Hoinar-hoinărel

Eleganța englezească a cuvintelor nespuse

32503675_10216368177895817_2438354441196273664_n

Și s-a desprimăvărat de-a binelea. Chiar și în Londra, unde soarele se servește cu porția unui zgârcit, iar timpul este aidoma femeii patruzeciste – schimbătoare și mai mult cu nori. Vântul rece îi răscolește anii și gândurile, sporindu-le misterul. Ploi, însă, nu prea. Iar eu și acum le aștept, pentru confirmarea mitului ploilor londoneze. Până una alta – nu am dovezi convingătoare. Diminețile încep acum cu un zumzet, de multe ori amestecat, în două ”voci”, a mai multor mașini de tuns iarbă sau de toaletat tufele și copacii. Iar apoi miroase amețitor a iarba proaspăt tunsă în răcoarea dimineții. E demențial! Mă uimește plăcut faptul că normele de securitate ale muncii sunt foarte stricte, de la cască, mănuși și până la funii pentru alpiniști, toate fiind și îndeplinite, nu doar semnate pe hârtie. Apropo, nu știu dacă proprietarilor caselor le sunt impuse niște rigori, dar oamenii au grijă mare de cum arată curțile. Mereu curate, îngrijite și fără ”hlam” adunat cu tonele pentru ”da de ne-o servi vreodată la ceva”. Constat aici, a câta oară, că mulți încă suferă de simptomul omului post-sărăcie, pentru că imediat se pot identifica apartamentele emigranților (după balcoanele pline cu de toate) și curțile caselor arhipline ale celor care au venit aici. Curțile celor de aici arată altfel. Fără ”un pic de pătrunjel aici, o mână de cimbru dincolo, niște menta pentru ceai”. Nimic din apucăturile noastre de moldo-agricultori de care nu ne vom debarasa, cred, niciodată. E de bine, e de rău? Nu știu. Zic asta, coștientizând, că primul lucru pe care l-am făcut venind aici a fost să îmi cumpăr ghivece cu verdețuri, iar garajul meu e plin de elemente specifice unei moldovence care adună totul la casă. Sic! Ăsta era, de fapt, un secret! Numai să nu mă întrebați, vă rog, câte am reușit să adun acolo în doar câteva luni. Da de-or trebui, totuși 🙂

 

Primăvara aici e diferită. În parcurile mari au apărut tractorașe, care se plimbă de colo-colo, aruncând iarbă în toate părțile, spre deliciul copiilor. Iar în parcurile centrale, sunt aduse șezlong-uri, cu logo-ul a vreunei firmă, care apoi la ora 5 seara sunt adunate. Ideea este the best – și firma își face reclamă și oamenii din parc, unii chiar angajați din birourile vecine, mănâncă la amiază sau chiar moțăie sub vreun copac în pauza de masă. Lângă unul din centrele mai mari de birouri, am văzut un loc chiar amenajat pentru așa ceva. Iar aceste spații și pauze, sunt sigură că oferă un foarte bun refresh pentru acea zi. E greu? Nu! Doar dorință să existe și preocupare pentru confortul omului.

 

Și se citește peste tot. În metrou, în sălile de așteptare de la medici, în parcuri. Atâtea modele de kindle-uri câte am văzut aici, nu am văzut în toată viața mea. Cred că și de aici derivă și multele diferențe de mentalități dintre societățile, în care cărțile din bibliografia școlară au fost lectura maximă pe viață și celelalte, unde s-a citit mereu. Iar un detaliu interesant referitor la cărți l-am observat plimbându-mă, ca de obicei, pe la bibliotecă. Există rafturi cu cărți cu font-ul de literă foarte mari și audiobook-uridedicate celor cu vederea slabă, pentru a le facilita lecturile. Știu că devin plictisitoare când revin cu ideea – ”E așa de greu?” – nu cred. Dacă ar fi să ne pese un pic mai mult de cei care întâmpină dificultăți de orice ordin, pentru că soarta a fost mai nedreaptă cu ei, i-am ajuta și pe ei, și noi am mai pune o pietricică la construcția unei lumi mai bune. Pentru că e și a lor, celor năpăstuiți. Ce ar fi dacă marile edituri ar încercă un efort în acest sens? Chiar și în scopuri caritabile. Apropo de aceasta, am remarcat și un mare magazin cu totul felul de ”mașinuțe”, scaune și cărucioare cu motor, adaptate oamenilor cu probleme locomotorii pentru a le putea facilita deplasarea independentă prin oraș. Da, se poate! Și în acest caz.

32492021_10216368220096872_1879840591991275520_n

Și ca să nu fie numai lapte și miere, am și câteva nedumeriri. La capitolul modă – iarăși fac ochii mari pe străzi, cu toate că încerc, după atâtea luni, măcar să nu fie tare vizibil, iar opinia personală să rămână nerostită, la rugămintea copiilor. Sunt cazuri în care nu mai disting, de e băiat sau fată, că o face pe nebunul sau chiar e, că e o perioadă de rebeliune sau așa e în ADN-ul unora – ce mai contează. Loc sub soare este pentru toți. Așa ca aici am făcut un pas spre modernitate, permițându-i fiicei mele, de aproape 14 ani, să își mai facă o pereche de găuri în urechi, de a fugit sărmana, în aceeași zi la cosmeticiană, de frică să nu mă răzgândesc. Ce am înțeles, totuși, este că aparențele înșeală de cele mai multe ori. Și că cei mai rebeli pe exterior, sunt mai umani câteodată decât ”pisicile blânde”. Ieri, pe banca din drumul meu zilnic spre școală, s-au așezat doi tineri. Am observat că unul era cu dizabilități, iar tânăra care îl însoțea, l-a ajutat să se facă comod, apoi i-a desfăcut un sandwich (uf, când mă voi învăța să scriu cuvântul asta corect???) cu foarte multă răbdare și zâmbet. Abia apoi am observat coama multicoloră pe care o avea fata și m-am gândit, că poate dacă aș fi văzut-o într-un alt context, aș fi încadrat-o sigur într-o altă categorie ale gândirii mele demodate. Mai am multe de învățat. Știu.

 

Cu ce, totuși nu sunt nicidecum de acord, este cu un stil de comportament neo, probabil, neacceptat de mine. Să stai în bibliotecă cu picioarele pe masă, mi se pare lipsă de bun simț, iar să vii l aceeași bibliotecă cu copilul tău școlar, ca să îți organizezi niște hârtii, iar copilul în timpul acestă să deranjeze pe toți cei care studiau acolo și, într-un final, să își găsească liniștea, pornind pe tableta din sală un meci de box, cu sonorul pornit – mi se pare lipsa de educație de-a dreptul. Am atașat și poza cu respectivii, ca nu m-am abținut măcar o poza să fac și să povestesc apoi despre nesimțire. Ce m-a uimit, însă, cel mai mult este reacția celor din jur. Nimeni nu face nici o observație în asemenea cazuri. Doar ignoră, sau, cu zâmbetul pe buze, își schimbă locul și pleacă de lângă ei. Bilă albă la capitolul ”eleganță”. Până și eu, care eram singura pornită să le bat obrazul, am muțit. De scris, nu am putut, însă, să nu scriu. Ca să nu rămân cu nodul în gât. Câte mai am de învățat de la oameni!!!

 

Iar dacă este să vorbim despre școli, la orele de ”muncă” cum se zicea la noi, iar aici ar fi ”textile” și ”foodtech” fetele învață să facă de toate. Fiica-mea a reușit să croiască, asambleze și să monteze un fermoar la o trusă de machiaj, oferită mamei cadou iar apoi să coacă cap-coadă fursecuri cu unt – temă de casă. Am avut un deja vu, cu mine, pe timpurile când coseam șorțulețe și cămăși de noapte la școală, și când am făcut primele salate în cadrul orelor, oferind apoi și băieților, care reveneau din atelierul de tâmplărie, unde asamblase taburete de lemn. Să fi fost printr-a patra, cred. Taaaare ar mai prinde bine asemenea ore unor generații care, datorită, tabletelor și ale touch screen-urilor și-au pierdut abilitățile locomotorii ale mâinilor, de nu mai sunt capabili să realizeze mai nimic fără butoane. Dar și picioarele ajung echimozate de atâta stat pe X-boxuri și PS4-uri, de mi-i groază unde se va ajunge înr-un final. La capitolul  ”teme de acasă” – iarăși surpriză. Nici nu știu dacă e de bine sau nu. Am aflat că există ceva aplicație pentru telefon, cu care scanezi exercițiul pe care nu știi să îl rezolvi, iar el îți explică, pas cu pas, rezolvarea lui. Mai mare dragul. În același timp – cât efort vor mai depune copiii să înțeleagă singuri? În câți ani nu va mai fi nevoie de profesori? Și aici intru iar în reflecții existențiale despre viitorul care nu știe pe cât de bine va suna, conform sintagmei.

 

Știu doar, că păturile oferite în pauza mare la școală, pentru a se lua masa pe iarbă și a mai descovoia spatele elevilor este o idee genială. Iar pentru dodju-urile primite la școala celui mic (un fel de fețe vesele în semn de apreciere), ca și premiul pentru cei mai sârguincioși copii din clasă, se oferă lunar câteva vouchere la librărie, în valoare de 5 lire. Pentru cărți. Iar la școală se poate veni cu trotineta, existând parcări special amenajate. Este greu, întreb iarăși, redundant? NU! Dorință e cuvântul cheie!!!

