Hoinar-hoinărel

Douăzeci de luni londoneze sau cum e să ajungi la urgență

De scrii sau nu ai timp pentru scris – luna trece. Am dat să număr timpul de când suntem în Londra și am înțeles că sunt tocmai douăzeci – luni de altă viață și de nou.

Altfel este acum față de aceeași perioadă a anului trecut, când încă nu prea cunoșteam nici fețe și nici oameni. Aveam mult mai mult timp de scris și de făcut poze prin oraș. De meditat și de făcut curat printre gânduri. Integrându-te tot mai mult pierzi un pic din acea liniște datorită incognito-ului de la începutul unei vieți noi. Acum am mult mai mulți prieteni, sună telefonul des, am întâlniri și evenimente. Am vizite pe la colegii de clasă a copiilor și ieșiri în parc. Chiar și la cinema am fost și de e scump de îți pică rău filmul – 18 lire biletul. Și la colțul blocului am ajuns să pierd mai mult timp cu vecinii – dat fiind ca ne cunoaștem deja și copiii se joacă împreună.

Luna a fost rece, dar frumoasă. Am oscilat între două realități, fiind plecată și în vacanță la Cluj. Vacanță, vorba vine. Am mers să rezolvăm câte s-au adunat din vară – la firmă cu renovatul și noi angajări, la apartament cu tot felul de problemuțe gospodărești.

Am prins și la Londra, un pic de Românie la ICR, înainte de plecare, unde am mers să vizionăm un film cutremurător, cu Florin Piersic Jr în rolul principal – ”Moon Hotel Kabul”. Bănuiesc că subiectul nu este unul străin realității și asta mă îngrozește de-a dreptul. Tot în acea zi am admirat și expoziția lui Bogdan Mihai Radu, câștigătorului de anul trecut al premiului întâi la ”Oxford International Art Fair”. Minunate picturi. Câți români talentați reușesc să se afirme în Anglia! E de bine! Bila neagră e că am ratat niște scriitori români veniți la  ”The European Poetry Festival ” și vorba aia, lucrurile ce nu le trăiești la timp, nu le vei trăi niciodată. Așa e când cotidianul cu grijile lui te aglomerează.

Pendulatul acesta între două realități mă face să compar mereu – cum e aici și cum e acolo. Cu astea m-am obișnuit, însă, cumva. Dar când fac comparație între câte s-au schimbat in România în doar opt luni de când nu am mai fost pe la Cluj, discrepanțele îmi par foarte mari. Pornind de la covrigul de un leu pe care nu îl mai găsești decât la 1,5 ron și de la faptul că în urma unui anunț pentru angajare au curs apelurile telefonice de la oameni care au plecat din firme și fabrici închise, sunt în șomaj sau nu și-au mai ridicat salariile de trei luni – realitatea din România alarmează. Ziceam să mă satur și de struguri românești, că sunt mai gustoși și mai ieftini, dar tot turcești la peste două lire kilogramul am găsit la hipermarketuri. Salariile românești, însă, nu sunt ca în Anglia. Până și tariful la taxi a crescut, la cel de noapte mă refer. România – încotro??? Bilă neagră, din păcate.

Clujul,  însă, primește una albă. Ba chiar mai multe. Prea frumos se dezvoltă toate pe plan local, chiar și de e totul foarte scump. Mai ales chiriile.

Noroc că nu am stat în chirie, grație unei idei ingenioase de a ne schimba cu casele cu vecinii noștri deveniți într timp buni prieteni, astfel încât în aceeași săptămână ei au fost la Londra în apartamentul nostru, iar noi am stat la ei în apartament. ”Schimb de mame” am vrut să zic exact ca în emisiunea aia de mai demult. Dar nu – schimb de case. Experiența e chiar una foarte plăcută și ieftină. Am mai trăit-o cu o franțuzoaică cândva și ne-a plăcut. M-a impresionat atunci utilizarea la maxim a spațiului din casa ei, patul etajat cu dulap dedesubt, cada de dimensiuni reduse și rafturile de cărți în WC. Și mai ales bucătăria cu tot ce poate conține ea, diferită de cea a unei moldovence. In frigider – legume și cașcaval. Baghetă și nuci pe masă. Multe sticle de vin și diversitate mare de cafea. Cam atât. Păi cum să nu rămâi suplă și mereu fericită? Acuma, că vor fi mesaje toată ziua de genul ”care e parola de wi-fi”, ”unde mai aveți ulei” (că eu de gătit oricum nu mă las), ”aveți prin casă vreun stick”, ”cum pornește cafetiera”, ”care e numărul canalului cu desene” vor face parte din experiența care îți vot face cunoștință și cu un alt habitat. Mai vezi și cum mai e pe la alții. Recomand cu drag.

Din nefericire, sau nu, că niciodată nu știi cum e mai bine, dacă tot fac mereu comparații, am ajuns să văd și cum funcționează serviciul de urgențe londonez, de data aceasta pe propria piele. Atunci când ai accese de vertij o dată în România și, apoi, peste doi ani – la Londra, ai ce compara.  În afară de faptul că îți fuge pământul de sub picioare și nu știi pe ce lume ești, că aici, că dincolo, personalul medical în ambele cazuri a fost la înălțime. Atât în Cluj, cât și aici, s-a intervenit prompt, cu multă răbdare și profesionalism, doar că în Londra cei de la Ambulanță aveau la ei toate aparatele necesare ca sa te conecteze și să îți măsoare pulsul, să îți facă electrocardiograma, să îți ia nivelul zahărului din sânge și să îți măsoare febra cu un termometru (unul sublingual). Diferența e că nu aveau la ei nimic medicamente. M-au urcat în scaun mobil și m-au dis la urgență ca să mi se perfuzeze medicația necesară. De băut nu se punea problema – vertijurile sunt mereu însoțite de vomă.

