Săptămâna aceasta am avut primul meu curs de engleza. Gratuit. La biblioteca Wembley. Nu că aș fi simțit că vorbesc deja mai bine limba, dar pragul psihologic cred ca l-am depășit. Măcar acum pot zice în gura mare: eu merg la cursuri, fraților! Grupul este unul mic, de vreo 15 persoane, iar la prima oră am fost rugați să ne notăm numele pe o coală de hârtie și să o fixăm în fața noastră, pentru a ne facilita comunicarea. Astfel că, vecinele mele au fost Rocio din Granada și Zakia din Afganistan. Cursul este ținut de Marie din Irlanda, o doamnă de vreo 70 de ani, care, am aflat apoi, face voluntariat și a predat engleza tuturor celor care au avut nevoie de ea – de la refugiați, oameni cu handicap până la oameni ai străzii. Cum poți să nu admiri acești oameni, care, refuzând ceaiul și plapuma din fața televizorului, parcurg distanțe mari pentru a ajuta pe cineva? Dezinteresat și din proprie inițiativa? Mă închin cu tot respectul.

Marie ne-a combinat în grupuri a câte trei, pentru a ne cunoaște vecinii. Dialogam simplu, în propoziții elementare, la care doar italianca Elvira zicea doar ”yes” și râdea cu gura mare, pentru că engleza ei era realmente de începătoare. Iar eu, m-am simțit în acest context totuși, cu o clasă în fața ei. Adică, nu chiar clasa zero, că într-a-ntâi cred că mă admiteau cumva. Ziceam eu, că acest nou curs m-a făcut să înțeleg, că există și alții și mai și decât mine, iar comparația mi-a umplut sacul de curaj!

Ne-am rostit numele unii altora, pufnind în râs de fiecare dată când cel vizat făcea fețe acre, auzind în câte limbi poate fi schimonosit numele său. Colegul meu Ahmad, un tinerel din Siria, fără păr și gene, mi-a zis că am cel mai complicat nume de pronunțat – Vahnovan, la care eu, uitându-mă la hârtia colegei Bouchra din Morocco, am tăcut resemnată. Las să creadă ce o vrea. Doară tinerii ăștia mereu au senzația că le știu pe toate!

Apoi, când am ajuns la verbul ”change” a trebuit să ne schimbăm cu locurile pentru a efectua realmente o schimbare, care reprezintă verbul în cauză și pentru a vorbi cu noii interlocutori despre weekend-ul fiecăruia. Astfel, am început eu, zicând că ”My weekend starts on Monday” (Wekeendul meu incepe luni). La care colega turcoaică Merv, tinerică de tot, a zis ”You are wrong. Maybe Saturday?” (Ai greșit, poate sâmbăta?) Eu, totuși, am insistat pe formularea mea corectă: ”My weekend starts on Monday when my children go to school!” (Weekendul meu începe Luni când copii mei pleacă la școală). ”Yes!” m-au susținut în cor Bouchra și Sumita din India, și încă o colegă din Algeria, numele căreea așa și nu l-am reținut. Toate aveau copii de școală, bineînțeles. Italianca iar a râs. Cu toate că, dacă ar fi avut copii, ar fi știut că acest adevăr e unul cu gust amar. Iar Albana din Albania, care are acum copii absolvenți în Anglia, dibuind convorbirea noastră, tocmai de la celălalt capăt al mesei, a ținut să dea din cap aprobator. Pentru că toate mamele din lumea asta au un singur limbaj universal. Cel al mamelor…

Magazinele din vecinătate devin în timp un fel de spații familiare. Mai ales dacă acestea sunt mici, de nișă, iar angajații sunt aceiași. Știi că zi de zi, pe când va trebui să îți refaci stocurile alimentare de pe lista din telefon (vă rog să observați faptului că m-am upgradat) le vei face iarăși rondul. La magazinul Bucharest mergi să iei făină de mălai, apoi la măcelărie – carne proaspătă, iar la brutărie – după pâine împletită și baghete. La magazinul de caritate intri ”da-de-mai-găsești-ceva” spre ”disperarea-tuturor-din-casă” și uite așa trece ziua.

