Îmi vine tot mai greu, lună de lună, să scriu acest jurnal. Pentru că am început să mă obișnuiesc cu lumea în care am venit acum șaisprezece luni. Cu o altă normalitate și alte reguli. Cu agitația furnicarului din metrou și opulența clădirilor vechi, cât și cu toate sistemele bine puse la punct.

În primul rând noțiunea de Poștă a suferit mutații radicale. Am ajuns nu doar să accept că orice se poate pune în plic sau colet și trimis oriunde, ci, să și ajungă în condiții optime și în întregime.  Ai de transmis o carte cuiva – mai ieftin e să o pui la poștă decât să te cari cu metroul să o duci. Ai uitat la prieteni cheile – îi rogi să ți le pună în plic la Postă și în următoarea zi ajung la tine acasă și așa mai departe. Așadar Poșta mi-a devenit prieten fidel, mai ales că sportul cumpărăturilor on-line de pe Ebay și Amazon ne-a devenit familiar. Fiind distanțele mari și transportul scump – asta a devenit soluția optimă.

Nici faptul că iarna nu e iarnă și sunt 12 grade căldură nu mă mai miră, iar sandalele fetelor din metrou și spatele dezgolit al tricourilor contrastează doar cu vitrinele împopoțonate pentru sărbători. De altfel – nu în toate zonele, deoarece au mai tot fost revelioane de-a lungul anului. În septembrie a fost Rosh Hashana la evrei, iar în noiembrie a fost revelionul indienilor. Magazinele au fost decorate adecvat acestor sărbători, iar artificiile nu au încetat câteva zile bune.  De aceea nu mă miră deloc că spiritul sărbătorilor se simte altfel decât în țările cu un mix mai mic de naționalități și de religii.

Și ce nu mă mai miră mai deloc, dar mă irită destul de tare, este faptul că orice chichiță cumpărată va fi însoțită de o ditamai carte de instrucțiuni de utilizare. Nu se poate descărca cumva on-line? Câtă hârtie aruncată în vânt? Cum poate o oală cumpărată de la Ikea să conțină o broșură de 32 de pagini, tradusă în 29 de limbi, în condițiile în care scriitorii stau cu mâinile întinse pe la sponsori pentru o cărțulie de 70 de pagini editată în tiraj minim?  Cum de ne-am descurcat și fără instrucțiuni să punem apă pe foc până acum? Nu știu…

Am văzut, însă, pentru prima dată cum se mută civilizat oamenii de la o casă la alta. Fără cutii cu tot felul de etichete, de la chipsuri și de la medicamente (de unde a dat Dumnezeu sa faci rost de cutii), sau de la detergenți (că îți miros apoi hainele o lună de DERO). A parcat lângă casă o mașină mare. Angajații firmei intrau și ieșeau din casă cu cutiile cu același logo și de dimensiuni diferite. Proprietara, într-un pulovăr alb pufos, doar dădea indicații referitor la anumite detalii. Nu am văzut urme de scotch pe mâinile ei și markerul permanent după ureche pentru a scrie ”Cutia 3 camera copii” sau ”Vase de bucătărie – fragil!”. Cunosc coșmarul mutatului și mai ales, al încercării de a tria lucrurile copiilor, pentru că ei se dovedesc a fi brusc atașați de toate jucăriile (cu care nu se jucau de ani buni) și aici încep negocieri dure de tot. E drept că la vecina cu camionul a durat două zile. Dar totuși… Se pare că aici nu apelează nimeni la cumetri sau colegi să vină să îți care agoniseala de o viață și apoi prețul datoriei față de acesta să îți fie de multe ori triplu. Sau sub formă de reproș la vreo ceartă. Poate că e mai bine așa. Dar cu siguranță că nu cu toții își permit.