Și ca să nu vă țin mult prea mult, închei, cu o constatare cam tristă: de multe ori mi-e rușine pentru unii conaționali. Pentru scuipatul lor în stradă și vorbitul cu înjurături în gura mare. Pentru refuzul de a respecta țara în care au venit și a-i sfida liniștea și curățenia. Nu zic mai multe. Aș fi atașat o poza, drept exemplu, dar mi-e că acea femeie are și copii și le va crăpa obrazul de rușine. Pentru semințele scuipate pe jos, în văzul tuturor, pe față, cu tupeu, într-un autobus curat, licărind verigheta lată, de aur roșu, de fiecare dată când mâna mai scotea un pumn de semințe din punga inscripționată în română. Cum e să fii primit într-o țară civilizată și să îi scuipi noblețea, privind-o în ochi? Nu pot înțelege. Și din nou nimeni nu a zis nici un cuvânt. Privirile, însă, strigau totul. Despre nerecunoștință…

Hoinar-hoinărel

Fost-am la un bal pe-o Coastă

coasta3.jpgSă știți că balul din povestea Cenușăresei a existat și în realitate. În varianta mai moderna și da, fără faza cu dovleacul, ci cu iahtul…

Am ajuns primăvara trecută la unul dintre acestea dintr-o norocoasă coincidență, invitată fiind, cu familia la ziua unui englez foarte bogat. Și nu doar prin firmele pe care le deține, ci mai ales prin respectul și bunătatea pe care o emană. Dovadă mi-au servit numărul imens de oameni care au venit din diferite colțuri ale lumii pe Coasta de Azur pentru a-l omagia, din discursurile și mesajele video pe care le-au trimis prietenii acestuia de pe tot mapamondul, care conțineau felicitări dar mai ales mulțumiri. Inclusiv de la fostele neveste și amante, care, o parte au fost și ele prezente la eveniment. Nu se poate asa ceva? Ba da, am văzut-o cu ochii mei. Știe omul ce știe dacă a reușit să le împace pe toate. Și pe cei 10 copii ai lui în total, care s-au jucat frumos laolaltă cu nepoții împreună, fără urmă de ceartă. Așadar, omul putea fi invidiat și la acest capitol.

Cu toții îi mulțumeau pentru ajutor, pentru implicare în diverse probleme personale – de sănătate, de viață și de ajutor financiar. Cel mai emoționant moment a fost, însă, filmulețul difuzat în care copiii cu dizabilități, de la casa de orfani pe care o finanțează, îi trimiteau mesaje, care cum putea – dansând, exprimând o inimioară, sau cântându-i un cântecel. Pentru că și de acești copilași englezul are grija. Să nu le lipsească nimic. Să fie îngrijiți bine și să îi aducă la vila lui din Saint-Tropez în fiecare vară, ca aceștia să se întremeze de la aerul sărat de mare.

coasta2.jpg

Am avut ce vedea dar mai ales ce învăța. Inițial, am pornit acest text pentru a prezenta o alta realitate, la care muritorii de rând, asa ca mine, nu au acces. Iar eu, norocoasă fiind, am considerat că trebuie sa descriu cum e sa mergi la un bal de oameni avuți cu tot luxul și confortul simțit și savurat acolo. Cu hotel de 1000 de euro pe noapte achitat de omagiat pentru toți invitații lui și acele trei zile de ședere, două de cocktail și una de eveniment, în care a simțit nevoia sa stea alături de prieteni, angajați și parteneri, cu tot cu familiile acestora, insistând să aducem și copiii neparat cu noi. Pentru ca ideea de familie este una esențială în acest mediu. Cu iaht și mașini puse la dispoziție pentru toți. Cu angajați de la circ pentru a ne distra copiii 3 zile și supraveghetor la piscina, echipamente și jucării pentru toate vârstele, pentru a elibera părinții de griji suplimentare. Cu acei șlapi roșii oferiți pentru toate invitatele, cărora le vor obosi picioarele la un moment dat și vor dori să se descalțe. Cu acele 3 bone pe care le-a adus din Londra cu el, și cărora le-a cusut rochii roșii, cum cerea dress-codul tuturor invitatelor, pentru a se simți și ele bine la eveniment (apropo, una era din R. Moldova și mi-a confirmat calitățile deosebite ale acestui om). Dar ce am simțit vis-a vis de acest eveniment mi-a întors vectorul textului la 180 de grade. Către suflet.

Și atunci, celelalte detalii, legate de mașini și vile, cadourile din galeriile britanice, rochiile văzute doar prin reviste și poșetele de prin vitrinele brandurilor mari, mâncărurile cu foie gras, vinurile deosebite, obiecte de artă unicate, a căror mare amator este gazda, și celelalte, despre care am vrut să scriu inițial, mi-au părut lipsite de importanță. Și nici acele două rochii de designer renumit care ”s-au întâlnit”, culmea la aceeași masă și au ”acrit” seara uneia dintre invitate nu au mai contat. La plecare, am lăsat pe scările acelui palat nu, nu pantoful (șlapul roșu) ci sensul distorsionat al termenului ”bogăție”.

Am revenit din acel paradis cu o mare lecție. Am înțeles că atunci când ai, indiferent cât, ești mai bogat oferind. Pentru că după noi, pe acest pământ, nu va rămâne decât un dans, o inimioară sau un cântecel…

Îți mulțumim, Michael și la mulți ani!

Hoinar-hoinărel

Limbajul mamelor

Săptămâna aceasta am avut primul meu curs de engleza. Gratuit. La biblioteca Wembley. Nu că aș fi simțit că vorbesc deja mai bine limba, dar pragul psihologic cred ca l-am depășit. Măcar acum pot zice în gura mare: eu merg la cursuri, fraților! Grupul este unul mic, de vreo 15 persoane, iar la prima oră am fost rugați să ne notăm numele pe o coală de hârtie și să o fixăm în fața noastră, pentru a ne facilita comunicarea. Astfel că, vecinele mele au fost Rocio din Granada și Zakia din Afganistan. Cursul este ținut de Marie din Irlanda, o doamnă de vreo 70 de ani, care, am aflat apoi, face voluntariat și a predat engleza tuturor celor care au avut nevoie de ea – de la refugiați, oameni cu handicap până la oameni ai străzii. Cum poți să nu admiri acești oameni, care, refuzând ceaiul și plapuma din fața televizorului, parcurg distanțe mari pentru a ajuta pe cineva? Dezinteresat și din proprie inițiativa? Mă închin cu tot respectul.

Marie ne-a combinat în grupuri a câte trei, pentru a ne cunoaște vecinii. Dialogam simplu, în propoziții elementare, la care doar italianca Elvira zicea doar ”yes” și râdea cu gura mare, pentru că engleza ei era realmente de începătoare. Iar eu, m-am simțit în acest context totuși, cu o clasă în fața ei. Adică, nu chiar clasa zero, că într-a-ntâi cred că mă admiteau cumva. Ziceam eu, că acest nou curs m-a făcut să înțeleg, că există și alții și mai și decât mine, iar comparația mi-a umplut sacul de curaj!

Ne-am rostit numele unii altora, pufnind în râs de fiecare dată când cel vizat făcea fețe acre, auzind în câte limbi poate fi schimonosit numele său. Colegul meu Ahmad, un tinerel din Siria, fără păr și gene, mi-a zis că am cel mai complicat nume de pronunțat – Vahnovan, la care eu, uitându-mă la hârtia colegei Bouchra din Morocco, am tăcut resemnată. Las să creadă ce o vrea. Doară tinerii ăștia mereu au senzația că le știu pe toate!

Apoi, când am ajuns la verbul ”change” a trebuit să ne schimbăm cu locurile pentru a efectua realmente o schimbare, care reprezintă verbul în cauză și pentru a vorbi cu noii interlocutori despre weekend-ul fiecăruia. Astfel, am început eu, zicând că ”My weekend starts on Monday” (Wekeendul meu incepe luni). La care colega turcoaică Merv, tinerică de tot, a zis ”You are wrong. Maybe Saturday?” (Ai greșit, poate sâmbăta?) Eu, totuși, am insistat pe formularea mea corectă: ”My weekend starts on Monday when my children go to school!” (Weekendul meu începe Luni când copii mei pleacă la școală). ”Yes!” m-au susținut în cor Bouchra și Sumita din India, și încă o colegă din Algeria, numele căreea așa și nu l-am reținut. Toate aveau copii de școală, bineînțeles. Italianca iar a râs. Cu toate că, dacă ar fi avut copii, ar fi știut că acest adevăr e unul cu gust amar. Iar Albana din Albania, care are acum copii absolvenți în Anglia, dibuind convorbirea noastră, tocmai de la celălalt capăt al mesei, a ținut să dea din cap aprobator. Pentru că toate mamele din lumea asta au un singur limbaj universal. Cel al mamelor…

Hoinar-hoinărel

Opt luni sau cum mărarul nostru e mai mirositor

Da, da, sunt opt luni și e o primăvară splendidă. Atâtea narcise câte am văzut aici, crescând lanuri mici, prin tot orașul, nu mi-a mai fost dat să văd. Admir tufele imense de camelii, care m-au dus cu gândul la celebra ”Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas, citită pe furiș în adolescență cât și magnoliile de toate nuanțele, pe unele fiind prinse mărțișoare chiar în Hyde Park, probabil de către românii care și-au păstrat și aici tradițiile. A înflorit și rozmarinul, printre iederă, în acele zone semi-sălbatice care definesc parcurile Londoneze și pe care le ador.

