Stiam eu că pe măsură ce va trece timpul multe lucruri, care inițial mi-au părut aici in Anglia deosebite sau ieșite din tipare, cu timpul vor deveni normalități și, de aici și material tot mai puțin pentru jurnalul de emigrant. L-am scris lunar timp de doi ani de zile, apoi sporadic, apoi, la solicitarea unui site care aduna jurnale pandemice din toată lumea, s-a transformat în jurnal pandemic. Se zvonește că va lua forma unei cărți, în care mai mulți bloggeri si scriitori risipiți prin lume și-au notat trăirile și metodele de a depăși perioada de primăvară care a marcat începutul unei noi ere – ”împreună cu Corona”.

Însă, în unele zile jurnalul mă măcina, nu mă lasă să mă las de el și nu mă va elibera decât dacă îi mai adaug o filă. Așa a fost săptămâna aceasta.

Pornisem de la dorința de scrie despre colegul meu – un personaj haios – care continuă să ne uimească cu diversitatea de culori a chiloților cu care vine la curs și îi afișează fără nici o jenă. E stilul ăla de băiat dur de cartier, care poartă blugii cu centura începută undeva sub zona feselor (una albastră, a se vedea în poză) ca să se vadă toată partea dorsală atunci când se ridică din bancă.

L-aș întreba dacă setul de chiloți e ”nedelika” (cine știe-cunoaște) dar mi-e frică un pic de țepii de pe șapca lui șmecheră și de medalionul de aur cu ditamai floare de marihuana din piept. Iar când a propus pentru discuție subiectul condămnării la moarte permisă în anumite țări – am înțeles că e mai bine să îmi camuflez sentimentele față de ținuta lui vestimentară. Tactică adoptată și de profesoara noastră, care încearcă să se prefacă că nu vede, deși, evident o deranjează și pe dumneaei. Însă, la un moment dat când acest coleg a adormit cu capul pe bancă și a început să sforăie – l-a rugat politicos să se retragă în camera de rugăciune, dacă tot are nevoie de un pui de somn. Nu mai știu dacă am mai povestit în jurnalele anterioare, dar există în orice insitiuție de învățământ de aici o cameră în care te poți retrage pentru a te ruga. Am observat-o și la colegele mele arăboaice, care, înainte de aceasta, intrau la baie și se spălau pe maîini și clăteau și gura, iar apoi se retrăgeau în acea cameră. Nu sunt sigură dacă nu spălau și picioarele. Cel puțin nu am apucat să văd. Și, apropo, pentru că nu au cum să își prindă masca de urechi, având batic, piața s-a adaptat și a scos în vânzare un fel de bentiță ajutătoare. Am reușit să fac o poză la spital cu acest nou model.

În rest, chiar și regulile din colegiu, unde continui cu insistență să studiez engleza, au fost schimbate. Avem ore peste o săptămână, pe rotație, pentru că ne-au înjumătățit grupul. Măștile sunt obligatorii în spațiile comune, mai puțin în sala de clasă. Uscătorul de mâini din baie este oprit, pentru a nu răspândi virusul, iar pe bănci avem geluri dezinfectante și șervețele anti-bacteriene. Lifturile, la fel au fost oprite, pentru că, este clar, în ele nu poți respecta distanța obligatorie de 2 metri între persoane.

Și după cum bănuiam, ținând cont că școlile au fost deschise în toată această perioadă, trebuia odată și odată să apară vreun caz de COVID în clase. În clasa lui Mihai s-a îmbolnăvit un copilaș. A fost anunțată direcțiunea care ne-a instruit ce e de făcut în asemenea caz. Restul de copii din clasă au fost izolați în camerele lor și restricționat accesul la ei cel puțin 7 zile, până se va vedea dacă au sau nu simptome. Și lecțiile din nou au devenit on-line, pentru a continua școala. Primul lucru pe care l-a făcut Mihai în situația creată, a fost să ne lipească pe ușă un afiș că nu vrea să fie deranjat decât dacă avem cu noi pizza. Ceilalți membri ai familiei, deși nu este obligatoriu, dar au încercat să stea și ei acasă cel puțin șapte zile pentru a se asigura, totuși, că nu există vreun pericol de a infecta pe alții.

