Londra ne alintă și de această dată cu o toamnă caldă-caldă și fără ploi. Glumim deja, zicând că emigranții au adus cu ei câte un pic de soare din țările lor de baștină și au încălzit-o. În acest ritm, în câțiva ani, se prea poate că se va ajunge la temperaturile din deșert, însă Brexit-ul are grijă de acest fenomen. Sper doar, să nu readucă ploile abundente și depresive despre care doar am auzit că se purtau pe timpuri. Că de celelalte efecte ale schimbărilor de după luna martie, urmează să aflăm.

Toamna, în schimb, rămâne a fi splendida prin paleta cromatică așezată peste vegetația din abundență a orașului. Ușile colorate ale englezilor mă amuză. Simt impulsul de a mă da jos chiar și din autobus pentru a surprinde câte un peisaj magic. Noroc că nu te costă nimic, atunci când urci a doua oară în autobus pe parcursul unei ore. Că altfel luxul ar fi prea mare. Și avem noutăți – unul dintre membrii familiei s-a declarat a fi vegetarian, iar altul vrea să facă un challenge de 7 zile  – să încerce doar mâncare vegană și să îl filmez zi de zi, ca apoi să postăm pe youtube. Sper să fie totuși o idee trecătoare, că numai de asta nu îmi arde acum. Iar după aceste 7 zile, copchilu’ a rugat să îi fac o tigaie mare de șnițele că, doar,  numai din frunze și nuci nu cresc bărbații adevărați. Noroc cu cel de-al treilea care mănâncă carne unsă pe carne și la desert niște chiftele, fără nici o salată sau verdeață, bucurându-se că frații lui s-au dezis de bunătatea proteică. Vivat muștarul ca unica garnitură! Așa că am restructurat compoziția caserolelor – umplându-le cu mai multe batoane cu susan, fructe, batoane de fructe, batoane de nuci și multe frunze în sandvich-urile cu brânză și cașcaval. Am învățat cum se face maioneza din caju și am dat-o mai mult pe pasta de susan – tahini-ul. Da – și falafel-ul este noul venit în familie. Cum zicea un moldovean de pe-aicea ”un fel de ”fignea” orientală din cereale, care costă cât carnea”. Și îi dau dreptate. Deja despre noi, părinții care, cică ținem dietă fără carbohidrați, mă abțin să povestesc. Și așa e veselia mare în bucătărie pe când ajung să pregătesc o masă pentru toți. Mă mai salvează, apropo, noua descoperire – pudra de ceapă, care m-a scutit de tocatul cepei, călitul  și apoi blendatul ei ca să nu îl identifice copiii în mâncare. Măcar o veste culinară buna pentru luna asta. Noroc și de-atâta.

La școală, de mâine, se intră în vacanța de toamnă. Li s-au dat copiilor ceva teme de vacanță. Mămicile sunt (suntem) indignate la unison – vacanțele sunt pentru odihnă și nu pentru a căra fișele după ei la bunici sau la mare. Sunt perfect de acord. Nu că ne-am fi spetit tare mult în toamna aceasta, dar câte o temă pe zi tot am început să facem. Nici chiar totul deodată (De m-ar auzi mamele din România) ! Normele de securitate au fost înăsprite din nou. Dacă te înțelegi cu vreo mamă din clasă să îi iei copilul după ore, aceasta trebuie să meargă personal de dimineață la secretariat, să lase datele persoanei care ridică copilul și să primească un cod secret în schimb. Codul îl va comunica mămicii care îi va lua copilul, iar învățătoarea va ști și ea de acest cod, primit pe o foaie de la secretară. Când ajungi să iei copilul străin de la școală, aceasta te întreabă codul și îl compară cu al ei. Treaba e foarte serioasă, cu toate că pe noi ne cam umflă râsul. Zici că ne jucăm de-a războiul și codul Morse. Știm, însă, cu măsurile nu au fost luate degeaba, așa că  încercăm să ne abținem și să o salutăm politicos pe directoarea școlii care ne petrece aproape mereu la poartă la plecare. Apropo – lăudabil gest.

La școala celor mai mari li s-au înăsprit sancțiunile pentru întârzieri, pentru uniforma incompletă și pentru cei care sunt prinși cu telefonul în timpul programului școlar, ajungând acum și până la o oră de ”detenție”. Am primit un mail unde ne anunță că nu e voie cu părul vopsit dar și o scrisoare din partea unei învățătoare pentru fiica mea, în care o laudă pentru implicarea activă din timpul orelor. Un fel de mulțumire venită prin poștă, care nu poate decât să bucure inima părinților.