30705709_10216172279558481_6862970470396854272_n.jpg

Ce îmi zgârie, însă, ochiul în tot acest peisaj idilic, plin de reprezentanți ai tuturor națiunilor pământești, ține de esteticul vestimentar al unora și comportamentul, nici-nu-știu-cum-să-îl-numesc, al altora. Da, știu, vin dintr-o lume unde se pune mult prea mult accent pe perfecțiunea chipului și al manichiurii perfecte, al copiilor asortați de la culoarea căruciorului până la modelul de pe suzetă, al ”nu se poate” și ”nu ți-e rușine”, dar totuși…

Poate că îmi car încă sechelele după mine, dar consider că există niște norme elementare de prezență vestimentară, încadrate în limitele decenței. Sau poate că, șortul de sport îmbrăcat peste pantalonii de trening, sunt neo-elemente distinctive al emancipării, iar baba de mine încă nu s-a prins? Nu știu. Sau baticul islamic, hijab-ul, învelit pe un chip superb, dar asortat cu o pereche de egheri super mulați, de se vede dunga de la chiloți și cu buricul la vedere, face parte dintr-un nou curent religios? Mă îndoiesc. Poate că șosetele bărbătești, cu buline su culori țipătoare, în contrast cu toată ținuta vestimentară este o nouă modă pentru tineret? O fi. Iar șosetele-plasă până la genunchi au reintrat în modă? S-ar putea. Nici ștrampii rupți, cu ochiurile duse de sus până jos și cu ditamai găuroiu, nu constituie aici, se pare, un motiv de îngrijorare. Și atunci de ce m-am stresat într-o zi, când mi s-a dus un ochi abia vizibil pe lângă pantof, de am umblat disperată din magazin în magazin, pentru o pereche nouă? Habar nu am. Ce înțeleg eu, este, însă, că oamenii sunt relaxați. Iar comentariile și privirile curioase legate de ăștia mai deocheați de pe stradă, vin tot de la cei mai din est. Îi observ pe fețe.

 

Mă pune pe gânduri, însă, altceva: formă de comportament întâlnită adesea, pe care nu știu cum să o interpretez. Când în autobus, adolescenții vorbesc foarte tare și își pun picioarele pe pervazul de la geam – este neobrăzare sau emancipare? Când se stă pe jos în metrou, pe gresia goală și murdară (și în aeroporturi am văzut la fel), este normal sau doar eu am o problemă cu asta? Când mamele în parc le dau copiilor mâncare căzută de pe jos, direct în gură, este o formă de imunizare sau de lene? Iar copilul să fie îmbrăcat alandala, nepieptănat, cu picioarele pline de noroi și murdar pe față – este natural? O fi. Sau să stea cu telefoanele în mână non-stop de la 2 ani și mamele să le dea cu pai cafea din paharul propriu, numai ca să tacă? Am dubii.

30740305_10216172337159921_337112562883624960_n.jpg

Copiii mei îmi zic că sunt mult prea complexată, mai ales când în transportul public cineva vorbește foarte tare, probleme personalo-intime, iar eu trag ocheade veninoase. Încerc să le explic că e vorba totuși de bun simț, iar ei dau din mână a renunțare: ”Mama cu principiile ei demodate”. Bine, bine, de acord că sunt dintr-o altă generație, dar spuneți-mi și voi, e normal ca în parc, să îți așezi câinele lângă tine, ocupând astfel toate locurile libere, în detrimentul oamenilor care stau alături? Mă depășește. Iar în privința câinilor, îi dau dreptate fiului meu cel mai mare, care zice că nici câinii nu mai sunt ce au fost odată – niște hibrizi minusculi, cu bentiță în păr, purtați în geantă pe post de jucării. Halal.

Sigur că depun eforturi și încerc să mă emancipez (dacă asta ar însemna emancipare, totuși) dar nu e chiar așa de ușor. Pentru că pentru noi, cei din generația mea, limitele bunului simț și ale normelor estetice au fost foarte bine trasate. Poate că nici nu e chiar așa de rău, dacă stau bine să mă gândesc. Consider că este, totuși important, să nu negăm chiar tot ce e mai ”vechi” și să cădem pradă extremelor.

Lăsând la o parte dilema de mai sus, țin să anunț că mi-a venit programarea la medic, printr-o scrisoare, după o așteptare de 5 luni, dar, trebuie să recunosc, cu translator de limbă română din partea spitalului. Jos pălăria. Poate de aceea o fi durat atâta. Mai vreau să remarc faptul că englezii nu îți vor da niciodată peste nas atunci când greșești ceva în limba lor, ba din contra, vor sublinia politicos: ”Your English is better than my Romanian!” și că există cursuri gratuite pentru cetățenii UE. Iar la școlii copii pot fi mutați oricând în mijlocul unui trimestru, pentru că au suport lingvistic mereu la dispoziție pentru copiii din alte țări. Mai vreau să pomenesc și faptul că tare s-a mai bucurat vecina mea, o bătrânică, care a ieșit în șosete mai dăunăzi pe etaj, când a aflat că pot deja să mă exprim coerent și că de mult timp așteaptă să bem o cafea împreună. Astea toate le-am enumerat pentru a scoate în evidență, încă odată, că nu am simțit nici o zi, de când a venit aici, că nu suntem bineveniți. Cum reușește țara asta să împace atâtea naționalități, culturi, religii, rase și clase sociale, refugiați și emigrați, cei care vin să supraviețuiască sau care vin să se îmbogățească – nu știu. Cert este că reușesc. Și este de admirat faptul că nu se admite discriminarea. Încă o dată s-a vorbit la școala copiilor despre faptul că discriminarea nu doar că este descurajată din start, ci și taxată prin exmatriculare (de data aceasta s-a vorbit despre discriminarea homosexualilor), ori, insistându-se atât de mult pe acest subiect încă din grădinițe și școli, rezultatul nu poate fi decât unul vizibil. Și atunci, zău că mi se face chiar scârbă, când îi aud pe moldovenii mei care mai fac diferențe dintre noi, cei de la nord, cu pieptul umflat și ceilalți, de la sud, sau românii din Ardeal, care îs cu mai cu moț față de cei din Oltenia sau Dobrogea. Aici am înțeles că toți sunt oameni, trăiesc pe același pământ, respiră același aer, înjură când îi doare și plâng la fel de sărat. Când ne vom descotorosi de ”mărarul nostru e mai mirositor și strugurii îs mai dulci” – nu știu.

Un alt aspect demn de învățat este că oamenii aici își cunosc drepturile și știu să și le ceară. Cel mai recent exemplu este cel cu apa rece, care a lipsit câteva minute într-o zi în băile din apartamente și deja au apărut mesaje pe panoul de la bloc, care solicitau o explicație. Mi-am amintit atunci de acea vară toridă, în care a murit tata și eu eram cu nou-născutul la Ciocana la mama, la bloc, iar o vecină ”de la Italia” a stins apa pentru trei zile în bloc, fără preaviz și explicații, pentru că își up-grada vasul de veceu și faianța în baie. Și tot ea închidea gura tuturor, zăngănind din brățările din aur-spălăcit italian, că a venit doar pentru o săptămână și nu are timp de discuții. Mahalaua nu o scoți din om, nici după un kilogram de aur ieftin expus pe mâinile care nu se mai opreau din gesticulat.

30715197_10216172363080569_5761526090157785088_n.jpg

Și da, am început voluntariatul la un shop. Mai întâi, pentru a spori engleza, iar apoi, pentru a mă afla printre oameni. Se pare că e vital pentru mine. Am o manageră isteață, româncă, Marilena, care are multă răbdare cu mine pentru a-mi corecta inclusiv greșelile de exprimare, fapt pentru care îi sunt foarte recunoscătoare, un coleg indian, Mucash, mereu pus pe glume, care îmi explică despre beneficiile condimentelor indiene și o altă voluntară, Minu, de origine arabă, pe care nu o vezi și nu o auzi, pentru că știe să își facă treaba sârguincios. Și trec zilele cu spor și voie bună, asta până la primul client mai dificil 🙂 Că doar o fi prea plictisitor ca să nu existe și din ăștea.

