Din capul locului țin să menționez că după șase luni am intrat într-un soi de sevraj. De o jumătate de an nu am făcut nici un proiect ca și temă de casă (din alea de te prinde miezul nopții) cu vreunul dintre copii. Nu am alergat pe la nouă seara, la Mall, după coli imense și hârtie creponată. Nu am mai scotocit prin dulapuri după cutii de pantofi, care să ia apoi forma unei stații de pompieri sau a unei machete de stadion. Nici măcar nu am căutat magazine cu echipamente pescărești pentru ață de pescuit, întru fabricarea, dintr-un umeraș de lemn, a unui instrument muzical, ceva gen liră. Nimic. Nici frunze strânse noaptea în fața blocului și călcate cu disperare cu fierul, ca să se usuce până dimineața, că, deh, trebuie ierbar. Realizez, sincer, ca îmi lipsește. Pentru o mamă obișnuită cu asemenea activități, este echivalentul exmatriculării de la Școala de Arte și Fantezii Artistice. În schimb acum, proiectele le fac chiar ei, copiii. Singuri. Doar că la școală. Imperfecte dar adevărate. Sesizați aluzia?

În altă ordine de idei, doar că tot despre școală, vreau să menționez, că aici e iar Revelion. Ați uitat de cel chinezesc? Pentru ca avem copii din China, la școală am avut luna aceasta expusă o vitrină și cu tradițiile acestora. Că doar nu or fi unele mai Revelioane decât altele. Și mă gândesc că ăsta o fi ultimul, dar nu mă pun cu lacunele din cultura mea generală.

Iar copilul meu cel mic a început să vorbească engleza. Era și timpul. Ba chiar să și scrie. A făcut o inimioară pentru învățătoarea lui, pe care aceasta, mândră a afișat-o pe panoul clasei. Nu a contat că e cu greșeli, ci că e din toată inima: ”Soopir tichir”. Mamă-sa a început să scrie și ea în engleză. Cam la fel 🙂

Și ca să închei cu școala, atașez o poză cu ceea ce înseamnă aici after-scool-ul, care costa 7,5 lire pe oră: o sală imensă cu covoare și mese, multe jocuri și o asistentă care le unge unt și magiun pe pâine prăjită. Cam atât.

În astea șase luni, am remarcat și câteva obiceiuri de pe aici. Unul ține de obiectele inutile pe care le lasă oamenii lângă coșurile de gunoi sau în fața caselor, pentru a le putea lua oricine. Valize, jucării, căști de bicicliști și genți de lap-top. Tot ce vreți și în stare perfectă de funcționare. Iar Amazonul oferă posibilitatea de a cumpăra ieftin și rapid orice, de renunță mulți să-și mai care mobilele de la o destinație la alta. Știu pe cineva care și-a cumpărat frigider cu o liră. Doar că nu includea transportul, din păcate. Scump, Domle, scump. Iar un alt obicei, care a făcut mare vâlvă acum câțiva ani în presa de la Chișinău, ține de însemnarea locurilor celor decedați în accidente rutiere cu cruci și flori pe marginile străzilor. Să știți că există și aici. Doar că nu pe jos, ci pe stâlpi sau garduri. Într-adevăr, fără însemne religioase, doar cu poză și text. O fi, poate, totuși o alinare pentru cei rămași fără cei dragi? Chiar nu am un punct obiectiv vis-a vis de acest fenomen.

Vă mai amintiți când vă ziceam că pentru orice serviciu există firme, specialiști și mașinării? Păi, uitați că scara blocului este curățată săptămânal de o firmă, iar geamurile, mai rar și contra cost, de alta. Specializată doar pe geamuri. Iar pentru a schimba yala de la garaj, proprietara apartamentului ne-a trimis un ”specialist”, care, cică a schimbat-o în cinci minute, facturând femeii 75 de lire, dar care a căzut după prima utilizare, pentru că nu-i înșurubase corect ceva inel. Noroc de soțul meu.