În Cluj medicii aveau, însă, o trusă plină cu de toate și au intervenit pe loc cu perfuzii, chiar acasă, agățând-o de un suport improvizat. Ce s-a putut face mai mult în Anglia? Teste. Imediat ajunsă la spital iar au luat-o de la capăt – temperatura, analiza de sânge, electrocardiograma și tensiunea. Dar, a intervenit și o altă echipă care a efectuat niște teste pentru urechea internă, bănuită de vertijul agresiv. Medicii, tineri mai toți, se scuzau pentru fiecare manevră pe care trebuiau să o efectueze și care îmi trezea vreun discomfort, explicându-mi fiecare pas și cerându-mi permisiunea pentru fiecare mișcare. La cât de rău îmi era – știam măcar că sunt pe mâini bune. Și asistentele asiatice mici și cu ochii înguști erau foarte politicoase, scuzându-se pentru injecțiile dureroase ce urmau a fi administrate. Până și plapumele cu care am fost învelită erau noi, de un verde pal și frumos mirositoare. Și totul curat lună. Iar recipientele pentru vomat – erau asemănătoare gofrajului de ouă, doar că în formă de pălărie. În momentele de revenire ne-am și amuzat pe seama lor cu fiică- mea – omul meu de bază la spital, susținerea căreia și, mai ales grija, m-au făcut să înțeleg că am copilă mare deja și că în viață lucrurile se întorc înzecit.

Așa că voi oferi trei bile albe sistemului medical de la urgențe dar și una mare pentru Ruxanda mea. Cu vanilie și căpșuni 🙂

Poze în spital, din păcate nu am avut cum să fac. Prea se învârteau toate în ochii mei. Și va mai fi nevoie de timp ca să își revină. Am făcut o poză cu punga de medicamente care mi-a fost dată de la farmacia spitalului și a costat 9 lire – suma fixă pentru orice medicație primești din spital, indiferent de cantitate sau diversitate (chiar și de e mai ieftin). Interesantă abordare. Acuma chiar îs curioasă – am pierdut sau am câștigat la bani?

58383561_1443912115787116_3254711227472936960_n

Am, în schimb, o poză cu o farfurie decorativă găsită la magazinul de caritate, cu imaginea monumentului Ștefan cel Mare din Chișinău. Cum o fi ajuns la donații, nu știu. Luna viitoare vă anunț dacă a cumpărat-o cineva pentru 3 lire.  Până atunci aștept soarele Londrei cam zgârcit primăvara asta, în schimb au înflorit ciorchinii de glicină și înnebunesc privirile diversitățile de flori și plante.

58761529_2281958898708220_3799386962633162752_n

Noutăți? Da, la școală au indicat cu vopsea pe asfalt direcția către secretariat și mai ales viteza – SLOW, ca să nu zică nimeni că nu a știut că nu e voie să te îmbulzești, iar eu am descoperit un produs nou foarte util, odată cu venirea căldurilor. Deodorante-bile pentru pantofi. Încercat-testat-mulțumită!

Și ultima – s-au trezit eșarfele și turbanele în mine primăvara aceasta. Eh, 40-ul…

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Șaișpe luni de viață fără de cusur

48426345_2154737634743731_3058368949314912256_n

Îmi vine tot mai greu, lună de lună, să scriu acest jurnal. Pentru că am început să mă obișnuiesc cu lumea în care am venit acum șaisprezece luni. Cu o altă normalitate și alte reguli. Cu agitația furnicarului din metrou și opulența clădirilor vechi, cât și cu toate sistemele bine puse la punct.

În primul rând noțiunea de Poștă a suferit mutații radicale. Am ajuns nu doar să accept că orice se poate pune în plic sau colet și trimis oriunde, ci, să și ajungă în condiții optime și în întregime.  Ai de transmis o carte cuiva – mai ieftin e să o pui la poștă decât să te cari cu metroul să o duci. Ai uitat la prieteni cheile – îi rogi să ți le pună în plic la Postă și în următoarea zi ajung la tine acasă și așa mai departe. Așadar Poșta mi-a devenit prieten fidel, mai ales că sportul cumpărăturilor on-line de pe Ebay și Amazon ne-a devenit familiar. Fiind distanțele mari și transportul scump – asta a devenit soluția optimă.

Nici faptul că iarna nu e iarnă și sunt 12 grade căldură nu mă mai miră, iar sandalele fetelor din metrou și spatele dezgolit al tricourilor contrastează doar cu vitrinele împopoțonate pentru sărbători. De altfel – nu în toate zonele, deoarece au mai tot fost revelioane de-a lungul anului. În septembrie a fost Rosh Hashana la evrei, iar în noiembrie a fost revelionul indienilor. Magazinele au fost decorate adecvat acestor sărbători, iar artificiile nu au încetat câteva zile bune.  De aceea nu mă miră deloc că spiritul sărbătorilor se simte altfel decât în țările cu un mix mai mic de naționalități și de religii.

 

 

Și ce nu mă mai miră mai deloc, dar mă irită destul de tare, este faptul că orice chichiță cumpărată va fi însoțită de o ditamai carte de instrucțiuni de utilizare. Nu se poate descărca cumva on-line? Câtă hârtie aruncată în vânt? Cum poate o oală cumpărată de la Ikea să conțină o broșură de 32 de pagini, tradusă în 29 de limbi, în condițiile în care scriitorii stau cu mâinile întinse pe la sponsori pentru o cărțulie de 70 de pagini editată în tiraj minim?  Cum de ne-am descurcat și fără instrucțiuni să punem apă pe foc până acum? Nu știu…

 

 

Am văzut, însă, pentru prima dată cum se mută civilizat oamenii de la o casă la alta. Fără cutii cu tot felul de etichete, de la chipsuri și de la medicamente (de unde a dat Dumnezeu sa faci rost de cutii), sau de la detergenți (că îți miros apoi hainele o lună de DERO). A parcat lângă casă o mașină mare. Angajații firmei intrau și ieșeau din casă cu cutiile cu același logo și de dimensiuni diferite. Proprietara, într-un pulovăr alb pufos, doar dădea indicații referitor la anumite detalii. Nu am văzut urme de scotch pe mâinile ei și markerul permanent după ureche pentru a scrie ”Cutia 3 camera copii” sau ”Vase de bucătărie – fragil!”. Cunosc coșmarul mutatului și mai ales, al încercării de a tria lucrurile copiilor, pentru că ei se dovedesc a fi brusc atașați de toate jucăriile (cu care nu se jucau de ani buni) și aici încep negocieri dure de tot. E drept că la vecina cu camionul a durat două zile. Dar totuși… Se pare că aici nu apelează nimeni la cumetri sau colegi să vină să îți care agoniseala de o viață și apoi prețul datoriei față de acesta să îți fie de multe ori triplu. Sau sub formă de reproș la vreo ceartă. Poate că e mai bine așa. Dar cu siguranță că nu cu toții își permit.