Acum două săptămâni am avut o zi a porților deschise la școală. Elevii care urmează să meargă la liceu și ar trebui să își aleagă un profil anume au avut posibilitatea să cunoască meseriile pe care le vor putea urma, alegând un domeniu sau altul. O idee foarte bună, de altfel, pentru că, alăturat li se comunicau și salariile pe care le poți obține alegând un anume domeniu. Fapt care a dus la schimbări de optică pentru cei indeciși. Dacă ești inginer și câștigi în medie 30.000 de lire pe an, ai putea să mai optezi și pentru modulul de chimie, dat fiind că inginerii chimiști câștigă 50.000 pe ani. Este opțiunea ta, dar îmi place că elevii sunt informați și ghidați către domeniile în care ar putea avea succes. Nu știu dacă ar fi de preluat ideea pentru școlile din România sau Moldova, că am senzația că pentru unele domenii se va ajunge să nu mai aplice nimeni, la ce salarii merituoase se oferă. Și asta după ani și ani de învățătură și masterate. Ajung să câștige cei cu școli profesionale mai bine decât cei cu universități. Unde s-a mai văzut așa ceva? Vom ajunge să ne lăsăm de meserii și să ne apucăm de taximetrie sau babysitting. Că cel din urmă, știu sigur, bate deja orice limite.

Oricum, cel mic și-a descoperit o pasiune din a face experimente și de a uni circuite, distrugând obiecte electrice de prin casă. Mi-e și groază de ce voi mai găsi prin casă, dar mai ales în frigider, cu mențiunea (măcar atâta) ”nu e de mâncare”. Ultima dată a fost vorba despre niște păr pus la congelat în apă, pentru a identifica dacă firul devine casant când e în cub de gheață, sau nu. Așadar – cred ca un inginer chimist voi avea deja în casă, dacă nu vom mai descoperi și alte pasiuni pe parcurs.

Altă ideea frumoasă ce mi-a sărit în ochi, este hand-made-ul pe care copiii îl fac la ora de ”muncă”, diferitele imagini din bucățele de cârpe, pe care apoi le unesc într-o mare operă de artă menită să împodobească pereții școlii. Ecologic și util.  De ce nu?

În altă ordine de idei, și aici închei cu școala, celui mic i-a fost schimbată învățătoarea în urma mai multor sesizări din partea părinților referitoare la atitudinea dumneaei față de copii. Înainte de a ști să predai, trebuie să te conectezi cu copilul, iar aici noua învățătoare mai avea de lucrat. Mamele au fost ascultate iar învățătoarea înlocuită. Clasa 4K s-a transformat din luna decembrie în clasa 4U – pentru că poartă inițiala numelui de familie al învățătoarei, fapt de care nu știam.

Și în rest – suspansul brexit-ului se face tot mai resimțit. Agentul imobiliar cu care am închiriat apartamentul s-a plâns pe numărul mic de vânzări și de stagnarea prețurilor. Deja câteva cliente de la shopul unde sunt voluntară și-au luat rămas bun zicându-ne că revin în țările lor (două erau sigur din Polonia) iar Mihai mi-a zis că a mai plecat ceva copil din clasa lui. Ce va fi? Nu știe nimeni. Cert este că prețurile cresc. Pâinea pe care o cumpăram cu 0.90 lire aici, acum e 1.10. Se simte scumpirea și la carne. Așa că – nu știu dacă e de bine.

Oricum – soluții sunt și pentru clasele vulnerabile – seara după ora 7 sunt reduceri de prețuri la magazine, iar dacă nu îți permiți mașină de spălat – speli la spălătoriile comune, introducând o fisă de 2 lire, cât mai schimbi o vorbă cu vecina, haina e deja gata. Iar multe familii stau împreună în aceeași casă, împărțind la comun bucătăria și băile. Asta e. Începuturile nu sunt ușoare nicăieri.

La fel ca în toată lumea, noii veniți se adaptează situației și descoperă că soluții sunt. Și de e greu – țara oferă oportunități de muncă și doar cel care nu vrea să muncească aici nu o face. În rest – fiecare încearcă să se adapteze, să evolueze, să se înfileteze și, mai ales, să evolueze. De-ați știți câți oameni și-au autodepășit aici propriile condiții fiind puși în situația de a supraviețui. Iar asta le-a fost un mare imbold și o mare lecție.