Ador conceptul ăsta de magazine specializate doar pe un anume tip de produse, care creează o relație specială cu clientul. Mai familiară. Fiind la polul opus nebuniei hypermarket-urilor agitate și obositoare, aidoma unor hale imense împânzite de mușuroaie grăbite. E adevărat că la rulajul zilnic pe care îl generează, prețurile mici atrag. Magazinele de cartier, însă, rămân pentru mine și amintirea copilăriei.

Intru astăzi în cel evreiesc. Caut ceva care să înlocuiască deserturile prea calorice cu zahăr și ciocolată de care recunosc că abuzăm. Și, cum ieri la magazinul de caritate am găsit un cântar și am urcat pe el, după foarte mult timp, azi am pornit decisă să fac schimbări majore în alimentație. Mai ales că și colesterolul a prins chef de joacă.

Așadar halva din susan, sirop de arțar, batoane din licii și gem de curmale. Unt de cocos și lapte de migdale. Compar un pic prețurile și constat că sunt cam mari, dar, sunt sigură că prețul medicamentelor, date pe o sănătate neglijată, nu va fi mai mic apoi. Mă bucură mult că am alternative ușor de găsit aici, în Anglia, la diferențe acceptabile totuși. În România m-am îngrozit de prețul la lapte de migdale și la siropul de arțar, care aici sunt mai ieftine. Aleg câteva pungi de legume congelate, dar și chiftele de soia, pentru prima dată. Am promis doar să mă iau de capul colesterolului. Eh, anii își prezintă tot mai îndrăzneț surprizele aferente!

La casierie era iarăși doamna brunetă, trecută de cincizeci, mereu plină de viață și chef de vorbă. Când este ea pe tură, muzica din magazin, de obicei lirică sau religioasă, capătă nuanțe săltărețo-mai-de-nuntă. Și hop, și hei și lalalăi…

”O, bună dimineața! Mă bucur să vă văd din nou. I-a mai trecut răceala celui mic?” Nu a fost zi să nu mă întrebe despre cum mă simt și ce fac copiii. Apoi, în ritm de dans, începe să scaneze produsele din coș și să le aranjeze în pungă. ”Aha, făină, sirop de agave, lapte de migdale, esență de vanilie, bombonele colorate pentru decor. Astăzi veți coace, da?”. Îi zic că am de gând să le fac o negresă, doar că să mai înlocuiesc din zahărul tradițional și să pun lapte vegetal, pentru problemele mele. Să împac și varza și capra, să îmi optimizez și timpul și bătaia de cap. ”Lovely!”, zice. ”Și dacă mai puneți și niște nuci, măcar într-un capăt al tăvii – aveți toți de câștigat”, conchide ea. ”Uf, ceva e greșit la codul de bare aici, dar lasă că rezolvăm mai târziu”, zice zâmbind, notând pe spatele bonului niște cârligei, bețișoare și puncte, de la dreapta la stânga,în ebraică. Alfabetul morse e față palidă în comparație cu ce am văzut.

”Așa, dovlecei, bravo! Ați remarcat că ăștia congelați de la noi îs mai ieftini decât cei proaspeți, da? Și una-două îi aruncați la cuptor cu un pic de usturoi și mărar. Uh, ce buni sunt! Pește, smântână…faceți sos alb la pește? Eu una așa făceam, ca să îi păcălesc pe copii când erau mici, că doară știți că întorc nasul majoritatea de la pește. Iar ca să economisiți timp, că sunteți totuși mulți, faceți mai mult sos și apoi puneți o parte la congelat. Altă dată, una-două îl aveți gata pentru orice altceva: legume, nughete de pește, chiar și pastele îs bune cu el. Prețuiți-vă timpul!”

Aș fi vrut să îi zic că smântâna este pentru mămăligă, dar era să intrăm mult prea mult în dezbateri filozofice legate de tradiții, gusturi și sănătate. Poate e mai bine că am lăsat-o să vorbească doar ea. Rar mi se mai întâmplă. Și sfaturile ei nu sunau rău deloc. ”Și, continuă ea, dacă puneți smântânică pe chiflele ce la aveți de la brutărie și niște felii de căpșuni și vreo două bombonici colorate pentru decor, i-ați păcălit și cu un desert sănătos! Aha și sfeclă? Brilliant! Cu puțin oțet și chimen, dar și pătrunjel – e o frenezie!”