Acum două săptămâni am avut o zi a porților deschise la școală. Elevii care urmează să meargă la liceu și ar trebui să își aleagă un profil anume au avut posibilitatea să cunoască meseriile pe care le vor putea urma, alegând un domeniu sau altul. O idee foarte bună, de altfel, pentru că, alăturat li se comunicau și salariile pe care le poți obține alegând un anume domeniu. Fapt care a dus la schimbări de optică pentru cei indeciși. Dacă ești inginer și câștigi în medie 30.000 de lire pe an, ai putea să mai optezi și pentru modulul de chimie, dat fiind că inginerii chimiști câștigă 50.000 pe ani. Este opțiunea ta, dar îmi place că elevii sunt informați și ghidați către domeniile în care ar putea avea succes. Nu știu dacă ar fi de preluat ideea pentru școlile din România sau Moldova, că am senzația că pentru unele domenii se va ajunge să nu mai aplice nimeni, la ce salarii merituoase se oferă. Și asta după ani și ani de învățătură și masterate. Ajung să câștige cei cu școli profesionale mai bine decât cei cu universități. Unde s-a mai văzut așa ceva? Vom ajunge să ne lăsăm de meserii și să ne apucăm de taximetrie sau babysitting. Că cel din urmă, știu sigur, bate deja orice limite.

 

 

Oricum, cel mic și-a descoperit o pasiune din a face experimente și de a uni circuite, distrugând obiecte electrice de prin casă. Mi-e și groază de ce voi mai găsi prin casă, dar mai ales în frigider, cu mențiunea (măcar atâta) ”nu e de mâncare”. Ultima dată a fost vorba despre niște păr pus la congelat în apă, pentru a identifica dacă firul devine casant când e în cub de gheață, sau nu. Așadar – cred ca un inginer chimist voi avea deja în casă, dacă nu vom mai descoperi și alte pasiuni pe parcurs.

 

 

Altă ideea frumoasă ce mi-a sărit în ochi, este hand-made-ul pe care copiii îl fac la ora de ”muncă”, diferitele imagini din bucățele de cârpe, pe care apoi le unesc într-o mare operă de artă menită să împodobească pereții școlii. Ecologic și util.  De ce nu?

În altă ordine de idei, și aici închei cu școala, celui mic i-a fost schimbată învățătoarea în urma mai multor sesizări din partea părinților referitoare la atitudinea dumneaei față de copii. Înainte de a ști să predai, trebuie să te conectezi cu copilul, iar aici noua învățătoare mai avea de lucrat. Mamele au fost ascultate iar învățătoarea înlocuită. Clasa 4K s-a transformat din luna decembrie în clasa 4U – pentru că poartă inițiala numelui de familie al învățătoarei, fapt de care nu știam.

Și în rest – suspansul brexit-ului se face tot mai resimțit. Agentul imobiliar cu care am închiriat apartamentul s-a plâns pe numărul mic de vânzări și de stagnarea prețurilor. Deja câteva cliente de la shopul unde sunt voluntară și-au luat rămas bun zicându-ne că revin în țările lor (două erau sigur din Polonia) iar Mihai mi-a zis că a mai plecat ceva copil din clasa lui. Ce va fi? Nu știe nimeni. Cert este că prețurile cresc. Pâinea pe care o cumpăram cu 0.90 lire aici, acum e 1.10. Se simte scumpirea și la carne. Așa că – nu știu dacă e de bine.

Oricum – soluții sunt și pentru clasele vulnerabile – seara după ora 7 sunt reduceri de prețuri la magazine, iar dacă nu îți permiți mașină de spălat – speli la spălătoriile comune, introducând o fisă de 2 lire, cât mai schimbi o vorbă cu vecina, haina e deja gata. Iar multe familii stau împreună în aceeași casă, împărțind la comun bucătăria și băile. Asta e. Începuturile nu sunt ușoare nicăieri.

 

 

La fel ca în toată lumea, noii veniți se adaptează situației și descoperă că soluții sunt. Și de e greu – țara oferă oportunități de muncă și doar cel care nu vrea să muncească aici nu o face. În rest – fiecare încearcă să se adapteze, să evolueze, să se înfileteze și, mai ales, să evolueze. De-ați știți câți oameni și-au autodepășit aici propriile condiții fiind puși în situația de a supraviețui. Iar asta le-a fost un mare imbold și o mare lecție.

Și sunt acum aranjați și asigurați. Pentru că au avut curaj.

În rest – de ciudați e plină lumea. Dar oare mai sunt ei ciudați, sau, doar altfel și e dreptul lor???

 

 

Hoinar-hoinărel

Unsprezece luni și un jurnal

Și a fost seară și apoi dimineață. Și a fost ziua întâi.

Voi începe jurnalul cu seara de duminică, pentru că nu am putut să nu vă povestesc despre marea engleză pe care am văzut-o pentru prima dată și care ne-a așteptat cu o apă caldă și zi fără vânt – cum mai rar se întâmplă. Iar cadoul oferit de mare pentru a noi a fost refluxul, pe care nu îl mai văzusem niciodată până acum și care mi-a scos la lumină o mică parte din viața subacvatică plină de cuiburi de alge, plante marine, crabi care își căutau loc pentru dosit și multe scoici vii, care nu s-au rușinat să ne scuipe. A fost o descoperire pentru noi, adulții, darămite pentru copii.