Și dacă nu aveți adolescenți în casă și credeați că era ”pieselor lego” înșirate prin toată casă este ce mai grea, țin să vă anunț că unghiile false intră la fel de nerușinat în tălpi. Și mai au și ștrasuri. Și am auzit că și colegele de vârsta fetei mele, ratează stațiile de autobuz, în căutarea unei unghii rătăcite prin transport. Iată așa probleme are tineretul din ziua de azi. Ei, nu că noi am fi fost mai presus cu ceva, dar unghii false în URSS nu erau. Iar faptul că până acum încă nu a luat foc casa de la placa de păr uitată în priză, este doar o pură coincidență. Landlordul (proprietarul) nostru nu cunoaște româna și nu citește blogul meu, așa că vă destăinui doar vouă secretul. Iar ideea mea genială de a crea un grup de familie pe Whatsapp, pentru a transmite mesaje tuturor în paralel, s-a lansat cu o mare nedumerire de la bun început: pe când încă constituiam grupul, unul din membrii lui a și ieșit. Mișcare de șah curat adolescentină. Cică: ”Și așa știu ce am de făcut!” Important e că am reușit să mă amuz de fază. Știu că nu am ce face cu vârsta asta deochiată și mă obișnuiesc cu felul lor atipic de a vedea lucrurile. De exemplu, atunci când tatăl lor i-a rugat să îmi cumpere flori, în absența lui, cel mai mare, uitând, l-a delegat pe cel mai mic. Ăsta, pentru că nu are câine pe care să îl trimită la magazin, nu a avut de ales. Ne-am dus împreună, dr am stat în fața magazinului să îl aștept. A venit bucuros cu ”cea mai faina floare din magazin”. O găsiți în poza de mai jos.

Timpul s-a mai răcit dar tot văd oameni în sandale – de plouă sau e soare. Iar cei răciți nu ezită să poarte mască de protecție pe față din respect pentru cei din jur. Am urmărit pentru prima dată în viață un cortegiul funerar tras de cai, dar nu am identificat naționalitatea defunctului. Bănuiesc că procesiunea făcea parte din tradiția vreunei culturi anume.

Văd tot mai multe tinerele cu cărucioare pentru produse, iar eu îl țin pe al meu nou-nouț în dulap, până la următoarea criză de spate, cred că. Sau aștept 40-ul să își intre pe deplin și în acte, ca să dau startul – nu știu. Aici am o problemă sigur. Și degeaba îmi zic prietenele că oricum nu mă vede și nu mă știe nimeni, mă văd eu în reflecția din vitrină și mor încet. Probabil că am ajuns la vârsta la care mă interesează mai mult cum mă simt eu, decât cum mă văd alții. Iar eu cu căruț nu mă vedeam decât babă. Uite așa.

Iar pentru că ”acțiunile de eroism” din tinerețe le simt acum pe deplin prin scârțâitul tuturor încheieturilor – am mers la masaj. Evident că la o moldoveancă care are mâini, aș zice de aur, dar nu – sunt de fier. Mai am o speranță să mă pună pe picioare. Și am înțeles că atunci când vrei să ai subiecte de vreo carte, trebuie să te faci ori coafeză, ori cosmeticiană, ori manichiurista, ori maseuză. Auzi o tonă de povești de pe la toate națiunile posibile venite aici. Unele chiar triste, de altfel.  Și uite așa trec zilele – printre povești, sandvich-uri, cumpărături, cursuri de engleză și dureri de spate. Noroc de evenimentele culturale la care mai trag o gură de alt aer. Cu doză dublă de oxigen. De data aceasta am cunoscut doi autori minunați – Corina Ozon și Paul Gabor, iar seara a fost splendidă. Pentru mine sunt vitale asemenea întruniri.

Iar că să nu uit de unde am plecat, vorbind ieri la telefon cu patronul unei firme din România, clienta căruia sunt de mai bine de 10 ani, pentru a-mi explica mai în detaliu modalitatea de schimbare ale aparatelor de marcat (că doar trebuia musai schimbate, să se ma îmbogățească ceva firmulițe-create-în-grabă) mi s-a reproșat că ”îl țin la telefon”, iar el mai are o grămadă de clienți în birou. Ha!!! Și eu, adică, numai pentru că îl sun, nu mai sunt clienta lui, sau sunt mai puțin importantă, pentru că sun din Londra? Cum vine asta?

Poți schimba mii de aparate de marcat cu sute de euro bucata, dacă nu îți schimbi mentalitatea – nu te ajută deloc emanciparea tehnologică. Și iarăși mi-am amintit de ce am plecat din țară…

PS. Luna aceasta ne implicăm voluntari în proiectul  ”Shoe box Moldova” pentru copilașii din Moldova. Dacă sunteți în Londra și vreți să participați cu donații, hăinuțe și jucării noi, rechizite și dulciuri, nu ezitați să îmi scrieți. În garajul meu seva găsi loc pentru toate cutiile. Vă aștept cu drag!