Data trecută când am ieșit din magazinul ăsta, am luat dealul cel-de-toate-zilele până acasă în timp record. Îmi sugerase să pun vinetele rondele pe grătar, cu felii de roșii și busuioc și un strop de ulei de măsline. Iar între timp să prăjesc două felii de pâine și să îmi fac o cafea proaspătă. Am început să salivez încă înainte de a plăti nota. La fel s-a întâmplat și acum. Și nu că nu aș fi știut aceste rețete, de care este plin internetul. Ci faptul că știe să le potrivească și să le descrie atât de măiestuos, să le condimenteze cu gesturi și interjecții, cu expresii ale feței cu ochii dați peste cap și să le transforme în povești culinare de-a dreptul. Chiar și pe cele puțin calorice și, aparent, fade. Și am înțeles atunci un lucru esențial. De fapt două. Noroc de omul care știe să transforme cotidianul monoton într-un rai al lui. Indiferent că e vorba de gătit sau de stat la casierie într-un market banal. Timpul, viața de fapt, așa cum mi-a spus-o și ea, este un lucru de preț. Și poate fi trăită și altfel. Contează să vrei.

Iar al doilea lucru pe care l-am priceput a fost următorul: în zilele în care trec pe la această doamnă cu ochii negri și chef de viață, nu mai am ce căuta la cântarul de la magazinul de caritate. Da de îl vor vinde odată și odată…

Din capul locului țin să menționez că după șase luni am intrat într-un soi de sevraj. De o jumătate de an nu am făcut nici un proiect ca și temă de casă (din alea de te prinde miezul nopții) cu vreunul dintre copii. Nu am alergat pe la nouă seara, la Mall, după coli imense și hârtie creponată. Nu am mai scotocit prin dulapuri după cutii de pantofi, care să ia apoi forma unei stații de pompieri sau a unei machete de stadion. Nici măcar nu am căutat magazine cu echipamente pescărești pentru ață de pescuit, întru fabricarea, dintr-un umeraș de lemn, a unui instrument muzical, ceva gen liră. Nimic. Nici frunze strânse noaptea în fața blocului și călcate cu disperare cu fierul, ca să se usuce până dimineața, că, deh, trebuie ierbar. Realizez, sincer, ca îmi lipsește. Pentru o mamă obișnuită cu asemenea activități, este echivalentul exmatriculării de la Școala de Arte și Fantezii Artistice. În schimb acum, proiectele le fac chiar ei, copiii. Singuri. Doar că la școală. Imperfecte dar adevărate. Sesizați aluzia?

În altă ordine de idei, doar că tot despre școală, vreau să menționez, că aici e iar Revelion. Ați uitat de cel chinezesc? Pentru ca avem copii din China, la școală am avut luna aceasta expusă o vitrină și cu tradițiile acestora. Că doar nu or fi unele mai Revelioane decât altele. Și mă gândesc că ăsta o fi ultimul, dar nu mă pun cu lacunele din cultura mea generală.

Iar copilul meu cel mic a început să vorbească engleza. Era și timpul. Ba chiar să și scrie. A făcut o inimioară pentru învățătoarea lui, pe care aceasta, mândră a afișat-o pe panoul clasei. Nu a contat că e cu greșeli, ci că e din toată inima: ”Soopir tichir”. Mamă-sa a început să scrie și ea în engleză. Cam la fel 🙂

Și ca să închei cu școala, atașez o poză cu ceea ce înseamnă aici after-scool-ul, care costa 7,5 lire pe oră: o sală imensă cu covoare și mese, multe jocuri și o asistentă care le unge unt și magiun pe pâine prăjită. Cam atât.

