De scrii sau nu ai timp pentru scris – luna trece. Am dat să număr timpul de când suntem în Londra și am înțeles că sunt tocmai douăzeci – luni de altă viață și de nou.

Altfel este acum față de aceeași perioadă a anului trecut, când încă nu prea cunoșteam nici fețe și nici oameni. Aveam mult mai mult timp de scris și de făcut poze prin oraș. De meditat și de făcut curat printre gânduri. Integrându-te tot mai mult pierzi un pic din acea liniște datorită incognito-ului de la începutul unei vieți noi. Acum am mult mai mulți prieteni, sună telefonul des, am întâlniri și evenimente. Am vizite pe la colegii de clasă a copiilor și ieșiri în parc. Chiar și la cinema am fost și de e scump de îți pică rău filmul – 18 lire biletul. Și la colțul blocului am ajuns să pierd mai mult timp cu vecinii – dat fiind ca ne cunoaștem deja și copiii se joacă împreună.

Luna a fost rece, dar frumoasă. Am oscilat între două realități, fiind plecată și în vacanță la Cluj. Vacanță, vorba vine. Am mers să rezolvăm câte s-au adunat din vară – la firmă cu renovatul și noi angajări, la apartament cu tot felul de problemuțe gospodărești.

Am prins și la Londra, un pic de Românie la ICR, înainte de plecare, unde am mers să vizionăm un film cutremurător, cu Florin Piersic Jr în rolul principal – ”Moon Hotel Kabul”. Bănuiesc că subiectul nu este unul străin realității și asta mă îngrozește de-a dreptul. Tot în acea zi am admirat și expoziția lui Bogdan Mihai Radu, câștigătorului de anul trecut al premiului întâi la ”Oxford International Art Fair”. Minunate picturi. Câți români talentați reușesc să se afirme în Anglia! E de bine! Bila neagră e că am ratat niște scriitori români veniți la  ”The European Poetry Festival ” și vorba aia, lucrurile ce nu le trăiești la timp, nu le vei trăi niciodată. Așa e când cotidianul cu grijile lui te aglomerează.

Pendulatul acesta între două realități mă face să compar mereu – cum e aici și cum e acolo. Cu astea m-am obișnuit, însă, cumva. Dar când fac comparație între câte s-au schimbat in România în doar opt luni de când nu am mai fost pe la Cluj, discrepanțele îmi par foarte mari. Pornind de la covrigul de un leu pe care nu îl mai găsești decât la 1,5 ron și de la faptul că în urma unui anunț pentru angajare au curs apelurile telefonice de la oameni care au plecat din firme și fabrici închise, sunt în șomaj sau nu și-au mai ridicat salariile de trei luni – realitatea din România alarmează. Ziceam să mă satur și de struguri românești, că sunt mai gustoși și mai ieftini, dar tot turcești la peste două lire kilogramul am găsit la hipermarketuri. Salariile românești, însă, nu sunt ca în Anglia. Până și tariful la taxi a crescut, la cel de noapte mă refer. România – încotro??? Bilă neagră, din păcate.

Clujul,  însă, primește una albă. Ba chiar mai multe. Prea frumos se dezvoltă toate pe plan local, chiar și de e totul foarte scump. Mai ales chiriile.

Noroc că nu am stat în chirie, grație unei idei ingenioase de a ne schimba cu casele cu vecinii noștri deveniți într timp buni prieteni, astfel încât în aceeași săptămână ei au fost la Londra în apartamentul nostru, iar noi am stat la ei în apartament. ”Schimb de mame” am vrut să zic exact ca în emisiunea aia de mai demult. Dar nu – schimb de case. Experiența e chiar una foarte plăcută și ieftină. Am mai trăit-o cu o franțuzoaică cândva și ne-a plăcut. M-a impresionat atunci utilizarea la maxim a spațiului din casa ei, patul etajat cu dulap dedesubt, cada de dimensiuni reduse și rafturile de cărți în WC. Și mai ales bucătăria cu tot ce poate conține ea, diferită de cea a unei moldovence. In frigider – legume și cașcaval. Baghetă și nuci pe masă. Multe sticle de vin și diversitate mare de cafea. Cam atât. Păi cum să nu rămâi suplă și mereu fericită? Acuma, că vor fi mesaje toată ziua de genul ”care e parola de wi-fi”, ”unde mai aveți ulei” (că eu de gătit oricum nu mă las), ”aveți prin casă vreun stick”, ”cum pornește cafetiera”, ”care e numărul canalului cu desene” vor face parte din experiența care îți vot face cunoștință și cu un alt habitat. Mai vezi și cum mai e pe la alții. Recomand cu drag.