 

Luni

Greu este după așa o experiență să te trezești luni dimineața și s-o iei de la capăt cu cotidianul banal și obositor. Iar sună ceasul la 7, snooze-ând de 3 ori (cine o mai inventat și snooze-ul ăsta, prost n-a fost). Iar fac trei sandwichuri diferite, pentru gusturi și vârste, diete și mofturi, încercând să nu le zăpăcesc din nou. Iar îmi dau seama, uitându-mă în oglindă că nu mai am 25. Mă lasă și memoria, observ de la o vreme, dar încerc să alung gândul și să mă focusez pe lucrurile mai pozitive. Se știe că luni e o zi grea pentru toți. Poate de aici vine tonalitatea în minor cu care m-am trezit.

Fiică-mea e trează de la 6. De atunci își tot aranjează coafura. Placa de păr sfârâie. Miroase a parfum și fixativ. Pe masă stă întins tot evantaiul de ustensile pentru un machiaj discret, dar se pare că foarte necesar la 14 ani. Aș zice ceva, dar îmi amintesc de diminețile mele de la aceeași vârstă, când mă chinuiam mult cu un breton care trebuia să stea neapărat țeapăn, ajutat de apă cu zahăr (fixativ de unde în acei ani?) și mă las păgubașă. Nimic nou sub soare. Adolescentele și preocuparea exagerată pentru exteriorul său. Cică așa e și normal. Fie. Trezesc băieții. Aceeași nemulțumire ”De ce tot globul nu mai învață, iar în Anglia e școală până pe 25 iulie?” despre care aud în fiecare dimineață. Același răspuns: ”Las că tare nu v-ați spetit anul astă. La cât de lejeră e școala de aici față de cea din România nu merită să vă plângeți!” Și iar nu ajungem la niciun numitor comuni și fiecare preferă să închidă subiectul. Cel mai mare – trosc – căștile în urechi și ”nu-te-văd-nu-te-aud” o ia la alergat spre școală. Iar iese pe ultima sută de metri. Să mai încerc să-l reeduc în acest sens? Sau îl va pune viața la punct? Mizez pe varianta din urmă, pentru că îl mai am pe cel mic, iar de ceva timp nu mă mai pot focusa decât pe o singură problemă. ”Hai, ieșim odată?” îi zic. Abia atunci observ că încă doarme din picioare. Răbdare pentru educație și consecvență cu al treilea nu mai am. Îl îmbrac în viteză, îi trag șosetele până la genunchi (acțiune greșită desigur, dar este o soluție de moment) și îi aburc ghiozdanul în spate. Dacă ar fi după el – l-ar uita în fiecare dimineață. Are ăsta micul alte priorități în viață și nu școala: universul, găurile negre, recordurile guinness, banuții pe care îi adună pentru că vine ziua frațlor mai mari peste o săptămână și neapărat vreo idee de afacere. Are certitudinea că dacă i-ar veni o ideea genială – nu ar mai fi nevoit să termine școala. Cu așa planuri mărețe îl și las la poarta școlii, de unde nu mai am dreptul să îmi însoțesc copilul. Gata – acum pot să mă gîndesc și la mine.

Fug la cursul de engleză. Fac o oră pe drum. Oameni de peste mări și țări. Culori, culturi, naționalități de care vrei și vrei mai puțin. Toți vin să învețe. Aflăm din dialogurile care fac parte din procesul de învățare că unii îs de peste 6 ani în Anglia și abia acum au venit la curs. Cică au stat prin comunitățile lor și au lucrat cu de-ai lor și nu au avut nevoie de engleză. Cum vine asta – să vii într-o țară străină și să nu te apuci să îi înveți limba??? Nu că nu aș mai cunoaște asemenea specimene, și nu doar în Anglia, dar în capul meu ceva nu se leagă la acest capitol.

Ies de la curs, verific messengerul, whatsup-ul și mail-ul. Din Cluj mă sună prietena mea care a rămas să se ocupe de firma de acolo pe care o administrez. Dumnezeu mi-a trimis oameni buni în jurul meu, știu și apreciez asta. Trebuie întocmite niște facturi, verificate niște calculele, închisă luna și efectuate niște plăți întârziate. Zilnic oscilez între trei lumi pe trei dimensiuni: Moldova – de unde am venit și unde îmi sunt rudele, România unde am stat în ultimii 20 de ani și Anglia, față de care raportez acum orice. Este incorect să compar mere cu pere și cu prune, așa este. Dar inevitabil o fac. Amân problema pe a doua zi. Acum trebuie să mă gândesc la ce mai este în frigider și alerg cu lista mai întâi pe la școală să îmi iau copilul cel mic și apoi la magazin. La cât de bine merg lucrurile în România în ultimul timp, zău că mi-ar prinde bine o ideea de afaceri de a lui ăsta micu. Că se cam îneacă barca…