Un alt lucru frumos și chiar ușor de preluat, este că, în spatele blocului avem un mic robinet. Lângă tomberoanele cu deșeuri reciclabile. Pentru a ne putea spăla pe mâini după ce ducem gunoiul. Un element minor, dar foarte util, zic eu. Și, da, continuăm să reciclăm. Sper să ne rămână obișnuință și de acum încolo.

Am mai remarcat un pont foarte bun. Fluturașii pe care îi primesc de la o agenție de imobiliare din zonă, cu imobilele vândute și închiriate deja de ei, ne prezintă de fapt și un bilanț al reușitei activității. Și prin aceasta firma respectivă se diferențiază vădit de celelalte. Chiar e de notat. Și de la ei am aflat că s-a vândut una dintre casele înșiruite de lângă noi cu 750.000 de lire. Dacă vă interesează subiectul. Cred ca sunt trei camere și un pic de curte comună în spate. Am observat că pentru a câștiga încă o cameră, noi proprietari au desființat garajul și l-au transformat în bucătărie, la fel ca și vecina de alături. Inteligentă mișcare, ținând cont de prețul metrului pătrat de aici. În câte vieți am reuși să returnăm un asemenea credit? Nici nu stau să număr.

Această iarnă londoneză a fost prima în viața mea când am văzut zi de zi pescăruși. Iar noaptea, am asistat, deja de mai multe ori, la duelul vulpilor care se încaieră în zona de tomberoane. O fi mai acută foamea, acum, în februarie? Nu știu. Și da, nu mai observ veverițele. Poate e prea frig. Nu aș zice, pentru că lângă bloc au înmugurit hortensiile.

Și apropo, de bloc. Am remarcat o grijă deosebită față de bătrâni. Am și eu vreo câțiva în bloc, care sunt mereu însoțiți de niște îngrijitoare. De cele mai multe ori de culoare. Una dintre aceste ”perechi” pleacă săptămânal, cu un autobus special, cu însoțitor, care le duce nu știu unde, coafate, cu clipsuri și cu ruj roșu pe buze. Îmi dau bucuroase din mână atunci când le prind că pleacă și totuși, nu mă voi lăsa până nu mă vor lua într-o zi cu ele. Și ruj roșu îmi voi lua cu această ocazie specială. Mare mi-e curiozitatea pe unde umblă. Pentru că văd acest autobus, adaptat bătrânilor, cu rampă de acces în spate și pe lateral, culegând mulți oameni în vârstă din zonă. O parte sunt în scaune cu rotile. O fi vreun club de ceva? Promit să aflu.

Despre superba bibliotecă din Wembley am mai scris, țin doar să menționez că permisul de bibliotecă se emite în 3 minute, numai să nu te încurci în rubricile ce trebuie completate, mai ales la cea referitor la etnie. Pentru că paleta este largă: de la white british până la mixed – white&black african. Alege. Iar cărțile ți le scanezi singur la un aparat, înainte să le iei acasă. E autoservire. Și le poți prelungi automat, din trei în trei săptămâni, de pe aplicația de mobil a bibliotecii și apoi restitui la un alt punct, mai apropiat de casa ta, dar care să fie parte a rețelei date de biblioteci. Și așa se economisește timp. Bilă albă, zău!

Și ultima observație, că știu că prea mă întind, este că fiecare emigrant duce cu el melodiile meleagurilor natale. Și le auzi atunci când intri în vreun magazin ținut de ei. Am, de exemplu, un indian cu o papetărie. De câte ori intru, mă doboara aroma bețigașelor aromate și mai ales muzica indiană, de mi-amintesc de Mithun și filmele apărut după anii 90 pe video. Și cântă omul și dă din cap, de i se prelinge bulina roșie, pictată între sprâncene, de transpirație. Iar pe străzi, îi identific pe străini mai ales atunci când, își dau câte o cască jos din ureche, iar de acolo răsună dorurile la volum maxim: ”Da, am o geanta, plină cu vise. Mi-e frică de-ntuneric, Dar alerg pe străzi cu felinare stinse, Să nu mă vadă nimenia… Da mamă, sunt beată” și uite așa. Fiecare cu lumea lui.