O altă noutate ar fi că, cel mai mare magazin de jucării din Londra, ToysRUs, în care m-am pierdut printre rafturi iarna asta, în căutare de cadouri de sărbători, și-a declarat falimentul din cauza ”amazonizării„ în forță. Da, Amazonul a absorbit și acest segment și a pus pe butuci multe magazine de-a lungul timpului. Pentru că este mai ieftin, comod, returul foarte ușor de executat iar pachetele îți sunt lăsate la ușă, chiar și de nu ești acasă, pentru că nimeni nu le fură. De altfel, îmi fac mari griji, pentru joburile care nu vor mai necesita pe viitor prezența umană, ținând cont de automatizarea multor servicii. Chiar și la bibliotecă, când am mers să restitui cărțile, nu a trebuit decât să le pun sub scanner, să îmi scanez cardul și apoi să le las în spațiul dedicat cărților predate. Atât.

Și, da!!! Am mai scris despre asta. Vin mulți scriitori și poeți, find invitați la diverse evenimente culturale, fapt care mă face să iubesc și mai mult noua țară în care am venit.

 

Ce altceva? Observ că toți pantofii mei de primăvară au tocul ros la piciorul drept, plata confortului de șoferiță din trecut. Că fusul orar diferit îmi permite să vorbesc seara după ora zece locală doar cu prietenele de prin țările cu același fus – altfel toți dorm deja în Moldova, că este o filosofie întreagă comunicarea cu adolescenții, ajungându-se inclusiv la anunțarea stărilor prin intermediul mesajelor luminoase. Iar rusa îmi joacă feste în continuare, adăugând conotații dubioase, acolo unde nu sunt de fapt. Ce reacție am avut când am găsit în lista de prietene de pe Instagram a fiicei mele, o prietenă cu numele EliSuca??? Nu vreau să vă zic. De fapt era o abreviere de la numele Eliza, un fel de dezmierdare, dar am avut palpitații la un moment dat. De altfel, fiica mea are două prietene bune, Garghi și Elika, din Iran și India. Doamne dă-mi memorie să le rețin odată numele. Iar Mihai, în contextul Blajinilor din Moldova, a creat pe Minecarft un mormânt al bunicului Simion, chiar lângă casa sa, pentru a putea îngriji mai des de florile pe care i le-a răsădit. Copiii ăștia nu mai încetează să mă surprindă mereu. Și de fiecare dată, ca norocul, de bine.

 

Se pare că au mai scăzut prețurile la chirii, iar agentul care ne-a închiriat apartamentul anul trecut, ne-a contactat de pe acum, pentru a confirma dacă mai prelungim contractul de la sfârșitul verii, sau nu. Graba aceasta denotă un pic de panică. Probabil că este un efect secundar al Brexit-ului. Vom vedea.

Închei doar cu un mic exemplu. În autobusul cu care mergeam la biblioteca a vomat un școlar. A încercat apoi să spele cu apa din sticla pe care o avea, ajutat de o doamnă. La prima stație, șoferul a coborât, a ieșit cu băiatul afară, tot repetându-i ”Don’t worry!”, pentru că acesta se simțea oarecum prost. A rugat toți pasagerii să coboare, pentru a-i muta în autobusul următor, fără ca să mai plătească, pentru că trebuia să curețe autobusul. Că este inadmisibil să se circule în el, atunci când e murdar. Ați înțeles, da, aluzia? Iar noi continuăm să ne lăudăm cu mărarul și cu strugurii noștri…

30742710_10216172337559931_5749529503470714880_n.jpg

,

Hoinar-hoinărel

A șaptea. Lună Londoneză.

Și a mai trecut o lună. Una cu o scurta vizită la Cluj în care am înțeles câte s-au schimbat în doar jumătate de an. Și deloc spre bine. În primul rând am remarcat în unul dintre mall-uri faptul că s-a schimbat mixul de magazine, plecând mai bine de 5 chiriași, în mare parte branduri Românești. Nu au mai supraviețuit. În locul lor au venit branduri mari – omniprezente deja în toate mall-urile lumii, dar, mă întreb, ce vor face producătorii autohtoni? Mai ales că noua legislație românească apus pe butuci un număr mare de firme mici și mijlocii, iar cele mari au început să reducă din personal. Toți cei cu care am interacționat mi s-au plâns că sunt la capătul puterilor, că nu mai văd soluții și că îi bate gândul să plece. Una dintre prietene, ieșită în concediu medical, operată fiind de cancer, a ridicat luna trecută 295 de lei. În acest ritm, mă întreb, cine va mai dori să deschidă afaceri în România, și va face față fluctuațiilor legislative, apărute și inventate peste noapte, de niște oameni incompetenți? Grea întrebare.

Mi s-a făcut milă de toți românii care nu mai au certitudinea zilei de mâine după o viață muncită și cărora le-au crescut ratele la credite, iar concediile medicale nu le acoperă nici strictul necesar de mâncare, căci despre facturi nici nu poate fi vorba. Și am revenit cu un gust amar, pe care îl simt și acum, la o lună distanță de călătoria mea, pentru că aici, în Anglia, legile sunt stabile și există foarte multe facilități pentru cazurile speciale. Pentru că este de lucru și se oferă salarii decente. Și o firmă se deschide în jumătate de oră on-line, și costă 15 lire. Fără stat la cozi la Registru Comerțului și căutat de dosare cu șină, apoi alergat la bancă pentru a depune 200 de lei pentru capitalul social etc. Nu mai știu exact pașii dar știu că birocrația, alergătura și statul prin cozi din start taie cheful de orice business. Și ăsta este doar începutul veseliei. E ca un mare carusel. Doar că nu e distractiv deloc. Ba chiar devine deprimant la primele ordine de plată către stat. Unde se va ajunge? Mi-e și frică să mă gândesc.

Închei subiectul despre vacanța la Cluj, cu o mică mențiune legat de un alt aspect – după atâta multiculturalitate pe străzile Londoneze, de chipuri combinate de afro-asiatico-indiano-europeano-și-câte-și-mai-câte nații, Clujul mi-a părut monocrom dar la fel de superb. Eh, lumea asta e atât de mare!!!

29178223_10215862708339394_8608146082263728128_o.jpg

Dacă este să vorbim despre școli – mămicile mi s-au plâns că în continuare copiii sunt prea încărcați cu teme, iar ai mei, povestindu-le colegilor lor despre sistemul de aici, nu au cules decât ”invidii” iar învățătorii s-au arătat neputincioși datorită programei obligatorii impuse de Minister. Și cercul iar s-a închis. Să le mai spun că la cel mic, care are obligația să își facă temele când și când pe un site numit http://uk.mathletics.com/, unde fiecare are un cont, i-a fost introdus un nou program multivers cu planete, că să efectueze calculele sub forma unui joc cu nave spațiale? Pentru a le face mai haioasă tema și a le cultiva dorința de a intra pe site? Mai bine tac. Iar zilele trecute tot de la această școală am primit un fluturaș care face referire la riscurile la care se expun copii accesând jocurile on-line, în special se vorbea despre arhicunoscutul MINECRAFT, popular la această vârstă, despre ”prădătorii”, referindu-se la pedofilii, care pot interacționa cu aceștia pe rețea și la ”cyberbullying”, care pentru mine a fost o noțiune nouă – este hărțuirea cu ajutorul calculatorului sau a telefonului mobil. Așadar, școala a considerat că trebui să ne informeze și atenționeze. O atitudine demnă de respect.

29197075_10215863103789280_4094505366816030720_o.jpg

Tot luna aceasta a fost și ”Ziua cărții”, în care copiii au avut voie să se costumeze într-un personaj din cartea lor preferată și să povestească despre acesta, iar la școala fetei mai mari, pentru acțiunile de voluntariat în care s-au implicat la We Day, li s-au oferit bilete gratis și au mers împreună la concert. Bilă alba încă o dată școlii, pentru că îi învață să se implice în tot felul de acțiuni cu scop caritabil.

În altă ordine de idei, și pe aici într-o mare intersecție s-a spart o țeavă sub pământ și s-a crăpat asfaltul. Strada a fost închisă și autobusele și-au schimbat cursele, anunțând în prealabil pasagerii din interior că traseul a fost deviat. Reparația a durat câtea zile, în liniște și organizat. Iar în blocul nostru se înnoiesc lifturile – și au fost înfoliate toate etajele și inclusiv liftul, pentru a nu murdări mocheta și a aduce murdărie în case. De ce unii totuși reușesc???

 

 

În astea șapte luni am încercat să economisesc pe transport mai ales și m-am obișnuit să mă deplasez și distanțe mai mari pe jos, pentru a nu plăti 1,6 lire pentru o călătorie cu autobusul. Ei, dar mersul lung își spune cuvântul și, evident, că îți trebuie la un moment dat o cafea și măcar un mic baton de ronțăit. Așa ca 2,2 lire pentru cafea și una pentru baton – și, zdrang, 3,2 lire ai lăsat jos. Nu mai bine ajungeam cu autobusul cu doar 1,6? Măcar am încercat, că de calorii, nu îmi fac iluzii. Batonul e cu ciocolată și nuci 🙂

29243898_10215862708059387_7580975542136995840_o

Evenimente au fost multe și luna aceasta. La unele, nu am apucat să mă duc, cu toate că a fost invitată o actriță din România care îmi place mult și s-a cântat folk (la East European Cultural Centre) la altele am ajuns și de am înghețat, numai pentru un film bun românesc și pentru că la Romanian Cultural Institute mereu se organizează seri speciale cu invitați deosebiți și cu intrare gratuită. Iar ceea ce mă bucură cel mai mult este că atât românii cât și moldovenii din diasporă rămân fideli valorilor lor, promovează cultura românească și se implică în cauze nobile. Asociația Moldovenilor din Marea Britanie a organizat și de data aceasta, cu ocazia Mărțișorului, un eveniment cu scop caritabil, banii fiind adunați pentru niște copii amărâți din Băcioi. Au fost invitați speciali, care au cântat gratis, au fost sarmale și bunătăți pregătite de oameni cu suflet, s-au deschis sticle de vin Cricova, oferite de sponsori și s-a dansat. Aceasta dorință de fi uniți, de a ajuta, de a nu uita tradițiile noastre transmise din moși-strămoși, m-a emoționat din nou. Mai ales că și MAD-Aid, organizația căreia m-am alăturat după evenimentul din decembrie și care este condusă de o moldoveancă, iarăși a inițiat o acțiune de colectare de bani pentru a duce scaune noi copiilor cu dizabilități din Moldova.