Marți

Iar ceasul, iar snooze-ul, iar sandwichurile, aceleași ”De ce?”-uri. Hai că azi e mai bine. E adevărat că mi-am propus ieri să citesc un pic, dar am adormit trunchi. ”Așa a fot să fie” mi-am zis. Poate că este mai important uneori, pentru o atmosferă sănătoasă în familie, să fie mama mai odihnită decât mai citită. E un adevăr pe care l-am realizat târziu. Ei, dar așa e în tinerețe – le vrei pe toate și deodată. În drum spre cursul de engleză mai privesc o dată înregistrarea de la ședința de judecată a lui Dorin Chirtoacă cu audierea lui Grozavu, care s-a transformat miraculos din acuzat în martor. Pentru mine este un subiect sensibil. Mult prea. După ce constat în ce hal a ajuns justiția de la noi și în ce bătaie de joc și mascaradă s-a transformat, după ce mi-am amintit de acele filmări cu băiatul omorât în bătăi crunte în penitenciar (Andrei Brăguță, parcă), după ce au fost invalidate alegerile, înțeleg că sunt mai în siguranță aici, printre tot amalgamul astă de străini și într-o țară adoptivă. Fără nici o clipă de regret sau remușcare, sunt sigură acum că am procedat corect plecând. Și poate să mă învinuiască oricine de lipsă de patriotism sau de lașitate. Siguranța copiilor mei, dreptul la o viață demnă, la o societate sănătoasă și mai ales la o justiție corectă este mai presus de orice insinuări lirico-dramatice. Așa gândesc ca mamă, în primul rând. Pentru cei rămași în țară nu pot decât să îmi declar admirația și respectul, dar văd că în Moldova se îneacă nu doar barca, ci și tot portul cu ultimele corăbii rămase. Închid telefonul și mă comut pe realitățile văzute de pe geamul autobusului roșu etajat. Mă liniștesc la văzul tufelor de hortensii și ale bătrânilor eleganți care merg să își savureze cafeaua.

Apoi îmi amintesc cu groază că am de refăcut niște calcule pentru firma din România.

De ce a fost nevoie de atâtea modificări legislative care să sugrume micul întreprinzător? Pe cine deranjam, în fond? Ei, poate-poate se vor îndrepta lucrurile, pentru că observ că revolta oamenilor ia amploare. Da de se întâmplă o minune. Citesc că a fost demisă Laura Kovesi. Lovitură urâtă pentru justiția românească. Ziceam eu ceva mai sus despre barcă….

 

Miercuri

Idem, ibidem primului rând a zilei de marți.

Examen la engleză. Avem de scris o plângere pe orice temă. Adică ne putem lega de orice. Am mai spus-o și repet – pe lângă faptul că Anglia oferă beneficii și ajutoare sociale, gratuitate în învățământ și sănătate, noi, emigranți suntem învățați din start cum să scriem o plângere. De-a râsu-a-plânsa. Ș-apoi se miră englezii că au năvălit cam mulți. Dar măcar cei veniți învață limba și nu le reproșează englezilor că ”ne govoriat na celoveceskom iazâche”. Mă sună soțul meu. Nu găsește bilete de avion pentru a veni acasă în week-end. O fi legat de meciul de fotbal care urmează? Greu de zis. Mort-copt caută soluții pentru că luni cel mai mare împlinește 16 ani. Cum fără tati la un astfel de eveniment major?

Ajung la școală – primesc un plic. În el este prezentată situația școlară a fiului meu mai mic. Una similară am primit și în iarnă. Acum trebuie să le compar doar și să văd unde a evoluat și unde mai este de lucru. Fără medii pe clasă, fără clasamente, fără note cerșite și ură semănată între colegii care se compară între ei (în sistemele românești și din Moldova așa a fost). Fără ”prostul” sau ”tocilara clasei”. O soluție genială, care descurajează comparațiile cu capra vecinului și ne oferă un raport față de propria evoluție. Așadar – se poate! Aflăm că învățătoare pleacă de la anul. Mămica românca a sugerat să adunăm câte zece lire. Nu s-a opus nimeni. În fiecare an în Anglia se schimbă învățătoarea și asta pentru ca să nu existe favoriți și pentru ca elevii să se obișnuiască cu diferite stiluri de predare. Aici încă mă mai gândesc dacă e bine pentru copilul meu, care de-abia s-a obișnuit cu Danka și simt că va fi cu scârț la începutul noului an școlar.

Primesc un sms de la cel mai mare. A întârziat. Pentru asta are ”detenție”, adică va sta o jumătate de oră după cursuri într-o sală pentru a-și face temele. Asta e! Viața ne pune la punct pe toți.

Apropo. Astăzi joaca Croația cu Anglia. Nu pricep mai nimic în fotbal, dar văd că englezii se pregătesc pentru eveniment. Peste tot se vorbește despre asta, se arborează steagul Angliei pe geamuri, balcoane și mașini. După ani de zile de înfrângeri astăzi au o șansă.

Ar trebuie să îmi exprim și și eu solidaritatea? Cred ca da. Așa ar fi ”politically corect”.

Joi.

De dimineață același ritual în bucătărie. Cel mare îmi zice delicat că iar i-am pus sos de roșii în loc de maioneză la sandwichul cu șuncă. Și îmi sugerează să îmi notez pe frigider compoziția, ca să nu le tot încurc. Mda, asta îmi dă de gândit. Fiică mea, cea-trezită-de-la-șase îl duce pe Mihai la școală ca eu să pot să fug la un consult medical, pentru care am fost programată încă din mai. Aici așa funcționează:te duci la medic, zici care e problemă, iar acesta îți cere o programare la specialist și te întreabă dacă ai nevoie și de translator. De data asta îi zic că mă descurc și fără. Apoi îți vine scrisoare acasă cu data și locația spitalului. Ajung ghidată de google maps și, evident că, nu găsesc intrarea. Sun la numărul clinicii. Îmi răspunde un domn care mă întreabă apoi dacă sunt româncă. Bingo! E tot român și îmi explică pe unde să intru în spital. De condiții – nici nu mai zic. ”Vă simțiți ok?”, ”Aveți nevoie de ceva?”, ”Sunteți în regula?” Cam asta am auzit pe toată perioada investigației. Iar apoi, pentru că venisem pe nemâncate, am fost anunțată că există aparate de ceai și cafea în sală, să mă servesc ca să prind forțe. Și totul, desigur, gratuit. Rezultatele investigațiilor vor fi trimise medicului de familie peste cinci zile. Atât. M-am simți a câta oară într-n film SF. De când am ajuns în Londra mereu compar și compar și îmi dau seama totuși că diferențele sunt enorme. Beau cafeaua, privind la televizor știrile despre vizita lui Donald Trump în Anglia. Off, politica asta…

 

Mă întorc spre casă, făcând poze peste poze clădirilor vechi, care pentru mine sunt bucăți de istorii. Surprind control în autobus, deja a doua oară în aceeași zi. Ne verifică cardurile de transport. Nu există negociere. Un grup de tineri face scandal pentru că nu au plătit și sunt rugați să coboare. Doamna zdravănă, de culoare, își cere scuze de la restul pasagerilor pentru disconfort și sună la poliție. Adolescenții coboară în fugă, iar după ce se închid ușile, nu se rușinează să își arate degetele din mijloc, colorate (și albe și măslinii deopotrivă), ca să își exprime revolta. O privim compătimitor pe doamna care i-a dat jos. Jobul altuia mereu pare a fi mai ușor. Asta până nu te pui în pielea lui un pic.