Și sunt acum aranjați și asigurați. Pentru că au avut curaj.

În rest – de ciudați e plină lumea. Dar oare mai sunt ei ciudați, sau, doar altfel și e dreptul lor???

Și a fost seară și apoi dimineață. Și a fost ziua întâi.

Voi începe jurnalul cu seara de duminică, pentru că nu am putut să nu vă povestesc despre marea engleză pe care am văzut-o pentru prima dată și care ne-a așteptat cu o apă caldă și zi fără vânt – cum mai rar se întâmplă. Iar cadoul oferit de mare pentru a noi a fost refluxul, pe care nu îl mai văzusem niciodată până acum și care mi-a scos la lumină o mică parte din viața subacvatică plină de cuiburi de alge, plante marine, crabi care își căutau loc pentru dosit și multe scoici vii, care nu s-au rușinat să ne scuipe. A fost o descoperire pentru noi, adulții, darămite pentru copii.

Luni

Greu este după așa o experiență să te trezești luni dimineața și s-o iei de la capăt cu cotidianul banal și obositor. Iar sună ceasul la 7, snooze-ând de 3 ori (cine o mai inventat și snooze-ul ăsta, prost n-a fost). Iar fac trei sandwichuri diferite, pentru gusturi și vârste, diete și mofturi, încercând să nu le zăpăcesc din nou. Iar îmi dau seama, uitându-mă în oglindă că nu mai am 25. Mă lasă și memoria, observ de la o vreme, dar încerc să alung gândul și să mă focusez pe lucrurile mai pozitive. Se știe că luni e o zi grea pentru toți. Poate de aici vine tonalitatea în minor cu care m-am trezit.

Fiică-mea e trează de la 6. De atunci își tot aranjează coafura. Placa de păr sfârâie. Miroase a parfum și fixativ. Pe masă stă întins tot evantaiul de ustensile pentru un machiaj discret, dar se pare că foarte necesar la 14 ani. Aș zice ceva, dar îmi amintesc de diminețile mele de la aceeași vârstă, când mă chinuiam mult cu un breton care trebuia să stea neapărat țeapăn, ajutat de apă cu zahăr (fixativ de unde în acei ani?) și mă las păgubașă. Nimic nou sub soare. Adolescentele și preocuparea exagerată pentru exteriorul său. Cică așa e și normal. Fie. Trezesc băieții. Aceeași nemulțumire ”De ce tot globul nu mai învață, iar în Anglia e școală până pe 25 iulie?” despre care aud în fiecare dimineață. Același răspuns: ”Las că tare nu v-ați spetit anul astă. La cât de lejeră e școala de aici față de cea din România nu merită să vă plângeți!” Și iar nu ajungem la niciun numitor comuni și fiecare preferă să închidă subiectul. Cel mai mare – trosc – căștile în urechi și ”nu-te-văd-nu-te-aud” o ia la alergat spre școală. Iar iese pe ultima sută de metri. Să mai încerc să-l reeduc în acest sens? Sau îl va pune viața la punct? Mizez pe varianta din urmă, pentru că îl mai am pe cel mic, iar de ceva timp nu mă mai pot focusa decât pe o singură problemă. ”Hai, ieșim odată?” îi zic. Abia atunci observ că încă doarme din picioare. Răbdare pentru educație și consecvență cu al treilea nu mai am. Îl îmbrac în viteză, îi trag șosetele până la genunchi (acțiune greșită desigur, dar este o soluție de moment) și îi aburc ghiozdanul în spate. Dacă ar fi după el – l-ar uita în fiecare dimineață. Are ăsta micul alte priorități în viață și nu școala: universul, găurile negre, recordurile guinness, banuții pe care îi adună pentru că vine ziua frațlor mai mari peste o săptămână și neapărat vreo idee de afacere. Are certitudinea că dacă i-ar veni o ideea genială – nu ar mai fi nevoit să termine școala. Cu așa planuri mărețe îl și las la poarta școlii, de unde nu mai am dreptul să îmi însoțesc copilul. Gata – acum pot să mă gîndesc și la mine.