 

 

Nu pot decât să le zic tuturor – Jos Pălăria! și că mă bucur să cunosc atâta lume bună, aici, în inima Londrei. Iar la gândul celor rămași acasă, mi se strânge inima de durere.

Și ca să nu o încheiem pe o notă tristă, vreau să vă urez o primăvară colorată, în care inima să vă bată, precum în ecografia atașată mai jos. Pentru că am primit-o de la o prietenă, asistentă medicală, care mi-a zis că așa arată la monitor o inimă fericită. Multă căldură!!!

29216758_10215862698739154_733550074507821056_n

Hoinar-hoinărel

Raiul tău

12061851

Magazinele din vecinătate devin în timp un fel de spații familiare. Mai ales dacă acestea sunt mici, de nișă, iar angajații sunt aceiași. Știi că zi de zi, pe când va trebui să îți refaci stocurile alimentare de pe lista din telefon (vă rog să observați faptului că m-am upgradat) le vei face iarăși rondul. La magazinul Bucharest mergi să iei făină de mălai, apoi la măcelărie – carne proaspătă, iar la brutărie – după pâine împletită și baghete. La magazinul de caritate intri ”da-de-mai-găsești-ceva” spre ”disperarea-tuturor-din-casă” și uite așa trece ziua.

Ador conceptul ăsta de magazine specializate doar pe un anume tip de produse, care creează o relație specială cu clientul. Mai familiară. Fiind la polul opus nebuniei hypermarket-urilor agitate și obositoare, aidoma unor hale imense împânzite de mușuroaie grăbite. E adevărat că la rulajul zilnic pe care îl generează, prețurile mici atrag. Magazinele de cartier, însă, rămân pentru mine și amintirea copilăriei.

Intru astăzi în cel evreiesc. Caut ceva care să înlocuiască deserturile prea calorice cu zahăr și ciocolată de care recunosc că abuzăm. Și, cum ieri la magazinul de caritate am găsit un cântar și am urcat pe el, după foarte mult timp, azi am pornit decisă să fac schimbări majore în alimentație. Mai ales că și colesterolul a prins chef de joacă.

Așadar halva din susan, sirop de arțar, batoane din licii și gem de curmale. Unt de cocos și lapte de migdale. Compar un pic prețurile și constat că sunt cam mari, dar, sunt sigură că prețul medicamentelor, date pe o sănătate neglijată, nu va fi mai mic apoi. Mă bucură mult că am alternative ușor de găsit aici, în Anglia, la diferențe acceptabile totuși. În România m-am îngrozit de prețul la lapte de migdale și la siropul de arțar, care aici sunt mai ieftine. Aleg câteva pungi de legume congelate, dar și chiftele de soia, pentru prima dată. Am promis doar să mă iau de capul colesterolului. Eh, anii își prezintă tot mai îndrăzneț surprizele aferente!

La casierie era iarăși doamna brunetă, trecută de cincizeci, mereu plină de viață și chef de vorbă. Când este ea pe tură, muzica din magazin, de obicei lirică sau religioasă, capătă nuanțe săltărețo-mai-de-nuntă. Și hop, și hei și lalalăi…

”O, bună dimineața! Mă bucur să vă văd din nou. I-a mai trecut răceala celui mic?” Nu a fost zi să nu mă întrebe despre cum mă simt și ce fac copiii. Apoi, în ritm de dans, începe să scaneze produsele din coș și să le aranjeze în pungă. ”Aha, făină, sirop de agave, lapte de migdale, esență de vanilie, bombonele colorate pentru decor. Astăzi veți coace, da?”. Îi zic că am de gând să le fac o negresă, doar că să mai înlocuiesc din zahărul tradițional și să pun lapte vegetal, pentru problemele mele. Să împac și varza și capra, să îmi optimizez și timpul și bătaia de cap. ”Lovely!”, zice. ”Și dacă mai puneți și niște nuci, măcar într-un capăt al tăvii – aveți toți de câștigat”, conchide ea. ”Uf, ceva e greșit la codul de bare aici, dar lasă că rezolvăm mai târziu”, zice zâmbind, notând pe spatele bonului niște cârligei, bețișoare și puncte, de la dreapta la stânga,în ebraică. Alfabetul morse e față palidă în comparație cu ce am văzut.

”Așa, dovlecei, bravo! Ați remarcat că ăștia congelați de la noi îs mai ieftini decât cei proaspeți, da? Și una-două îi aruncați la cuptor cu un pic de usturoi și mărar. Uh, ce buni sunt! Pește, smântână…faceți sos alb la pește? Eu una așa făceam, ca să îi păcălesc pe copii când erau mici, că doară știți că întorc nasul majoritatea de la pește. Iar ca să economisiți timp, că sunteți totuși mulți, faceți mai mult sos și apoi puneți o parte la congelat. Altă dată, una-două îl aveți gata pentru orice altceva: legume, nughete de pește, chiar și pastele îs bune cu el. Prețuiți-vă timpul!”

Aș fi vrut să îi zic că smântâna este pentru mămăligă, dar era să intrăm mult prea mult în dezbateri filozofice legate de tradiții, gusturi și sănătate. Poate e mai bine că am lăsat-o să vorbească doar ea. Rar mi se mai întâmplă. Și sfaturile ei nu sunau rău deloc. ”Și, continuă ea, dacă puneți smântânică pe chiflele ce la aveți de la brutărie și niște felii de căpșuni și vreo două bombonici colorate pentru decor, i-ați păcălit și cu un desert sănătos! Aha și sfeclă? Brilliant! Cu puțin oțet și chimen, dar și pătrunjel – e o frenezie!”

Data trecută când am ieșit din magazinul ăsta, am luat dealul cel-de-toate-zilele până acasă în timp record. Îmi sugerase să pun vinetele rondele pe grătar, cu felii de roșii și busuioc și un strop de ulei de măsline. Iar între timp să prăjesc două felii de pâine și să îmi fac o cafea proaspătă. Am început să salivez încă înainte de a plăti nota. La fel s-a întâmplat și acum. Și nu că nu aș fi știut aceste rețete, de care este plin internetul. Ci faptul că știe să le potrivească și să le descrie atât de măiestuos, să le condimenteze cu gesturi și interjecții, cu expresii ale feței cu ochii dați peste cap și să le transforme în povești culinare de-a dreptul. Chiar și pe cele puțin calorice și, aparent, fade. Și am înțeles atunci un lucru esențial. De fapt două. Noroc de omul care știe să transforme cotidianul monoton într-un rai al lui. Indiferent că e vorba de gătit sau de stat la casierie într-un market banal. Timpul, viața de fapt, așa cum mi-a spus-o și ea, este un lucru de preț. Și poate fi trăită și altfel. Contează să vrei.

Iar al doilea lucru pe care l-am priceput a fost următorul: în zilele în care trec pe la această doamnă cu ochii negri și chef de viață, nu mai am ce căuta la cântarul de la magazinul de caritate. Da de îl vor vinde odată și odată…

Hoinar-hoinărel

Șase luni și-o primă pauză

Din capul locului țin să menționez că după șase luni am intrat într-un soi de sevraj. De o jumătate de an nu am făcut nici un proiect ca și temă de casă (din alea de te prinde miezul nopții) cu vreunul dintre copii. Nu am alergat pe la nouă seara, la Mall, după coli imense și hârtie creponată. Nu am mai scotocit prin dulapuri după cutii de pantofi, care să ia apoi forma unei stații de pompieri sau a unei machete de stadion. Nici măcar nu am căutat magazine cu echipamente pescărești pentru ață de pescuit, întru fabricarea, dintr-un umeraș de lemn, a unui instrument muzical, ceva gen liră. Nimic. Nici frunze strânse noaptea în fața blocului și călcate cu disperare cu fierul, ca să se usuce până dimineața, că, deh, trebuie ierbar. Realizez, sincer, ca îmi lipsește. Pentru o mamă obișnuită cu asemenea activități, este echivalentul exmatriculării de la Școala de Arte și Fantezii Artistice. În schimb acum, proiectele le fac chiar ei, copiii. Singuri. Doar că la școală. Imperfecte dar adevărate. Sesizați aluzia?