Vin acasă în speranța că voi scrie despre lunile mele londoneze, care au apărut ca și o soluție pentru a nu răspunde mereu la aceleași întrebări despre cum e aici și ce mai e nou. Dar se pare că în luna aceasta, jurnalul pe care îl scriu acum va fi suficient. Îmi sună telefonul. Nepotul unei prietene a venit în Londra și mă roagă să îi caut un servici. Încep a suna în stânga și în dreapta. Oameni suntem. Trebuie să ne ajutăm.

Fug la școală, apoi la cumpărături. Mâncare, călcat, curat – ca orice femeie fericită :).

Seara verific traficul de pe blog. Se pare că ultima poezie despre străbunica mea, din rubrica #duminicaezidepoezie, a atins corzi sensibile. Primesc mesaje în care unii cititori îmi scriu că versul alb este unul apreciat acum, iar alții care îmi zic că nu înțeleg acest tip de poezie, fără rimă. Este o dilemă și pentru mine încă. Dar scriu așa cum simt. În fond, autenticitatea vine din emoția pură. Și consider că asta contează cel mai mult în cazul versurilor.

Vineri

Este ziua preferată a tuturor pentru că orele se termină mai repede la școală. Fiică-mea îmi cere patru lire pentru un spectacol pe care îl vor avea la școală. Cel mic mă întreabă de departe dacă mai am bani pe card, că vrea să își mai cumpere ceva batlepass-uri pentru Fortnite – oricum nu înțeleg nimic și îi zic că dacă are bani adunați – poate, de ce nu. Din bugetul lui, desigur. Cel mai mare iar zâmbește pe sub nas – este singurul care știe să își adune banii. Asta tot a învățat-o cu timpul. Știe că și el a trecut prin etapa prin care trece acum Mihai – gestionarea incorectă a bugetului – sedus fiind mereu de noi tentații, dar e sigur că doar așa se învăță. Prin greșeli. Și apoi la sfârșit de lună când cel mic va ajunge să împrumute bani de la fratele lui – ăsta îi va explica ce cheltuieli inutile a făcut. Educația financiară tot din copilărie trebuie făcută. Altfel o dai în bară mai grav la maturitate.

Au plecat împreună spre școală. Astăzi am timp în sfârșit să scriu. Cafeaua, laptop-ul în față. Restul paginilor le închid. Îmi distrag atenția. Și înțeleg că scriu tot ce îmi vine în minte acum și nu ce mi-am schițat ca plan. O fi instantaneul mai viu și sincer? Poate. Las textul așa. Între timp pregătesc în oale câte ceva, așa ”ca printre altele”. Că doar vin la amiază copiii flămânzi. Iar scrisul este așa o chestie – nici ocupație serioasă nu poți pretinde că este și nici bani nu aduce. Așa că prioritatea o are oala plină. Cel puțin atâta timp cât încă am pentru cine găti. Apoi vor pleca și ei în lume…

Fug la magazinul unde fac voluntariat. Două ore pe săptămână este minimumul obligatoriu. Stau la casierie, încasez bănuții. Schimbăm politețuri cu clienții. Colegul indian, Mucash, iar mănâncă din ce i-a pus soția în caserolă – fructe și legume. Dietetic totul, dar pline de condimente. Managera româncă, Marinela, mereu plină de viață, revenită din vacanță povestește despre Sardinia. Voluntara iraniană, Minu, se plânge de căldurile care au fost săptămâna asta, iar tinerelul nou-venit din Franța, face și el voluntariat pentru a învăța limba engleză. Începem a ne da toți mari că știm și noi franceza și dă-i cu expresii învățate la școală. Pufnim în râs. Râd și clienții.

Fug să îl iau pe Mihai de la școală. Îmi zice că îi este dor de prietenul lui polonez, Kaspar, care s-a întors înapoi în Polonia cu familia, după nouă ani de stat aici. O fi din cauza fricii Brexit-ului? Pe drum îmi zice că astăzi li s-a citit povestea despre doi pinguini homosexuali care au înfiat un pui mic de pinguinaș. ”Care este morala poveștii, mamă?” mă întreabă. Îl rog să mă lase un pic să mă gândesc. Modernitatea necesită timp de updatare. Iar eu vă ziceam mai sus, că mă focusez mai greu de la o vârstă încoace. În cazul dat nu reușesc chiar deloc.”Hai mai bine să îți citesc din ”Jurnalul unui puști!”” îi zic. Deja nu îmi mai pare o lectură tocmai nepotrivită, comparativ cu cea de la școală. Pentru prima dată în viață realizez că nu pot contura o morală imparțială a unei povești. De fapt a mai fost una – ”Hensel și Gretel” pe care așa și nu o înțeleg definitiv. Chiar nu sunt în stare. Și de ce a fost nevoie să le citească în clasa a treia asemenea poveste? Poate să scriu o plângere, că tot am învățat la curs? Sau dacă tot am venit într-o altă lume să încerc să mă obișnuiesc cu regulile casei? Cred ca ar fi mai ușor pentru toți.

