Travaliu creativ

Orașul promis

”Te rog, te rog, te rog să mă cauți” – așa se termină volumul ”Orașul promis” de Valentina Șcerbani, un roman despre așteptare și mai ales, despre singurătate. Firul distructiv ce parcurge toate paginile în paralel cu linia principală de subiect este ploaia. Ploaia ce nu contenește, ce distruge pilonii casei, ce invadează camerele prin care pluteau hainele mamei. Mucegai și umezealaă. Frig. Paralelă cu starea sufletească a Ilenei, fetiță a cărei mamă e bolnavă și e departe, iar ea a fost luată de mătușele ei – Maria și Cealaltă, femei nefericite și reci.

”Apa venea de-a valma, se ducea de-a tăvălugul. Apa lua totul în cale. Spăla memoria. Spăla amintiri. N-am văzut în ea nicio umbră de compasiune, de amintiri, de regrete. Mici. E rece ca gheața. E rece ca grindina. O priveam visătoare. Eu, undeva sus, ea, undeva la poale. Mă întrebam ce-o fi în capul ei. Sub pletele roșii și buzele vinete. Oricum, în casa lor sau pote a noastră, nimic nu mai contează, niciun om n mai contează. Uităm de toți și ne folosim de ei ca de lucruri. După ce ne iubesc, îi lăsăm în păragină, cu pereții cojiți, cu sofalele stricate, cu praf și mucegai, cu covoarele pătat, cu păturile roase, cu umezeală, cu florile uscate și nu refacem nimic. Tot ce contează e vața: măduva, arterele, ganglionii limfatici, acum și aici”.

Apoi, durerea că mama nu este cu ea, se transformă într-un fel de bucurie. Că măcar ea e departe de viața pe care o duce în această casă. ”Mergi, Ileana, mi-a zis, să mergi prin viață elegant, ca o păpușă frântă, mi-a zis atunci mama. Mi-am dat seama că e iarăși ianuar, dar ce bine că n-a venit mama. Nu-mi simțeam picioarele și deja mergeam ca un cadavru în bătaia vântului. Aveam lipită de tălpi toată lumea, cu toate casele și bolile, cu pădurile înverzite și cu spitalele îndoliate. Ridicam un picior și mă trăgea înapoi ca un magnet”.

Atmosfera grotească, apa care distruge ușor-ușor totul, dispariția mătușii și găsirea cadavrului comis-voiajorului, spânzurat de pod. Moartea cailor. Grotescul este un element persistent. Lumina nu vine nici la finalul cărții. Totul rămâne în minor.

”Cum-necum, la început absorbi, absorbi durerea încet, apoi, cu o sete bolnavă și vampirică, o încaleci cu îndemânare și sfială, chiar dacă te înfășori cu tot trecutul, care uneori te înțeapă. Stai despuiat și febril până vin zilele care te storc, te lâncezești și devii un fericit disimulat. Să nu te plângi niciodată de nimic, mi-ar fi spus mama. Soarele e ca o lămâie, ușor deformat și cu pete, după care se subțiază ți cerul se întinde în sus și se lasă în jos, ca un tavan extensibil trasnlucid și apoi imprimat cu sfori lăsate de avioane, legând orașe  terestre pe cer. În univers suntem la fel de neînsemnați ca un fir de nisip, absența dovezilor nu e dovada absenței, mi-ar fi spus mama!.

Am citat intenționat pasaje mai lungi din carte pentru a reda atmosferă inedită. În aceasta, dar și în stilul scriiturii constă farmecul și unicitatea acestui frumos roman de debut al Valentinei. Nu doar orașul ei promite, ci și ea, ca autoare. O voce pe care o vom mai auzi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s