În altă ordine de idei, doar că tot despre școală, vreau să menționez, că aici e iar Revelion. Ați uitat de cel chinezesc? Pentru ca avem copii din China, la școală am avut luna aceasta expusă o vitrină și cu tradițiile acestora. Că doar nu or fi unele mai Revelioane decât altele. Și mă gândesc că ăsta o fi ultimul, dar nu mă pun cu lacunele din cultura mea generală.

Iar copilul meu cel mic a început să vorbească engleza. Era și timpul. Ba chiar să și scrie. A făcut o inimioară pentru învățătoarea lui, pe care aceasta, mândră a afișat-o pe panoul clasei. Nu a contat că e cu greșeli, ci că e din toată inima: ”Soopir tichir”. Mamă-sa a început să scrie și ea în engleză. Cam la fel 🙂

Și ca să închei cu școala, atașez o poză cu ceea ce înseamnă aici after-scool-ul, care costa 7,5 lire pe oră: o sală imensă cu covoare și mese, multe jocuri și o asistentă care le unge unt și magiun pe pâine prăjită. Cam atât.

În astea șase luni, am remarcat și câteva obiceiuri de pe aici. Unul ține de obiectele inutile pe care le lasă oamenii lângă coșurile de gunoi sau în fața caselor, pentru a le putea lua oricine. Valize, jucării, căști de bicicliști și genți de lap-top. Tot ce vreți și în stare perfectă de funcționare. Iar Amazonul oferă posibilitatea de a cumpăra ieftin și rapid orice, de renunță mulți să-și mai care mobilele de la o destinație la alta. Știu pe cineva care și-a cumpărat frigider cu o liră. Doar că nu includea transportul, din păcate. Scump, Domle, scump. Iar un alt obicei, care a făcut mare vâlvă acum câțiva ani în presa de la Chișinău, ține de însemnarea locurilor celor decedați în accidente rutiere cu cruci și flori pe marginile străzilor. Să știți că există și aici. Doar că nu pe jos, ci pe stâlpi sau garduri. Într-adevăr, fără însemne religioase, doar cu poză și text. O fi, poate, totuși o alinare pentru cei rămași fără cei dragi? Chiar nu am un punct obiectiv vis-a vis de acest fenomen.

Vă mai amintiți când vă ziceam că pentru orice serviciu există firme, specialiști și mașinării? Păi, uitați că scara blocului este curățată săptămânal de o firmă, iar geamurile, mai rar și contra cost, de alta. Specializată doar pe geamuri. Iar pentru a schimba yala de la garaj, proprietara apartamentului ne-a trimis un ”specialist”, care, cică a schimbat-o în cinci minute, facturând femeii 75 de lire, dar care a căzut după prima utilizare, pentru că nu-i înșurubase corect ceva inel. Noroc de soțul meu.

27785453_10215500718169866_1407609475_o.jpg

Un alt lucru frumos și chiar ușor de preluat, este că, în spatele blocului avem un mic robinet. Lângă tomberoanele cu deșeuri reciclabile. Pentru a ne putea spăla pe mâini după ce ducem gunoiul. Un element minor, dar foarte util, zic eu. Și, da, continuăm să reciclăm. Sper să ne rămână obișnuință și de acum încolo.

Am mai remarcat un pont foarte bun. Fluturașii pe care îi primesc de la o agenție de imobiliare din zonă, cu imobilele vândute și închiriate deja de ei, ne prezintă de fapt și un bilanț al reușitei activității. Și prin aceasta firma respectivă se diferențiază vădit de celelalte. Chiar e de notat. Și de la ei am aflat că s-a vândut una dintre casele înșiruite de lângă noi cu 750.000 de lire. Dacă vă interesează subiectul. Cred ca sunt trei camere și un pic de curte comună în spate. Am observat că pentru a câștiga încă o cameră, noi proprietari au desființat garajul și l-au transformat în bucătărie, la fel ca și vecina de alături. Inteligentă mișcare, ținând cont de prețul metrului pătrat de aici. În câte vieți am reuși să returnăm un asemenea credit? Nici nu stau să număr.

27990311_10215571001206898_993448311_o.jpg

Această iarnă londoneză a fost prima în viața mea când am văzut zi de zi pescăruși. Iar noaptea, am asistat, deja de mai multe ori, la duelul vulpilor care se încaieră în zona de tomberoane. O fi mai acută foamea, acum, în februarie? Nu știu. Și da, nu mai observ veverițele. Poate e prea frig. Nu aș zice, pentru că lângă bloc au înmugurit hortensiile.

Și apropo, de bloc. Am remarcat o grijă deosebită față de bătrâni. Am și eu vreo câțiva în bloc, care sunt mereu însoțiți de niște îngrijitoare. De cele mai multe ori de culoare. Una dintre aceste ”perechi” pleacă săptămânal, cu un autobus special, cu însoțitor, care le duce nu știu unde, coafate, cu clipsuri și cu ruj roșu pe buze. Îmi dau bucuroase din mână atunci când le prind că pleacă și totuși, nu mă voi lăsa până nu mă vor lua într-o zi cu ele. Și ruj roșu îmi voi lua cu această ocazie specială. Mare mi-e curiozitatea pe unde umblă. Pentru că văd acest autobus, adaptat bătrânilor, cu rampă de acces în spate și pe lateral, culegând mulți oameni în vârstă din zonă. O parte sunt în scaune cu rotile. O fi vreun club de ceva? Promit să aflu.

27744691_10215500736250318_1789250014_o

Despre superba bibliotecă din Wembley am mai scris, țin doar să menționez că permisul de bibliotecă se emite în 3 minute, numai să nu te încurci în rubricile ce trebuie completate, mai ales la cea referitor la etnie. Pentru că paleta este largă: de la white british până la mixed – white&black african. Alege. Iar cărțile ți le scanezi singur la un aparat, înainte să le iei acasă. E autoservire. Și le poți prelungi automat, din trei în trei săptămâni, de pe aplicația de mobil a bibliotecii și apoi restitui la un alt punct, mai apropiat de casa ta, dar care să fie parte a rețelei date de biblioteci. Și așa se economisește timp. Bilă albă, zău!

27999573_10215571955950766_1257291708_o.jpg

Și ultima observație, că știu că prea mă întind, este că fiecare emigrant duce cu el melodiile meleagurilor natale. Și le auzi atunci când intri în vreun magazin ținut de ei. Am, de exemplu, un indian cu o papetărie. De câte ori intru, mă doboara aroma bețigașelor aromate și mai ales muzica indiană, de mi-amintesc de Mithun și filmele apărut după anii 90 pe video. Și cântă omul și dă din cap, de i se prelinge bulina roșie, pictată între sprâncene, de transpirație. Iar pe străzi, îi identific pe străini mai ales atunci când, își dau câte o cască jos din ureche, iar de acolo răsună dorurile la volum maxim: ”Da, am o geanta, plină cu vise. Mi-e frică de-ntuneric, Dar alerg pe străzi cu felinare stinse, Să nu mă vadă nimenia… Da mamă, sunt beată” și uite așa. Fiecare cu lumea lui.

28035167_10215571001526906_853155265_o.jpg

Hoinar-hoinărel

Sărbători cu ploi și varză murată

Sfârșitul de decembrie a fost unul total atipic.

Am fost la Târgul de Crăciun organizat în Hyde Park. Peste toți Moșii și betelele a plouat frumos și mărunt. Am navigat printre bălți și am stat la terasă afară cu un cidru cald în mână, oferit de barmanul român. Cinci lire paharul – cam scump, dar e târg, nu ai ce să îi faci. Numai că nu părea a fi unul de Crăciun, mai deloc.

26937121_10215308034832903_419092073_o

Apoi, știind că nu toate popoarele lumii sărbătoresc Crăciunul, am evitat să le urez ”Merry Christmas!” celor, pe care bănuiam că îi pun în dificultate, în schimb am dat-o în bară cu ”Happy New Year!”, urându-i unui evreu de la măcelărie. Mi-a zâmbit politicos, și abia atunci mi-am amintit că la evrei anii au o altă ordine, iar Revelionul a fost de Rosh Hashanah și a fost în septembrie. Au celebrat anul 5778. Una dintre arăboaicele de la școală (care își prinde măestuos telefonul în batic (hijab) și merge vorbind, parcă de una singură, având mâinile libere) mi-a zis ca la ei a fost în vară Revelionul și că în fiecare an e data diferită, în dependență de fazele lunii, iar în ce an sunt ei acum nici nu am mai întrebat, pentru că informația deja era prea multă pentru mine. Mai au copiii mei și alți colegi de alte origini – dar despre sărbătorile acestora aflăm și din proiectele pe care le fac la școală – astfel încurajând acceptarea și comunicare dintre diversele culturi.