Fug la cursul de engleză. Fac o oră pe drum. Oameni de peste mări și țări. Culori, culturi, naționalități de care vrei și vrei mai puțin. Toți vin să învețe. Aflăm din dialogurile care fac parte din procesul de învățare că unii îs de peste 6 ani în Anglia și abia acum au venit la curs. Cică au stat prin comunitățile lor și au lucrat cu de-ai lor și nu au avut nevoie de engleză. Cum vine asta – să vii într-o țară străină și să nu te apuci să îi înveți limba??? Nu că nu aș mai cunoaște asemenea specimene, și nu doar în Anglia, dar în capul meu ceva nu se leagă la acest capitol.

Ies de la curs, verific messengerul, whatsup-ul și mail-ul. Din Cluj mă sună prietena mea care a rămas să se ocupe de firma de acolo pe care o administrez. Dumnezeu mi-a trimis oameni buni în jurul meu, știu și apreciez asta. Trebuie întocmite niște facturi, verificate niște calculele, închisă luna și efectuate niște plăți întârziate. Zilnic oscilez între trei lumi pe trei dimensiuni: Moldova – de unde am venit și unde îmi sunt rudele, România unde am stat în ultimii 20 de ani și Anglia, față de care raportez acum orice. Este incorect să compar mere cu pere și cu prune, așa este. Dar inevitabil o fac. Amân problema pe a doua zi. Acum trebuie să mă gândesc la ce mai este în frigider și alerg cu lista mai întâi pe la școală să îmi iau copilul cel mic și apoi la magazin. La cât de bine merg lucrurile în România în ultimul timp, zău că mi-ar prinde bine o ideea de afaceri de a lui ăsta micu. Că se cam îneacă barca…

Marți

Iar ceasul, iar snooze-ul, iar sandwichurile, aceleași ”De ce?”-uri. Hai că azi e mai bine. E adevărat că mi-am propus ieri să citesc un pic, dar am adormit trunchi. ”Așa a fot să fie” mi-am zis. Poate că este mai important uneori, pentru o atmosferă sănătoasă în familie, să fie mama mai odihnită decât mai citită. E un adevăr pe care l-am realizat târziu. Ei, dar așa e în tinerețe – le vrei pe toate și deodată. În drum spre cursul de engleză mai privesc o dată înregistrarea de la ședința de judecată a lui Dorin Chirtoacă cu audierea lui Grozavu, care s-a transformat miraculos din acuzat în martor. Pentru mine este un subiect sensibil. Mult prea. După ce constat în ce hal a ajuns justiția de la noi și în ce bătaie de joc și mascaradă s-a transformat, după ce mi-am amintit de acele filmări cu băiatul omorât în bătăi crunte în penitenciar (Andrei Brăguță, parcă), după ce au fost invalidate alegerile, înțeleg că sunt mai în siguranță aici, printre tot amalgamul astă de străini și într-o țară adoptivă. Fără nici o clipă de regret sau remușcare, sunt sigură acum că am procedat corect plecând. Și poate să mă învinuiască oricine de lipsă de patriotism sau de lașitate. Siguranța copiilor mei, dreptul la o viață demnă, la o societate sănătoasă și mai ales la o justiție corectă este mai presus de orice insinuări lirico-dramatice. Așa gândesc ca mamă, în primul rând. Pentru cei rămași în țară nu pot decât să îmi declar admirația și respectul, dar văd că în Moldova se îneacă nu doar barca, ci și tot portul cu ultimele corăbii rămase. Închid telefonul și mă comut pe realitățile văzute de pe geamul autobusului roșu etajat. Mă liniștesc la văzul tufelor de hortensii și ale bătrânilor eleganți care merg să își savureze cafeaua.

Apoi îmi amintesc cu groază că am de refăcut niște calcule pentru firma din România.

