să nu le lipsească nimic. Să fie îngrijiți bine și să îi aducă la vila lui din Saint-Tropez în fiecare vară, ca aceștia să se întremeze de la aerul sărat de mare.

coasta2.jpg

Am avut ce vedea dar mai ales ce învăța. Inițial, am pornit acest text pentru a prezenta o alta realitate, la care muritorii de rând, asa ca mine, nu au acces. Iar eu, norocoasă fiind, am considerat că trebuie sa descriu cum e sa mergi la un bal de oameni avuți cu tot luxul și confortul simțit și savurat acolo. Cu hotel de 1000 de euro pe noapte achitat de omagiat pentru toți invitații lui și acele trei zile de ședere, două de cocktail și una de eveniment, în care a simțit nevoia sa stea alături de prieteni, angajați și parteneri, cu tot cu familiile acestora, insistând să aducem și copiii neparat cu noi. Pentru ca ideea de familie este una esențială în acest mediu. Cu iaht și mașini puse la dispoziție pentru toți. Cu angajați de la circ pentru a ne distra copiii 3 zile și supraveghetor la piscina, echipamente și jucării pentru toate vârstele, pentru a elibera părinții de griji suplimentare. Cu acei șlapi roșii oferiți pentru toate invitatele, cărora le vor obosi picioarele la un moment dat și vor dori să se descalțe. Cu acele 3 bone pe care le-a adus din Londra cu el, și cărora le-a cusut rochii roșii, cum cerea dress-codul tuturor invitatelor, pentru a se simți și ele bine la eveniment (apropo, una era din R. Moldova și mi-a confirmat calitățile deosebite ale acestui om). Dar ce am simțit vis-a vis de acest eveniment mi-a întors vectorul textului la 180 de grade. Către suflet.

Și atunci, celelalte detalii, legate de mașini și vile, cadourile din galeriile britanice, rochiile văzute doar prin reviste și poșetele de prin vitrinele brandurilor mari, mâncărurile cu foie gras, vinurile deosebite, obiecte de artă unicate, a căror mare amator este gazda, și celelalte, despre care am vrut să scriu inițial, mi-au părut lipsite de importanță. Și nici acele două rochii de designer renumit care ”s-au întâlnit”, culmea la aceeași masă și au ”acrit” seara uneia dintre invitate nu au mai contat. La plecare, am lăsat pe scările acelui palat nu, nu pantoful (șlapul roșu) ci sensul distorsionat al termenului ”bogăție”.

Am revenit din acel paradis cu o mare lecție. Am înțeles că atunci când ai, indiferent cât, ești mai bogat oferind. Pentru că după noi, pe acest pământ, nu va rămâne decât un dans, o inimioară sau un cântecel…

Îți mulțumim, Michael și la mulți ani!