26937924_10215308026512695_1592637314_o

Am fost la prima ședință cu părinții la cealaltă școală, unde merg copiii mei mai mari. Invitația a fost trimisă pe contul părintelui (toți avem un cont și îl accesăm prin aplicație), la fel ca și orice mesaj recepționat de la școală: dacă au întârziat, dacă trebuie plătită mâncarea pentru cei care doresc, dacă există vreun eveniment. Totul prin mesaje. Am primit un număr de ordine și o oră la care să ne prezentăm, împreună cu copilul. Toți părinții și copiii acestora se așează la mesele numerotate, la ora indicată, iar timp de 30 minute, pe rotație, se apropie toți profesorii și discută 3-4 minute despre reușita acestora. Discuția începe cu punctele forte ale copilului, ceea ce consider a fi o tactică minunată. Spre final, se sugerează, unde ar mai fi de insistat. Profesorul de bussines este de origine africană, de engleză – scoțiană, de germană – englezească iar profesoara de informatică este arăboaică. A fost chiar foarte emoționant, să îi vezi explicând și gesticulând, foarte implicați în actul educațional și, mai ales, m-a impresionat faptul că discuția a fost individuală, fără a auzi ce se discută pe la alte mese. Au lăudat engleza foarte bună a copiilor, iar la germană ni s-a sugerat solicitarea examenului (care trebuie dat peste un an) înainte de termen. Și aici consider că trebuie să mulțumesc profesorilor de germană și de engleză de la ”Colegiul Național George Coșbuc” din Cluj, dar și celor de matematică (implicit meditatorilor) pentru că meritul le aparține. Legat de sistemul de învățământ românesc, mult prea încărcat, am multe nemulțumiri, dar pentru unii profesori din acest colegiu, port un respect deosebit.

Că tot vorbim despre școală, aș mai menționa formele de pedeapsă aplicate aici. Există detenții: pentru întârzieri, pentru teme nefăcute, pentru nerespectarea uniformelor dar și pentru acte de violență. Detenția constă în izolarea copilului într-o sală anume, pentru o perioadă de timp, fără telefon, acesta putând doar să citească sau să își facă temele. Părintele primește notificare pe cont, motivul și perioada de timp pentru care a fost reținut copilul. Pentru cei violenți, se aplică avertismente verbale, apoi scrise, apoi detenții și apoi copilul dat afară din școală. Fără nici o explicație sau revenire. Cunosc un caz, când pentru o glumă proastă, cu aprinderea unei brichete în scopul de a speria un elev – făptașul a fost exmatriculat. Brichetele sunt interzise în școală, la fel ca și orice obiect tăios, inclusiv cutter-ele școlare. Însă problema încărcării emoționale, a furiei specifice adolescenților, a fost pusă în discuție la orele de dirigenție, căutându-se soluții eficiente, chiar la sugestia copiilor. S-a găsit una, chiar bună, zic eu. Amenajarea unei săli cu saltele și saci de box, unde poate veni oricine când simte că este furios și își poate descărca acolo nervii, sărind, lovind etc. Inclusiv profesorii au fost invitați. Mă gândesc, oare și mame or primi, așa, la o nevoie ???

Ce altceva ar mai fi de remarcat?

Că vaccinul antigripal de la școală, gratuit, pentru care am urlat trei zile că nu vrem să îl facem, s-a dovedit a fi un puf în nas, și nu înțepătură. Iar aici a fost greșeala mea că nu mă documentasem corect.

26937954_10215308080474044_430674816_o.jpg

Că pe prietenii copiilor mei îi cheamă Kasper, Enick, Samson, Tamiki și Patel – asta din câți am reușit să rețin, dar nu sunt sigură că le scriu numele corect. Că, auzind ”sio” în Cluj, îmi părea foarte occidental, iar auzind aici, la Londra – îmi pare foarte familial. Că toți pantofii aduși din România, dar și cizmele, au tocurile din partea dreaptă roase, de la pedala mașinii, iar acum rod tălpile, mergând pe jos. Că nu trebuie în nici un caz să convertești lirele în lei, ca să numeri cât te costă anumite lucruri, mai ales serviciile și transportul, și că bananele și broccoli-ul sunt mai ieftine decât merele și perele.

La fel și florile la reducere. Astăzi mi-am luat cu o liră un buchet de garoafe galbene. Da – anume garoafe, pentru a scăpa de imaginea de floare sovietică și galbene – pentru a nu le mai ofensa că sunt potrivite înmormântărilor. Încă lupt cu sechele trecutului. Iar floarea nu are nici o vina.

Am mai remarcat că patiseria congelată, la fel ca și conservele de fasole fiartă, costa chiar mai ieftin decât, dacă le-ai face tu acasă și atunci mă întreb dacă se merită efortul riscului dar și a timpului pierdut.

Că la muzeul de istorie, copiii pot vedea cum arată gândacii de bucătărie, că pe viu nu i-a văzut nimeni. Iar în sala de imitație a cutremurului, pot fi zguduiți, aidoma unui cutremur adevărat, pentru că și din astea pe aici nu s-au văzut.

26972332_10215307993751876_1903690038_o

Că există mașinării de suflat frunzele de pe gazoanele caselor, iar altele, ca o ”trompă” imensă, care le absorb de cealaltă parte a gardului. Lucrează doi oameni în paralel și se consumă energie electrică și benzină. Iar noi avem una singură și ieftină, care le înlocuiește pe ambele – grebla clasică 🙂

Că ebook-ul devine tot mai indispensabil pentru viața unui imigrant. Iar izolarea te împinge mai mult spre mediul virtual, unde ajungi să cunoști lume multă și chiar frumoasă. Cine s-ar fi gândit? Iar timpul poți să ți-l umpli făcând și un puzzle de 1250 de piese.

Că pentru a te angaja aici, chiar și voluntar, e nevoie de recomandare. Pentru oricine. Și asta a fost chiar destul de neașteptat.

Și, da, luna aceasta am pus la murat două borcane de varză, că, nu știu cum, prea mă emancipasem. Noroc de sarea neiodată găsită la magazinul românesc…

PS. Mențin PS -ul: ploaia ori o înfiezi, ori poți pleca acasă. Ploile de iarnă sunt mărunte și calde, iar în fața blocului meu s-au plantat flori proaspete…

Hoinar-hoinărel

Patru luni și o ninsoare

Ați auzit că a nins în Londra? Cu siguranță! Un fenomen rar de tot care a ”luat autoritățile prin surprindere” de-a dreptul. Într-adevăr a nins frumos, s-a așezat un strat subțire de zăpadă care, în scurt timp, s-a transformat în băltoace. O normalitate pentru cei ca noi. Un dezastru total pentru cei de aici. Am primit mesaj de la scoală ca a doua zi vor fi închise școlile. Traficul urban a fost dat peste cap. Trenurile amânate. În aeroport a rămas funcțională doar o pistă de aterizare, iar oaspetele meu, care trebuiau să ajungă la 12 ziua, a ajuns cu mare noroc la 2 noaptea, după o anulare și trei amânări de zbor. Și asta din cauza a trei fulgi de zăpadă 🙂

25397793_10215033696414614_553822756_o

Sunt câteva lucruri cu care așa și nu m-am putut obișnui: mersul pe invers al transportului, faptul că trebuie oprit autobusul cu mâna în stație, că de nu – îl petreci cu ochii și că trebuie anunțată intenția de a coborî într-o stație, de care uit constant. Iar chiuvetele cu două robinete, rămân în top 3. Și, da, a mai intervenit specimenul de copii care vin la școala cu suzeta și cu asta ochiul meu nu are cum să se obișnuiască.

Nu pot accepta, încă, că nu am ceaun cu fund rotund, iar mămăligă pătrată, pe care o amestec mai nou cu mixerul, parcă și-a pierdut din farmec. Faina de mălai o găsesc greu, la fel ca și grișul. Noroc de magazinele românești și poloneze. La cel românesc am descoperit harbuz murat și pufuleți românești – revelația lunii.

În general, constat că plecatul în străinătate este o reidentificare al propriei persoane. Rupt de orice context, un necunoscut pentru toți, asiști la un proces de reconstrucție a propriului ”Eu” sau poate, mai bine zis, al ”Supra-Eului” freudian, care răspunde de valorile, idealurile și reprezentările morale. Mi-am amintit aici, făcând o paralelă, despre perioada când, la nici 18 ani ai mei, am ajuns la gara din Cluj, neștiind pe nimeni și am luat-o de la zero, jecmănită de un taxi-rechin, care mi-a luat jumătate din banii primiți de la părinți, pentru un drum în Hașdeu.

Aici, în străinătate, așadar, te poți prezenta, cum îți convine ție – mamă prea tânără pentru cei doi adolescenți sau ”în normă” cu cel mic, fostă jurnalistă sau bloggerita, basarabeancă sau româncă (explicând că de fapt tot români suntem), mic-antreprenor sau fiică de poet. Cu engleza proastă și rusa bună, cu titlul de doctor sau casnică care croșetează, amatoare de muzee sau gospodină care ”lenevește acasă”, crescând ”doar” copii. Cum îți vrea imaginația. Și descoperi că știi să faci din toate câte un pic, dar de fapt, nimic ca lumea. Pentru că și rolul de mamă, aparent olimpic la această categorie grea, mi-a fost sucit de adolescenții mei la 180 de grade, reproșându-mi-se că ”sunt imposibilă” că îi rog să se îmbrace mai gros și să își pună fular (ce au adolescenții cu fularele?), că i-am ”chinuit toată viața cu supele mele grețoase și mâncarea de pe timpul bunicii” în loc să fiu mamă cool, oferind cartofi pai și șnițele, că sfaturile mele referitor la ”ce bine îți șade în haina asta” sunt ”subiective, inutile și jenante” pentru că orice mamă își vede copilul perfect și aici e loc de un articol separat. Așadar – mi s-a anulat și acest trofeu.