Din nefericire, sau nu, că niciodată nu știi cum e mai bine, dacă tot fac mereu comparații, am ajuns să văd și cum funcționează serviciul de urgențe londonez, de data aceasta pe propria piele. Atunci când ai accese de vertij o dată în România și, apoi, peste doi ani – la Londra, ai ce compara.  În afară de faptul că îți fuge pământul de sub picioare și nu știi pe ce lume ești, că aici, că dincolo, personalul medical în ambele cazuri a fost la înălțime. Atât în Cluj, cât și aici, s-a intervenit prompt, cu multă răbdare și profesionalism, doar că în Londra cei de la Ambulanță aveau la ei toate aparatele necesare ca sa te conecteze și să îți măsoare pulsul, să îți facă electrocardiograma, să îți ia nivelul zahărului din sânge și să îți măsoare febra cu un termometru (unul sublingual). Diferența e că nu aveau la ei nimic medicamente. M-au urcat în scaun mobil și m-au dis la urgență ca să mi se perfuzeze medicația necesară. De băut nu se punea problema – vertijurile sunt mereu însoțite de vomă.

În Cluj medicii aveau, însă, o trusă plină cu de toate și au intervenit pe loc cu perfuzii, chiar acasă, agățând-o de un suport improvizat. Ce s-a putut face mai mult în Anglia? Teste. Imediat ajunsă la spital iar au luat-o de la capăt – temperatura, analiza de sânge, electrocardiograma și tensiunea. Dar, a intervenit și o altă echipă care a efectuat niște teste pentru urechea internă, bănuită de vertijul agresiv. Medicii, tineri mai toți, se scuzau pentru fiecare manevră pe care trebuiau să o efectueze și care îmi trezea vreun discomfort, explicându-mi fiecare pas și cerându-mi permisiunea pentru fiecare mișcare. La cât de rău îmi era – știam măcar că sunt pe mâini bune. Și asistentele asiatice mici și cu ochii înguști erau foarte politicoase, scuzându-se pentru injecțiile dureroase ce urmau a fi administrate. Până și plapumele cu care am fost învelită erau noi, de un verde pal și frumos mirositoare. Și totul curat lună. Iar recipientele pentru vomat – erau asemănătoare gofrajului de ouă, doar că în formă de pălărie. În momentele de revenire ne-am și amuzat pe seama lor cu fiică- mea – omul meu de bază la spital, susținerea căreia și, mai ales grija, m-au făcut să înțeleg că am copilă mare deja și că în viață lucrurile se întorc înzecit.

Așa că voi oferi trei bile albe sistemului medical de la urgențe dar și una mare pentru Ruxanda mea. Cu vanilie și căpșuni 🙂

Poze în spital, din păcate nu am avut cum să fac. Prea se învârteau toate în ochii mei. Și va mai fi nevoie de timp ca să își revină. Am făcut o poză cu punga de medicamente care mi-a fost dată de la farmacia spitalului și a costat 9 lire – suma fixă pentru orice medicație primești din spital, indiferent de cantitate sau diversitate (chiar și de e mai ieftin). Interesantă abordare. Acuma chiar îs curioasă – am pierdut sau am câștigat la bani?

Am, în schimb, o poză cu o farfurie decorativă găsită la magazinul de caritate, cu imaginea monumentului Ștefan cel Mare din Chișinău. Cum o fi ajuns la donații, nu știu. Luna viitoare vă anunț dacă a cumpărat-o cineva pentru 3 lire.  Până atunci aștept soarele Londrei cam zgârcit primăvara asta, în schimb au înflorit ciorchinii de glicină și înnebunesc privirile diversitățile de flori și plante.

Noutăți? Da, la școală au indicat cu vopsea pe asfalt direcția către secretariat și mai ales viteza – SLOW, ca să nu zică nimeni că nu a știut că nu e voie să te îmbulzești, iar eu am descoperit un produs nou foarte util, odată cu venirea căldurilor. Deodorante-bile pentru pantofi. Încercat-testat-mulțumită!

Și ultima – s-au trezit eșarfele și turbanele în mine primăvara aceasta. Eh, 40-ul…