Așa că ne-am trezit din nou ca și în perioada lockdown-ului. De obicei în această perioadă începem a turba ușor-ușor. Unul nu mai iese din bucătărie și gătește non-stop, din lipsă de ocupație, adică eu. Altul încearcă modele de machiaje artistice de pe youtube, adica fiică-mea. Altul are sac de box în garaj și bară, dar și-a mai comandat ceva inele (abia aștept să mă legăn și eu în ele) pentru a-și diversifica exercițiile, iar într-o zi și-a montat niște rafturi pe perete. Raftul cam strâmb, argumentul că nu contează cum arată ci să fie funcțional a trecut, mai ales că s-a subliniat faptul că ”pe timpul vostru conta atât de mult aspectul estetic”. Acum contează funcționalitatea obiectelor, ce nu e clar? Și te-ai simțit a câta oară înapoiat și fără replică.

Nu m-a ajutat deloc nici afirmația celui mic, într-o seară, pe care l-am rugat să îmi aducă apă și care mi-a mărturisit că sunt ținta unei experiment de a lui de ceva timp. Și-a propus să vadă dacă simt diferența de gust a apei, pe care eu pretind mereu că o simt și nu pot bea apă decât din fitru. Așa că, m-a întrebat dacă a fost gustoasă apa adusă de el în ultimile seri, pentru că nu era din filtru. Așa că a conchis că eu sunt victima efectului placebo și că degeaba cheltui bani cu filtrele. A mai rămas să îmi aducă într-o seară apa de la flori și putem scrie concluziile finale. Din WC bănuiesc. Acum îmi fac un pic de griji referitor la ”cana de la bătrânețe”, să fie apă totuși, în ea.

Și ca și cum asta nu era de ajuns, un alt experiment de a lui ne animă zilele monotone – bilele din prosoapele de bucătărie, gen papie-mase, pe care apoi le udă și le trăsnește ritmic în pereții de la baie, până se dezintegrează. Bila mai puțin. Nervii mamei, după a treia bușitură. Mai ales că mereu îi amintesc că vecina își culcă copiii la 7 seara, și că nu mai avem voie să facem gălăgie. Da-da, ați auzit bine. La ora 7 îi bagă în pat și de e lumină, le trage draperiile negre și noapte bună, dragi copii. Mi-am amintit și eu de perioada când aveam papagali și, una-două, sătulă de ei, le trânteam o cârpă neagră peste cușcă și îi trimiteam la culcare. Rapid și ușor, nu? De ce nu am știut despre această metodă mai înainte? Probabil, tot pentru că pe timpul meu conta să stai cu copilașul înainte e somn, să îl mângâi și să îi spui povești, să ieși apoi tiptil în vârful degetelor și dacă nu ai fost atent să revii la BIS încă de câteva ori, ca o mare vedetă pe scenă, dorită de mulțime. Astăzi, vorba lui fiu-meu, contează să fie funcțional și cât mai simplu. Stau, însă, la dubii referitor la repercursiunile pe termen lung a noilor metode. Nu rezonează cu cărțile citite de mine cândva despre creșterea copiilor, deși, adevărul e mereu undeva la mijloc. Asta am înțeles-o foarte târziu.

Alte noutăți? Ne-am croit o zi liberă într-o joi, doar cu fetele și am evadat la castelul Windsor. Doar să rătăcim. Doar să facem poze și bea cafea. Doar să trăncănim. Ieftin, bun și nici psiholog nu îți trebuie după atâtea porții de râs. E adevărat că am găsit cu greu pe cineva care să vrea să ne facă o poză, din cauza Coronei, dar, în final, am reușit! Astea sunt vremurile…

Avem și autobuse cu afișe electorale mai noi prin Londra. Candidații din România cunosc cifra mare de emigranți de aici și mizează și pe ei. Avem costume Armani la 1000 de lire, dar made în Moldova, bănuiesc, cusute pe un preț de nimic. Și mai avem și un grup de mame pe whatsapp hiper active, pentru care, ca să urmăresc toate discuțiile, ofertele schimb-cumpăr, ”am nevoie de dădacă”, teste COVID rapide la 90 de lire, trafic aglomerat, ”cine merge la ASDA?”, ”cine poate să îmi ia copilul, că nu reușesc”, ”fata mea face gogoși pe comandă”, ”caut pe cineva să mă învețe să croșetez” etc. trebuie să îmi angajez secretară. E un fel de OLX românesc și cu Piața Ciocana de la Chișinău combinată. Zău că nu știu de unde atât timp și energie!

Și cireașă de pe tort – înainte să termin această filă de jurnal, mi-a venit reclamă pe mail la aparat de făcut sarmale. Că doar începe de pe acum spăm-uiala cu oferte de sărbători, nu?

Cine vrea aparate de făcut sarmale, să luăm mai multe și să cerem și reducere!? A, nu, stați, că doar am grup de whatsapp. Poate fac și un ciubuc 🙂

PS. Indiferent de gravitatea situației create, să ne menținem măcar umorul…

•