Astăzi trebuie să vorbesc cu mama. Nu am vorbit deloc săptămâna asta. Curios lucru se întâmplă de la o anumită vârstă. Mama îți devine cel mai bun prieten. Exact ca în bancul ăla vechi: cuvintele ”ortopedic” și ”reumatism” devin subiecte comune de discuții. Și îți dai seama că în copilărie o vedeai cu alți ochi. Acum văd copilul din ea, femeia din ea, luptătoarea din ea. Cum de a reușit să țină casa sătulă în timpurile în care nu se dădeau banii cu jumătățile de ani? Cum găsea soluții mereu, de ne împletea din pulovere vechi, haine noi, și din bucăți de stofe primite cadou, ne cosea rochii și fuste? Nu înțeleg nici până astăzi. Ea este eroul meu în viață. Iar de tata – nici nu mai zic – dragoste în formă pură necondiționată. Părinte fiind, realizez cât de mult a contat amprenta paternă asupra devenirii mele. Și iar simt ochii plini de lacrimi, chiar și de au trecut deja 8 ani de când nu îl mai am. Îmi doresc să reușesc să își amintească și despre mine copiii la fel. Cu mult dor. Atâta vreau.

Și mă culc cu gândul la faptul că sunt toți bine, sănătoși și au un acoperiș deasupra capului. Ce îți poți dori mai mult de atât? Adevăr simplu auzit încă de la străbunica, dar sensul căruia îl înțeleg abia acum.

De-am avea un pic mai multă înțelepciune, viața ar putea fi privită printr-o altă paletă de culori….

 

Hoinar-hoinărel

Eleganța englezească a cuvintelor nespuse

32503675_10216368177895817_2438354441196273664_n

Și s-a desprimăvărat de-a binelea. Chiar și în Londra, unde soarele se servește cu porția unui zgârcit, iar timpul este aidoma femeii patruzeciste – schimbătoare și mai mult cu nori. Vântul rece îi răscolește anii și gândurile, sporindu-le misterul. Ploi, însă, nu prea. Iar eu și acum le aștept, pentru confirmarea mitului ploilor londoneze. Până una alta – nu am dovezi convingătoare. Diminețile încep acum cu un zumzet, de multe ori amestecat, în două ”voci”, a mai multor mașini de tuns iarbă sau de toaletat tufele și copacii. Iar apoi miroase amețitor a iarba proaspăt tunsă în răcoarea dimineții. E demențial! Mă uimește plăcut faptul că normele de securitate ale muncii sunt foarte stricte, de la cască, mănuși și până la funii pentru alpiniști, toate fiind și îndeplinite, nu doar semnate pe hârtie. Apropo, nu știu dacă proprietarilor caselor le sunt impuse niște rigori, dar oamenii au grijă mare de cum arată curțile. Mereu curate, îngrijite și fără ”hlam” adunat cu tonele pentru ”da de ne-o servi vreodată la ceva”. Constat aici, a câta oară, că mulți încă suferă de simptomul omului post-sărăcie, pentru că imediat se pot identifica apartamentele emigranților (după balcoanele pline cu de toate) și curțile caselor arhipline ale celor care au venit aici. Curțile celor de aici arată altfel. Fără ”un pic de pătrunjel aici, o mână de cimbru dincolo, niște menta pentru ceai”. Nimic din apucăturile noastre de moldo-agricultori de care nu ne vom debarasa, cred, niciodată. E de bine, e de rău? Nu știu. Zic asta, coștientizând, că primul lucru pe care l-am făcut venind aici a fost să îmi cumpăr ghivece cu verdețuri, iar garajul meu e plin de elemente specifice unei moldovence care adună totul la casă. Sic! Ăsta era, de fapt, un secret! Numai să nu mă întrebați, vă rog, câte am reușit să adun acolo în doar câteva luni. Da de-or trebui, totuși 🙂

 

Primăvara aici e diferită. În parcurile mari au apărut tractorașe, care se plimbă de colo-colo, aruncând iarbă în toate părțile, spre deliciul copiilor. Iar în parcurile centrale, sunt aduse șezlong-uri, cu logo-ul a vreunei firmă, care apoi la ora 5 seara sunt adunate. Ideea este the best – și firma își face reclamă și oamenii din parc, unii chiar angajați din birourile vecine, mănâncă la amiază sau chiar moțăie sub vreun copac în pauza de masă. Lângă unul din centrele mai mari de birouri, am văzut un loc chiar amenajat pentru așa ceva. Iar aceste spații și pauze, sunt sigură că oferă un foarte bun refresh pentru acea zi. E greu? Nu! Doar dorință să existe și preocupare pentru confortul omului.

 

Și se citește peste tot. În metrou, în sălile de așteptare de la medici, în parcuri. Atâtea modele de kindle-uri câte am văzut aici, nu am văzut în toată viața mea. Cred că și de aici derivă și multele diferențe de mentalități dintre societățile, în care cărțile din bibliografia școlară au fost lectura maximă pe viață și celelalte, unde s-a citit mereu. Iar un detaliu interesant referitor la cărți l-am observat plimbându-mă, ca de obicei, pe la bibliotecă. Există rafturi cu cărți cu font-ul de literă foarte mari și audiobook-uridedicate celor cu vederea slabă, pentru a le facilita lecturile. Știu că devin plictisitoare când revin cu ideea – ”E așa de greu?” – nu cred. Dacă ar fi să ne pese un pic mai mult de cei care întâmpină dificultăți de orice ordin, pentru că soarta a fost mai nedreaptă cu ei, i-am ajuta și pe ei, și noi am mai pune o pietricică la construcția unei lumi mai bune. Pentru că e și a lor, celor năpăstuiți. Ce ar fi dacă marile edituri ar încercă un efort în acest sens? Chiar și în scopuri caritabile. Apropo de aceasta, am remarcat și un mare magazin cu totul felul de ”mașinuțe”, scaune și cărucioare cu motor, adaptate oamenilor cu probleme locomotorii pentru a le putea facilita deplasarea independentă prin oraș. Da, se poate! Și în acest caz.