De ce a fost nevoie de atâtea modificări legislative care să sugrume micul întreprinzător? Pe cine deranjam, în fond? Ei, poate-poate se vor îndrepta lucrurile, pentru că observ că revolta oamenilor ia amploare. Da de se întâmplă o minune. Citesc că a fost demisă Laura Kovesi. Lovitură urâtă pentru justiția românească. Ziceam eu ceva mai sus despre barcă….

Miercuri

Idem, ibidem primului rând a zilei de marți.

Examen la engleză. Avem de scris o plângere pe orice temă. Adică ne putem lega de orice. Am mai spus-o și repet – pe lângă faptul că Anglia oferă beneficii și ajutoare sociale, gratuitate în învățământ și sănătate, noi, emigranți suntem învățați din start cum să scriem o plângere. De-a râsu-a-plânsa. Ș-apoi se miră englezii că au năvălit cam mulți. Dar măcar cei veniți învață limba și nu le reproșează englezilor că ”ne govoriat na celoveceskom iazâche”. Mă sună soțul meu. Nu găsește bilete de avion pentru a veni acasă în week-end. O fi legat de meciul de fotbal care urmează? Greu de zis. Mort-copt caută soluții pentru că luni cel mai mare împlinește 16 ani. Cum fără tati la un astfel de eveniment major?

Ajung la școală – primesc un plic. În el este prezentată situația școlară a fiului meu mai mic. Una similară am primit și în iarnă. Acum trebuie să le compar doar și să văd unde a evoluat și unde mai este de lucru. Fără medii pe clasă, fără clasamente, fără note cerșite și ură semănată între colegii care se compară între ei (în sistemele românești și din Moldova așa a fost). Fără ”prostul” sau ”tocilara clasei”. O soluție genială, care descurajează comparațiile cu capra vecinului și ne oferă un raport față de propria evoluție. Așadar – se poate! Aflăm că învățătoare pleacă de la anul. Mămica românca a sugerat să adunăm câte zece lire. Nu s-a opus nimeni. În fiecare an în Anglia se schimbă învățătoarea și asta pentru ca să nu existe favoriți și pentru ca elevii să se obișnuiască cu diferite stiluri de predare. Aici încă mă mai gândesc dacă e bine pentru copilul meu, care de-abia s-a obișnuit cu Danka și simt că va fi cu scârț la începutul noului an școlar.

Primesc un sms de la cel mai mare. A întârziat. Pentru asta are ”detenție”, adică va sta o jumătate de oră după cursuri într-o sală pentru a-și face temele. Asta e! Viața ne pune la punct pe toți.

Apropo. Astăzi joaca Croația cu Anglia. Nu pricep mai nimic în fotbal, dar văd că englezii se pregătesc pentru eveniment. Peste tot se vorbește despre asta, se arborează steagul Angliei pe geamuri, balcoane și mașini. După ani de zile de înfrângeri astăzi au o șansă.

Ar trebuie să îmi exprim și și eu solidaritatea? Cred ca da. Așa ar fi ”politically corect”.

Joi.

De dimineață același ritual în bucătărie. Cel mare îmi zice delicat că iar i-am pus sos de roșii în loc de maioneză la sandwichul cu șuncă. Și îmi sugerează să îmi notez pe frigider compoziția, ca să nu le tot încurc. Mda, asta îmi dă de gândit. Fiică mea, cea-trezită-de-la-șase îl duce pe Mihai la școală ca eu să pot să fug la un consult medical, pentru care am fost programată încă din mai. Aici așa funcționează:te duci la medic, zici care e problemă, iar acesta îți cere o programare la specialist și te întreabă dacă ai nevoie și de translator. De data asta îi zic că mă descurc și fără. Apoi îți vine scrisoare acasă cu data și locația spitalului. Ajung ghidată de google maps și, evident că, nu găsesc intrarea. Sun la numărul clinicii. Îmi răspunde un domn care mă întreabă apoi dacă sunt româncă. Bingo! E tot român și îmi explică pe unde să intru în spital. De condiții – nici nu mai zic. ”Vă simțiți ok?”, ”Aveți nevoie de ceva?”, ”Sunteți în regula?” Cam asta am auzit pe toată perioada investigației. Iar apoi, pentru că venisem pe nemâncate, am fost anunțată că există aparate de ceai și cafea în sală, să mă servesc ca să prind forțe. Și totul, desigur, gratuit. Rezultatele investigațiilor vor fi trimise medicului de familie peste cinci zile. Atât. M-am simți a câta oară într-n film SF. De când am ajuns în Londra mereu compar și compar și îmi dau seama totuși că diferențele sunt enorme. Beau cafeaua, privind la televizor știrile despre vizita lui Donald Trump în Anglia. Off, politica asta…