În astea șase luni, am remarcat și câteva obiceiuri de pe aici. Unul ține de obiectele inutile pe care le lasă oamenii lângă coșurile de gunoi sau în fața caselor, pentru a le putea lua oricine. Valize, jucării, căști de bicicliști și genți de lap-top. Tot ce vreți și în stare perfectă de funcționare. Iar Amazonul oferă posibilitatea de a cumpăra ieftin și rapid orice, de renunță mulți să-și mai care mobilele de la o destinație la alta. Știu pe cineva care și-a cumpărat frigider cu o liră. Doar că nu includea transportul, din păcate. Scump, Domle, scump. Iar un alt obicei, care a făcut mare vâlvă acum câțiva ani în presa de la Chișinău, ține de însemnarea locurilor celor decedați în accidente rutiere cu cruci și flori pe marginile străzilor. Să știți că există și aici. Doar că nu pe jos, ci pe stâlpi sau garduri. Într-adevăr, fără însemne religioase, doar cu poză și text. O fi, poate, totuși o alinare pentru cei rămași fără cei dragi? Chiar nu am un punct obiectiv vis-a vis de acest fenomen.

Vă mai amintiți când vă ziceam că pentru orice serviciu există firme, specialiști și mașinării? Păi, uitați că scara blocului este curățată săptămânal de o firmă, iar geamurile, mai rar și contra cost, de alta. Specializată doar pe geamuri. Iar pentru a schimba yala de la garaj, proprietara apartamentului ne-a trimis un ”specialist”, care, cică a schimbat-o în cinci minute, facturând femeii 75 de lire, dar care a căzut după prima utilizare, pentru că nu-i înșurubase corect ceva inel. Noroc de soțul meu.

Un alt lucru frumos și chiar ușor de preluat, este că, în spatele blocului avem un mic robinet. Lângă tomberoanele cu deșeuri reciclabile. Pentru a ne putea spăla pe mâini după ce ducem gunoiul. Un element minor, dar foarte util, zic eu. Și, da, continuăm să reciclăm. Sper să ne rămână obișnuință și de acum încolo.

Am mai remarcat un pont foarte bun. Fluturașii pe care îi primesc de la o agenție de imobiliare din zonă, cu imobilele vândute și închiriate deja de ei, ne prezintă de fapt și un bilanț al reușitei activității. Și prin aceasta firma respectivă se diferențiază vădit de celelalte. Chiar e de notat. Și de la ei am aflat că s-a vândut una dintre casele înșiruite de lângă noi cu 750.000 de lire. Dacă vă interesează subiectul. Cred ca sunt trei camere și un pic de curte comună în spate. Am observat că pentru a câștiga încă o cameră, noi proprietari au desființat garajul și l-au transformat în bucătărie, la fel ca și vecina de alături. Inteligentă mișcare, ținând cont de prețul metrului pătrat de aici. În câte vieți am reuși să returnăm un asemenea credit? Nici nu stau să număr.

Această iarnă londoneză a fost prima în viața mea când am văzut zi de zi pescăruși. Iar noaptea, am asistat, deja de mai multe ori, la duelul vulpilor care se încaieră în zona de tomberoane. O fi mai acută foamea, acum, în februarie? Nu știu. Și da, nu mai observ veverițele. Poate e prea frig. Nu aș zice, pentru că lângă bloc au înmugurit hortensiile.

Și apropo, de bloc. Am remarcat o grijă deosebită față de bătrâni. Am și eu vreo câțiva în bloc, care sunt mereu însoțiți de niște îngrijitoare. De cele mai multe ori de culoare. Una dintre aceste ”perechi” pleacă săptămânal, cu un autobus special, cu însoțitor, care le duce nu știu unde, coafate, cu clipsuri și cu ruj roșu pe buze. Îmi dau bucuroase din mână atunci când le prind că pleacă și totuși, nu mă voi lăsa până nu mă vor lua într-o zi cu ele. Și ruj roșu îmi voi lua cu această ocazie specială. Mare mi-e curiozitatea pe unde umblă. Pentru că văd acest autobus, adaptat bătrânilor, cu rampă de acces în spate și pe lateral, culegând mulți oameni în vârstă din zonă. O parte sunt în scaune cu rotile. O fi vreun club de ceva? Promit să aflu.

Despre superba bibliotecă din Wembley am mai scris, țin doar să menționez că permisul de bibliotecă se emite în 3 minute, numai să nu te încurci în rubricile ce trebuie completate, mai ales la cea referitor la etnie. Pentru că paleta este largă: de la white british până la mixed – white&black african. Alege. Iar cărțile ți le scanezi singur la un aparat, înainte să le iei acasă. E autoservire. Și le poți prelungi automat, din trei în trei săptămâni, de pe aplicația de mobil a bibliotecii și apoi restitui la un alt punct, mai apropiat de casa ta, dar care să fie parte a rețelei date de biblioteci. Și așa se economisește timp. Bilă albă, zău!