32492021_10216368220096872_1879840591991275520_n

Și ca să nu fie numai lapte și miere, am și câteva nedumeriri. La capitolul modă – iarăși fac ochii mari pe străzi, cu toate că încerc, după atâtea luni, măcar să nu fie tare vizibil, iar opinia personală să rămână nerostită, la rugămintea copiilor. Sunt cazuri în care nu mai disting, de e băiat sau fată, că o face pe nebunul sau chiar e, că e o perioadă de rebeliune sau așa e în ADN-ul unora – ce mai contează. Loc sub soare este pentru toți. Așa ca aici am făcut un pas spre modernitate, permițându-i fiicei mele, de aproape 14 ani, să își mai facă o pereche de găuri în urechi, de a fugit sărmana, în aceeași zi la cosmeticiană, de frică să nu mă răzgândesc. Ce am înțeles, totuși, este că aparențele înșeală de cele mai multe ori. Și că cei mai rebeli pe exterior, sunt mai umani câteodată decât ”pisicile blânde”. Ieri, pe banca din drumul meu zilnic spre școală, s-au așezat doi tineri. Am observat că unul era cu dizabilități, iar tânăra care îl însoțea, l-a ajutat să se facă comod, apoi i-a desfăcut un sandwich (uf, când mă voi învăța să scriu cuvântul asta corect???) cu foarte multă răbdare și zâmbet. Abia apoi am observat coama multicoloră pe care o avea fata și m-am gândit, că poate dacă aș fi văzut-o într-un alt context, aș fi încadrat-o sigur într-o altă categorie ale gândirii mele demodate. Mai am multe de învățat. Știu.

 

Cu ce, totuși nu sunt nicidecum de acord, este cu un stil de comportament neo, probabil, neacceptat de mine. Să stai în bibliotecă cu picioarele pe masă, mi se pare lipsă de bun simț, iar să vii l aceeași bibliotecă cu copilul tău școlar, ca să îți organizezi niște hârtii, iar copilul în timpul acestă să deranjeze pe toți cei care studiau acolo și, într-un final, să își găsească liniștea, pornind pe tableta din sală un meci de box, cu sonorul pornit – mi se pare lipsa de educație de-a dreptul. Am atașat și poza cu respectivii, ca nu m-am abținut măcar o poza să fac și să povestesc apoi despre nesimțire. Ce m-a uimit, însă, cel mai mult este reacția celor din jur. Nimeni nu face nici o observație în asemenea cazuri. Doar ignoră, sau, cu zâmbetul pe buze, își schimbă locul și pleacă de lângă ei. Bilă albă la capitolul ”eleganță”. Până și eu, care eram singura pornită să le bat obrazul, am muțit. De scris, nu am putut, însă, să nu scriu. Ca să nu rămân cu nodul în gât. Câte mai am de învățat de la oameni!!!

 

Iar dacă este să vorbim despre școli, la orele de ”muncă” cum se zicea la noi, iar aici ar fi ”textile” și ”foodtech” fetele învață să facă de toate. Fiica-mea a reușit să croiască, asambleze și să monteze un fermoar la o trusă de machiaj, oferită mamei cadou iar apoi să coacă cap-coadă fursecuri cu unt – temă de casă. Am avut un deja vu, cu mine, pe timpurile când coseam șorțulețe și cămăși de noapte la școală, și când am făcut primele salate în cadrul orelor, oferind apoi și băieților, care reveneau din atelierul de tâmplărie, unde asamblase taburete de lemn. Să fi fost printr-a patra, cred. Taaaare ar mai prinde bine asemenea ore unor generații care, datorită, tabletelor și ale touch screen-urilor și-au pierdut abilitățile locomotorii ale mâinilor, de nu mai sunt capabili să realizeze mai nimic fără butoane. Dar și picioarele ajung echimozate de atâta stat pe X-boxuri și PS4-uri, de mi-i groază unde se va ajunge înr-un final. La capitolul  ”teme de acasă” – iarăși surpriză. Nici nu știu dacă e de bine sau nu. Am aflat că există ceva aplicație pentru telefon, cu care scanezi exercițiul pe care nu știi să îl rezolvi, iar el îți explică, pas cu pas, rezolvarea lui. Mai mare dragul. În același timp – cât efort vor mai depune copiii să înțeleagă singuri? În câți ani nu va mai fi nevoie de profesori? Și aici intru iar în reflecții existențiale despre viitorul care nu știe pe cât de bine va suna, conform sintagmei.

 

Știu doar, că păturile oferite în pauza mare la școală, pentru a se lua masa pe iarbă și a mai descovoia spatele elevilor este o idee genială. Iar pentru dodju-urile primite la școala celui mic (un fel de fețe vesele în semn de apreciere), ca și premiul pentru cei mai sârguincioși copii din clasă, se oferă lunar câteva vouchere la librărie, în valoare de 5 lire. Pentru cărți. Iar la școală se poate veni cu trotineta, existând parcări special amenajate. Este greu, întreb iarăși, redundant? NU! Dorință e cuvântul cheie!!!

Și ca să nu vă țin mult prea mult, închei, cu o constatare cam tristă: de multe ori mi-e rușine pentru unii conaționali. Pentru scuipatul lor în stradă și vorbitul cu înjurături în gura mare. Pentru refuzul de a respecta țara în care au venit și a-i sfida liniștea și curățenia. Nu zic mai multe. Aș fi atașat o poza, drept exemplu, dar mi-e că acea femeie are și copii și le va crăpa obrazul de rușine. Pentru semințele scuipate pe jos, în văzul tuturor, pe față, cu tupeu, într-un autobus curat, licărind verigheta lată, de aur roșu, de fiecare dată când mâna mai scotea un pumn de semințe din punga inscripționată în română. Cum e să fii primit într-o țară civilizată și să îi scuipi noblețea, privind-o în ochi? Nu pot înțelege. Și din nou nimeni nu a zis nici un cuvânt. Privirile, însă, strigau totul. Despre nerecunoștință…