Mă întorc spre casă, făcând poze peste poze clădirilor vechi, care pentru mine sunt bucăți de istorii. Surprind control în autobus, deja a doua oară în aceeași zi. Ne verifică cardurile de transport. Nu există negociere. Un grup de tineri face scandal pentru că nu au plătit și sunt rugați să coboare. Doamna zdravănă, de culoare, își cere scuze de la restul pasagerilor pentru disconfort și sună la poliție. Adolescenții coboară în fugă, iar după ce se închid ușile, nu se rușinează să își arate degetele din mijloc, colorate (și albe și măslinii deopotrivă), ca să își exprime revolta. O privim compătimitor pe doamna care i-a dat jos. Jobul altuia mereu pare a fi mai ușor. Asta până nu te pui în pielea lui un pic.

Vin acasă în speranța că voi scrie despre lunile mele londoneze, care au apărut ca și o soluție pentru a nu răspunde mereu la aceleași întrebări despre cum e aici și ce mai e nou. Dar se pare că în luna aceasta, jurnalul pe care îl scriu acum va fi suficient. Îmi sună telefonul. Nepotul unei prietene a venit în Londra și mă roagă să îi caut un servici. Încep a suna în stânga și în dreapta. Oameni suntem. Trebuie să ne ajutăm.

Fug la școală, apoi la cumpărături. Mâncare, călcat, curat – ca orice femeie fericită :).

Seara verific traficul de pe blog. Se pare că ultima poezie despre străbunica mea, din rubrica #duminicaezidepoezie, a atins corzi sensibile. Primesc mesaje în care unii cititori îmi scriu că versul alb este unul apreciat acum, iar alții care îmi zic că nu înțeleg acest tip de poezie, fără rimă. Este o dilemă și pentru mine încă. Dar scriu așa cum simt. În fond, autenticitatea vine din emoția pură. Și consider că asta contează cel mai mult în cazul versurilor.

Vineri

Este ziua preferată a tuturor pentru că orele se termină mai repede la școală. Fiică-mea îmi cere patru lire pentru un spectacol pe care îl vor avea la școală. Cel mic mă întreabă de departe dacă mai am bani pe card, că vrea să își mai cumpere ceva batlepass-uri pentru Fortnite – oricum nu înțeleg nimic și îi zic că dacă are bani adunați – poate, de ce nu. Din bugetul lui, desigur. Cel mai mare iar zâmbește pe sub nas – este singurul care știe să își adune banii. Asta tot a învățat-o cu timpul. Știe că și el a trecut prin etapa prin care trece acum Mihai – gestionarea incorectă a bugetului – sedus fiind mereu de noi tentații, dar e sigur că doar așa se învăță. Prin greșeli. Și apoi la sfârșit de lună când cel mic va ajunge să împrumute bani de la fratele lui – ăsta îi va explica ce cheltuieli inutile a făcut. Educația financiară tot din copilărie trebuie făcută. Altfel o dai în bară mai grav la maturitate.