Și ultima observație, că știu că prea mă întind, este că fiecare emigrant duce cu el melodiile meleagurilor natale. Și le auzi atunci când intri în vreun magazin ținut de ei. Am, de exemplu, un indian cu o papetărie. De câte ori intru, mă doboara aroma bețigașelor aromate și mai ales muzica indiană, de mi-amintesc de Mithun și filmele apărut după anii 90 pe video. Și cântă omul și dă din cap, de i se prelinge bulina roșie, pictată între sprâncene, de transpirație. Iar pe străzi, îi identific pe străini mai ales atunci când, își dau câte o cască jos din ureche, iar de acolo răsună dorurile la volum maxim: ”Da, am o geanta, plină cu vise. Mi-e frică de-ntuneric, Dar alerg pe străzi cu felinare stinse, Să nu mă vadă nimenia… Da mamă, sunt beată” și uite așa. Fiecare cu lumea lui.

Sfârșitul de decembrie a fost unul total atipic.

Am fost la Târgul de Crăciun organizat în Hyde Park. Peste toți Moșii și betelele a plouat frumos și mărunt. Am navigat printre bălți și am stat la terasă afară cu un cidru cald în mână, oferit de barmanul român. Cinci lire paharul – cam scump, dar e târg, nu ai ce să îi faci. Numai că nu părea a fi unul de Crăciun, mai deloc.

Apoi, știind că nu toate popoarele lumii sărbătoresc Crăciunul, am evitat să le urez ”Merry Christmas!” celor, pe care bănuiam că îi pun în dificultate, în schimb am dat-o în bară cu ”Happy New Year!”, urându-i unui evreu de la măcelărie. Mi-a zâmbit politicos, și abia atunci mi-am amintit că la evrei anii au o altă ordine, iar Revelionul a fost de Rosh Hashanah și a fost în septembrie. Au celebrat anul 5778. Una dintre arăboaicele de la școală (care își prinde măestuos telefonul în batic (hijab) și merge vorbind, parcă de una singură, având mâinile libere) mi-a zis ca la ei a fost în vară Revelionul și că în fiecare an e data diferită, în dependență de fazele lunii, iar în ce an sunt ei acum nici nu am mai întrebat, pentru că informația deja era prea multă pentru mine. Mai au copiii mei și alți colegi de alte origini – dar despre sărbătorile acestora aflăm și din proiectele pe care le fac la școală – astfel încurajând acceptarea și comunicare dintre diversele culturi.

Am fost la prima ședință cu părinții la cealaltă școală, unde merg copiii mei mai mari. Invitația a fost trimisă pe contul părintelui (toți avem un cont și îl accesăm prin aplicație), la fel ca și orice mesaj recepționat de la școală: dacă au întârziat, dacă trebuie plătită mâncarea pentru cei care doresc, dacă există vreun eveniment. Totul prin mesaje. Am primit un număr de ordine și o oră la care să ne prezentăm, împreună cu copilul. Toți părinții și copiii acestora se așează la mesele numerotate, la ora indicată, iar timp de 30 minute, pe rotație, se apropie toți profesorii și discută 3-4 minute despre reușita acestora. Discuția începe cu punctele forte ale copilului, ceea ce consider a fi o tactică minunată. Spre final, se sugerează, unde ar mai fi de insistat. Profesorul de bussines este de origine africană, de engleză – scoțiană, de germană – englezească iar profesoara de informatică este arăboaică. A fost chiar foarte emoționant, să îi vezi explicând și gesticulând, foarte implicați în actul educațional și, mai ales, m-a impresionat faptul că discuția a fost individuală, fără a auzi ce se discută pe la alte mese. Au lăudat engleza foarte bună a copiilor, iar la germană ni s-a sugerat solicitarea examenului (care trebuie dat peste un an) înainte de termen. Și aici consider că trebuie să mulțumesc profesorilor de germană și de engleză de la ”Colegiul Național George Coșbuc” din Cluj, dar și celor de matematică (implicit meditatorilor) pentru că meritul le aparține. Legat de sistemul de învățământ românesc, mult prea încărcat, am multe nemulțumiri, dar pentru unii profesori din acest colegiu, port un respect deosebit.

