Săptămâna aceasta am avut primul meu curs de engleza. Gratuit. La biblioteca Wembley. Nu că aș fi simțit că vorbesc deja mai bine limba, dar pragul psihologic cred ca l-am depășit. Măcar acum pot zice în gura mare: eu merg la cursuri, fraților! Grupul este unul mic, de vreo 15 persoane, iar la prima oră am fost rugați să ne notăm numele pe o coală de hârtie și să o fixăm în fața noastră, pentru a ne facilita comunicarea. Astfel că, vecinele mele au fost Rocio din Granada și Zakia din Afganistan. Cursul este ținut de Marie din Irlanda, o doamnă de vreo 70 de ani, care, am aflat apoi, face voluntariat și a predat engleza tuturor celor care au avut nevoie de ea – de la refugiați, oameni cu handicap până la oameni ai străzii. Cum poți să nu admiri acești oameni, care, refuzând ceaiul și plapuma din fața televizorului, parcurg distanțe mari pentru a ajuta pe cineva? Dezinteresat și din proprie inițiativa? Mă închin cu tot respectul.

Marie ne-a combinat în grupuri a câte trei, pentru a ne cunoaște vecinii. Dialogam simplu, în propoziții elementare, la care doar italianca Elvira zicea doar ”yes” și râdea cu gura mare, pentru că engleza ei era realmente de începătoare. Iar eu, m-am simțit în acest context totuși, cu o clasă în fața ei. Adică, nu chiar clasa zero, că într-a-ntâi cred că mă admiteau cumva. Ziceam eu, că acest nou curs m-a făcut să înțeleg, că există și alții și mai și decât mine, iar comparația mi-a umplut sacul de curaj!

Ne-am rostit numele unii altora, pufnind în râs de fiecare dată când cel vizat făcea fețe acre, auzind în câte limbi poate fi schimonosit numele său. Colegul meu Ahmad, un tinerel din Siria, fără păr și gene, mi-a zis că am cel mai complicat nume de pronunțat – Vahnovan, la care eu, uitându-mă la hârtia colegei Bouchra din Morocco, am tăcut resemnată. Las să creadă ce o vrea. Doară tinerii ăștia mereu au senzația că le știu pe toate!

Apoi, când am ajuns la verbul ”change” a trebuit să ne schimbăm cu locurile pentru a efectua realmente o schimbare, care reprezintă verbul în cauză și pentru a vorbi cu noii interlocutori despre weekend-ul fiecăruia. Astfel, am început eu, zicând că ”My weekend starts on Monday” (Wekeendul meu incepe luni). La care colega turcoaică Merv, tinerică de tot, a zis ”You are wrong. Maybe Saturday?” (Ai greșit, poate sâmbăta?) Eu, totuși, am insistat pe formularea mea corectă: ”My weekend starts on Monday when my children go to school!” (Weekendul meu începe Luni când copii mei pleacă la școală). ”Yes!” m-au susținut în cor Bouchra și Sumita din India, și încă o colegă din Algeria, numele căreea așa și nu l-am reținut. Toate aveau copii de școală, bineînțeles. Italianca iar a râs. Cu toate că, dacă ar fi avut copii, ar fi știut că acest adevăr e unul cu gust amar. Iar Albana din Albania, care are acum copii absolvenți în Anglia, dibuind convorbirea noastră, tocmai de la celălalt capăt al mesei, a ținut să dea din cap aprobator. Pentru că toate mamele din lumea asta au un singur limbaj universal. Cel al mamelor…