Au plecat împreună spre școală. Astăzi am timp în sfârșit să scriu. Cafeaua, laptop-ul în față. Restul paginilor le închid. Îmi distrag atenția. Și înțeleg că scriu tot ce îmi vine în minte acum și nu ce mi-am schițat ca plan. O fi instantaneul mai viu și sincer? Poate. Las textul așa. Între timp pregătesc în oale câte ceva, așa ”ca printre altele”. Că doar vin la amiază copiii flămânzi. Iar scrisul este așa o chestie – nici ocupație serioasă nu poți pretinde că este și nici bani nu aduce. Așa că prioritatea o are oala plină. Cel puțin atâta timp cât încă am pentru cine găti. Apoi vor pleca și ei în lume…

Fug la magazinul unde fac voluntariat. Două ore pe săptămână este minimumul obligatoriu. Stau la casierie, încasez bănuții. Schimbăm politețuri cu clienții. Colegul indian, Mucash, iar mănâncă din ce i-a pus soția în caserolă – fructe și legume. Dietetic totul, dar pline de condimente. Managera româncă, Marinela, mereu plină de viață, revenită din vacanță povestește despre Sardinia. Voluntara iraniană, Minu, se plânge de căldurile care au fost săptămâna asta, iar tinerelul nou-venit din Franța, face și el voluntariat pentru a învăța limba engleză. Începem a ne da toți mari că știm și noi franceza și dă-i cu expresii învățate la școală. Pufnim în râs. Râd și clienții.

Fug să îl iau pe Mihai de la școală. Îmi zice că îi este dor de prietenul lui polonez, Kaspar, care s-a întors înapoi în Polonia cu familia, după nouă ani de stat aici. O fi din cauza fricii Brexit-ului? Pe drum îmi zice că astăzi li s-a citit povestea despre doi pinguini homosexuali care au înfiat un pui mic de pinguinaș. ”Care este morala poveștii, mamă?” mă întreabă. Îl rog să mă lase un pic să mă gândesc. Modernitatea necesită timp de updatare. Iar eu vă ziceam mai sus, că mă focusez mai greu de la o vârstă încoace. În cazul dat nu reușesc chiar deloc.”Hai mai bine să îți citesc din ”Jurnalul unui puști!”” îi zic. Deja nu îmi mai pare o lectură tocmai nepotrivită, comparativ cu cea de la școală. Pentru prima dată în viață realizez că nu pot contura o morală imparțială a unei povești. De fapt a mai fost una – ”Hensel și Gretel” pe care așa și nu o înțeleg definitiv. Chiar nu sunt în stare. Și de ce a fost nevoie să le citească în clasa a treia asemenea poveste? Poate să scriu o plângere, că tot am învățat la curs? Sau dacă tot am venit într-o altă lume să încerc să mă obișnuiesc cu regulile casei? Cred ca ar fi mai ușor pentru toți.

Astăzi trebuie să vorbesc cu mama. Nu am vorbit deloc săptămâna asta. Curios lucru se întâmplă de la o anumită vârstă. Mama îți devine cel mai bun prieten. Exact ca în bancul ăla vechi: cuvintele ”ortopedic” și ”reumatism” devin subiecte comune de discuții. Și îți dai seama că în copilărie o vedeai cu alți ochi. Acum văd copilul din ea, femeia din ea, luptătoarea din ea. Cum de a reușit să țină casa sătulă în timpurile în care nu se dădeau banii cu jumătățile de ani? Cum găsea soluții mereu, de ne împletea din pulovere vechi, haine noi, și din bucăți de stofe primite cadou, ne cosea rochii și fuste? Nu înțeleg nici până astăzi. Ea este eroul meu în viață. Iar de tata – nici nu mai zic – dragoste în formă pură necondiționată. Părinte fiind, realizez cât de mult a contat amprenta paternă asupra devenirii mele. Și iar simt ochii plini de lacrimi, chiar și de au trecut deja 8 ani de când nu îl mai am. Îmi doresc să reușesc să își amintească și despre mine copiii la fel. Cu mult dor. Atâta vreau.

Și mă culc cu gândul la faptul că sunt toți bine, sănătoși și au un acoperiș deasupra capului. Ce îți poți dori mai mult de atât? Adevăr simplu auzit încă de la străbunica, dar sensul căruia îl înțeleg abia acum.

De-am avea un pic mai multă înțelepciune, viața ar putea fi privită printr-o altă paletă de culori….