Că tot vorbim despre școală, aș mai menționa formele de pedeapsă aplicate aici. Există detenții: pentru întârzieri, pentru teme nefăcute, pentru nerespectarea uniformelor dar și pentru acte de violență. Detenția constă în izolarea copilului într-o sală anume, pentru o perioadă de timp, fără telefon, acesta putând doar să citească sau să își facă temele. Părintele primește notificare pe cont, motivul și perioada de timp pentru care a fost reținut copilul. Pentru cei violenți, se aplică avertismente verbale, apoi scrise, apoi detenții și apoi copilul dat afară din școală. Fără nici o explicație sau revenire. Cunosc un caz, când pentru o glumă proastă, cu aprinderea unei brichete în scopul de a speria un elev – făptașul a fost exmatriculat. Brichetele sunt interzise în școală, la fel ca și orice obiect tăios, inclusiv cutter-ele școlare. Însă problema încărcării emoționale, a furiei specifice adolescenților, a fost pusă în discuție la orele de dirigenție, căutându-se soluții eficiente, chiar la sugestia copiilor. S-a găsit una, chiar bună, zic eu. Amenajarea unei săli cu saltele și saci de box, unde poate veni oricine când simte că este furios și își poate descărca acolo nervii, sărind, lovind etc. Inclusiv profesorii au fost invitați. Mă gândesc, oare și mame or primi, așa, la o nevoie ???

Ce altceva ar mai fi de remarcat?

Că vaccinul antigripal de la școală, gratuit, pentru care am urlat trei zile că nu vrem să îl facem, s-a dovedit a fi un puf în nas, și nu înțepătură. Iar aici a fost greșeala mea că nu mă documentasem corect.

Că pe prietenii copiilor mei îi cheamă Kasper, Enick, Samson, Tamiki și Patel – asta din câți am reușit să rețin, dar nu sunt sigură că le scriu numele corect. Că, auzind ”sio” în Cluj, îmi părea foarte occidental, iar auzind aici, la Londra – îmi pare foarte familial. Că toți pantofii aduși din România, dar și cizmele, au tocurile din partea dreaptă roase, de la pedala mașinii, iar acum rod tălpile, mergând pe jos. Că nu trebuie în nici un caz să convertești lirele în lei, ca să numeri cât te costă anumite lucruri, mai ales serviciile și transportul, și că bananele și broccoli-ul sunt mai ieftine decât merele și perele.

La fel și florile la reducere. Astăzi mi-am luat cu o liră un buchet de garoafe galbene. Da – anume garoafe, pentru a scăpa de imaginea de floare sovietică și galbene – pentru a nu le mai ofensa că sunt potrivite înmormântărilor. Încă lupt cu sechele trecutului. Iar floarea nu are nici o vina.

Am mai remarcat că patiseria congelată, la fel ca și conservele de fasole fiartă, costa chiar mai ieftin decât, dacă le-ai face tu acasă și atunci mă întreb dacă se merită efortul riscului dar și a timpului pierdut.

Că la muzeul de istorie, copiii pot vedea cum arată gândacii de bucătărie, că pe viu nu i-a văzut nimeni. Iar în sala de imitație a cutremurului, pot fi zguduiți, aidoma unui cutremur adevărat, pentru că și din astea pe aici nu s-au văzut.

Că există mașinării de suflat frunzele de pe gazoanele caselor, iar altele, ca o ”trompă” imensă, care le absorb de cealaltă parte a gardului. Lucrează doi oameni în paralel și se consumă energie electrică și benzină. Iar noi avem una singură și ieftină, care le înlocuiește pe ambele – grebla clasică 🙂

Că ebook-ul devine tot mai indispensabil pentru viața unui imigrant. Iar izolarea te împinge mai mult spre mediul virtual, unde ajungi să cunoști lume multă și chiar frumoasă. Cine s-ar fi gândit? Iar timpul poți să ți-l umpli făcând și un puzzle de 1250 de piese.

Că pentru a te angaja aici, chiar și voluntar, e nevoie de recomandare. Pentru oricine. Și asta a fost chiar destul de neașteptat.