Și atunci ce faci? Îți amintești de tine, cea dinainte să devii ”angajatul propriilor tale progenituri” și anume de cea care citea, scria, împletea și cânta cu muzica dată la maxim, când rămânea singură acasă. Care cocea ce îi plăcea ei, indiferent că, checurile (anume cu ”ch” și nu ”k”) cu dulceață nu mai sunt la modă, ci cupcake-urile cu bile multicolore, iar cartofii scăzuți sunt mai delicioși decât ”paiurile ulieoase”. Și atunci nu uiți să pui cât mai mult mărar și usturoi, în ciuda tuturor, că să te simți și tu ”acasă” în casa ta. Și după ce îți ungi o felie de pâine cu unt și magiun (evident demodate rău, pentru că nu e Nutella), îți torni ceai într-o cană mare, băbească, cu flori (și nu de plastic și cu capac de la Starbucks) deschizi o carte, gen Hemingway (arhaic de-a dreptul) îți pui în căști George Zamfir (retro-di-tăt) și aștepți să treacă și etapa asta, când fiica ta și-a mai făcut o pereche de găuri în urechi, iar fiii evită să facă poze cu tine. Pentru că știi, acolo, în adâncul amintirilor nespuse, că nici tu nu ai fost mare ”podoabă” la casă la vârsta adolescenței.

Am mai descoperit că merg cam o sută de kilometri pe jos pe lună și aici am elucidat misterul durerilor mele de încheieturi, care au dispărut complet. Am și vândut mașina. Noroc de mama, care a venit la mine și care, fiind în pas cu tineretul, avea o aplicație pe telefon, care numără pașii efectuați zi de zi. Lauda mea cu mersul la școală pe jos (dus-întors 3,2 km) a fost detronată de ambiția mamei de a merge zilnic câte 6 km pe jos – de la Ciocana până la Rîșcanovca ș-apoi spre Circ. Nu e prima dată când constat că generația mamelor noastre este mai rezistentă fizic dar, mai ales, psihic. Mai avem de învățat de la ele. Oare înțeleg asta și copii mei? Cel puțin acum așteptările ar fi prea ireale.

Am găsit în sfârșit în Londra trei tangențe cu ”normalitatea”. Pentru prima dată ni s-au cerut bani la școală – 5 lire – pentru cadoul de sărbători al învățătoarei. Apoi, am dat de o recepționeră de culoare, acră și nepoliticoasă, atunci când am vrut să fac o programare la medic și care te rezolvă în doi timp și trei mișcări, trântindu-ți o foaie și un pix ca să scrii de ce anume ai nevoie de la ea, ea trăncănind la telefon în timpul ăsta. Ultima, ar fi faptul că pentru orice tratamente solicitate trebuie să aștepți programarea prin poștă, care durează mai bine de o lună, iar în ea vei găsi stabilită perioada în care ești așteptată și care, am înțeles, că poate fi și la vară. Astfel, medicina este gratuită, dar poți să uiți și ce te-a durut.

Partea cea mai frumoasă este că luna asta am cunoscut oameni noi și frumoși, moldoveni și români, uniți de fapte bune dar și de dorul de casă, care, în pofida ninsorii din acea zi, s-au adunat la târgul umanitar atât de mulți, de abia am avut loc să dansăm, alături de Vitalie Dani și Valentina Duca, într-un local oferit cu generozitate tot de o moldoveancă. Am țopăit și ”Hora moldovenească” dar și ”Cântă cucu-n Bucovina!”. A fost, pur și simplu, emoționant. Iar oamenii simpli, veniți aici la muncă, au cumpărat la prețuri destul de mari, diverse obiecte oferite licitației, din dorința de face bine pentru niște micuți cu dizabilități de la Centre Phoenix din Râșcani, Moldova, administrată de o minunată femeie – Victoria Dunford. Alți invitați au copt și au pregătit cu mâinile lor, și cu mult drag, tot ce puteau ei mai bine – torturi și prăjituri, sarmale și plăcinte, decorațiuni și tablouri. Jos pălăria!

 

Toți acești oameni frumoși vorbesc cu dor de casă dar și de împlinirea oferită de țara asta minunată. Și dacă e să rămânem la subiectul ”dor”, am descoperit că printre puținele lucruri care îmi lipsesc aici, este neputința de a cuprinde un om drag, atunci când trece printr-o perioadă mai grea. Mesajele și emoticoanele nu au cum să acopere acest gol. Și atunci mi-am luat primul bilet spre casă…

 

Hoinar-hoinărel

Vincent van Gogh sau floarea tristă

Despre operele unui artist este greu să vorbești în termeni descriptivi sau critici, mai ales dacă nu te pricepi mai deloc la arta. Poți spune doar că îți place sau nu, că îți transmite o stare sau te lasă rece. În cazul pictorului olandez Vincent van Gogh apare un sentiment contradictoriu. Pe de o parte m-a speriat privirea tulbură din multele autoportrete, mai ales alea cu urechea lipsă bandajată, iar la polul opus mă fascinează frumusețea culorilor, ale peisajelor și ale florilor care m-au surprins deopotrivă. Îmi plăcea tabloul cu floarea soarelui, vestitul său tablou, dar m-au surprins și cele noi descoperite în muzeul ce îi poartă numele, din Amsterdam. Florile de migdale, irișii, macii, florile din vaza albastră sunt doar câteva dintre acestea. Mulți copaci în floare, lanuri și peisaje, în care, în mare parte culoarea galbenă, preferata autorului, este dominantă.

 

Curios este faptul că pe 30 martie 1852, mama pictorului, Anna, a dat naștere unui copil căruia i-a pus numele Vincent-Willem, care s-a născut mort. Dar exact peste un an, pe 30 martie 1853, s-a născut un alt fiu căruia i-a fost dat același prenume. Acest copil a urmat școala locală de cadre didactice și casa parohială pentru educație religioasă, dorindu-și să devină pastor protestant asemena tatălui său. Dar a picat examenele de admitere la Universitatea din Leida. Este înscris la cursuri de trei luni la Bruxelles, dar le pica și pe acestea la final, fiind o dezamăgire pentru părinții lui.

 

La vârsta de 15 ani se mută într-o zonă minieră Borinage unde a susținut familii sărace cu ajutorul lecturilor din Biblie. Vincent a compromis lucrurile și de această dată. Interpretând exagerat textul evanghelic, a trăit în sărăcie și a locuit într-o colibă unde dormea pe podea și se hrănea cu apă și pâine. Tot ce avea a donat săracilor, iar pe cei bolnavi i-a îngrijit cu atenție. Și atunci decide să se mute la Paris și să se facă remarcat în lumea artei. Începe o perioadă frumoasă de colaborare cu artiști renumiți ai timpului dar și primele simptome de boală încă neidentificată ale pictorului. A fost mereu sărac, susținut financiar în întregime de fratele său Theo, care îi plătea o rentă lunară, iar în schimb Van Gogh îi trimitea picturile sale pentru ca Theo să încerce să i le vândă la galeria de arte unde lucra. În 15 luni pictează într-un ritm ireal aproximativ 200 de tablouri dar ajunge să fie internat într-un spital de psihiatrie, după ce încearcă să îl rănească, într-un acces de nebunie, pe prietenul său Paul Gauguin cu briciul și apoi își taie o ureche. Pentru că nu era sigur de vindecare, Theo, fratele său, l-a trimis la doctorul Gachet în orașul Auvers-sur-Oise unde pictează din nou, într-un ritm neomenesc, câte un tablou pe zi, ajungând să adune un număr de peste 70 de tablouri în mai puțin de două luni. În ziua de 27 iulie 1890 a ieșit din cameră să picteze pe câmp. Acolo s-a împușcat în umăr cu pistolul și a murit peste 2 zile. Totuși varianta de suicid este încă contestată de specialiști.

 

24257392_10214914407632469_338865192_n

O viață deloc limpede, cu neîmplinire religioasă, cu o serie de dezamăgiri aduse părinților, căsătorit și apoi divorțat cu o prostituată, cu crize de epilepsie și depresie, în care își mânca culorile de pe șevalet, intoxicându-se cu ele, iar apoi diagnosticat cu un șir de alte boli mintale – Vincent van Gogh lasă în urma sa lucrări de geniu. Valorificate, evident, doar după moartea acestuia și apreciate pentru tehnica sa unică de execuție.

Sentimentul cu care am rămas după vizita muzeului Vincent van Gogh din Amsterdam este că genialitatea se plătește cu jertfe prea mari. Că are un diagnostic sau chiar mai multe. Iar operele, care acum ne încântă privirea și au dat motive de îmbogățire negustorilor de replici ieftine și produse cu imprimeuri celebre, au fost născute din chinuri sufletești și dintr-o sărăcie lucie. Altfel privesc acum floarea-soarelui lui Van Gogh.  Este, de fapt, foarte tristă.

800px-Self-Portrait_(Van_Gogh_September_1889).jpg