Stări

Mănăștur

descărcare

când am intrat pentru prima dată în apartamentul din Mănăștur

lipseau până și întrerupătoarele și becurile

toate și le-a luat vechiul proprietar

atârnau doar fire neizolate

am stat pe întuneric

am păzit copiii să nu umble la golurile de la prize

căci și prizele lipseau

doar lebedele albe de pe fundalul gresiei negre din baie

se deslușeau la lumina oarbă a lunii.

am schimbat apoi totul – ușile, geamurile, pardoseala de lemn de brad

cariată

tot ce mai putea fi scos din cadru și nu a mai apucat

Domenico, fostul proprietar, să ducă cu el.

am schimbat vasul de la veceu, lavoarul și chiuveta

am dat drumul la apă și la aer

și am mai dat o dată

ca să fie.

din boxă, însă, nu a luat nimic

era plină de lucruri vechi, genți și haine

”să le aruncați”, ne-a zis Domenico

au fost ale mamei mele, Dumnezeu să o odihnească.

cică era fratele unui renumit țigan din Cluj,

iar taică-so obișnuia să cânte seara pe balcon la acordeon

și nimeni să nu îi comenteze

cojoacele de piele, gulerele de animale neidentificate, rochiile de pe umerașe

atârnau ca niște stafii

când ne-am mutat din acel bloc, în care apa caldă venea greu până la etajul doi

am lăsat și noi în acea boxă o mulțime de hăinuțe de copii

și borcane de 3 litri, din alea de compot însemnate cu oje colorate

aduse de la Chișinău de părinții care veneau în vizită.

stăteau alături de cojoacele babei,

stafii de piele

stafii de cârpe

stafii de sticlă

însemnate cu oje

pentru a ști câte au fost de la soacra și câte de la mama

nu ne-au trebuit

nici nu le-am aruncat

mi-am oprit doar hăinuțele minuscule cu care i-am scos pe copii din maternitate

să le fie dar scump de nuntă

să le fie.

”să le arunci”, i-am zis tinerei doctorițe de la cardiologie

care s-a mutat în locul nostru

a scos totul din casă

și-a pus gresie bordo și faianță roșie

bucăți din aripile lebedelor am zărit apoi în sacii duși la tomberon

și alte culori la perdele și-a pus

ca să fie asortate

ca să fie

boxa nu a descuiat-o, însă.

s-a mutat anul acesta și doctorița

s-a măritat

a lăsat în boxă rochiile vechi de domnișoară, cursurile de la facultate

și ceva cărți

stafii de piele

stafii de cârpe

stafii de sticlă

stafii de hârtie

iar cheia de la boxă a lăsat-o în cutia poștală

ca să fie

Stări

Bradul

orice, doar să nu împodobească bradul
atât mi-a zis
pomul doldora de luminițe și jucării
îi amintea de scările reci ale blocului
în care o uita flămândă miacă-sa bolnavă psihic
ce refuza să își ia tratamentul.
de pe acele scări privea cum licăresc luminile prin alte geamuri ale blocului
orice, doar să nu își amintească acei ani
trasă mereu de păr și învățată să stea dreaptă
cu orele
cu volume grele de cărți puse pe cap și la subsuori
”neam de opincă” îl numea pe soțul ei când își amintea
că cele patru surori ale ei se căsătoriseră mai bine
erau, totuși, descendenți din chiaburi bogați de pe la Iași.
a făcut-o din greșeală, la bătrânețe
așa cum nu înceta să îi reproșeze
și o bătea pentru orice
de fapt, pentru toate neîmplinirile sale.
bradul îl împodobea cu tata, mi-a zis,
care a iubit-o
după moartea lui a rămas ca și orfană
avea 10 ani.
oricum, nici pe el nu l-a iubit mama
cică iubise cândva un neamț
dar într-un accident de șaretă îi pieduse copilul nenăscut
când nemții se retrăgeau
a fugit după el, să o ia în Germania
neamțul a tras, însă, două rafale
doar așa a convins-o să plece.
o bătea pentru orice
și pentru acel copil și pentru neamț
de fapt, pentru toate neîmplinirile sale.
tot ea a îngrijit-o până la final
și a iertat-o
dar nu poate, nu poate nici până azi
să împodobească bradul

 

Stări

Orfanul

a căutat-o mult pe maică-sa

a găsit-o prin emisiunea ”Jdi menea”

”Dna Maria? Maria Petrovna? Ați născut în anul 1973 un băiat

la maternitatea din Cantemir?”

receptorul era să îi cadă din mână

făcuse un copil ”din flori”, cum se spunea pe atunci

nici nu știa că e băiat

când îi veni sorocul a mers cu mică-sa la spital

”Ti-a murit copilul”, i-a zis aceasta după naștere

”Așa a fost să fie”

de fapt bătrâna semnase actele de refuz în locul mamei

falsificase semnătura

nici pe patul de moarte nu i-a povestit fiicei sale despre copil

băiatul a crescut la orfelinat

mama nu a știut despre existența lui până la acel apel telefonic

”Da, am născut” abia reușise să șoptească femeia înainte de a leșina

s-au întâlnit într-un final cu toții

între timp Maria se măritase și mai făcuse trei fete

trei surori perfecte

le-a îmbrățișat pe toate s-a împrietenit și cu nepoții

a primit și o cameră în casa mamei din sat

și-a povestit viața grea plină de lipsuri

ce familie mare avea de acum înainte și aparent câtă liniște

însă…

într-o zi a dispărut

fără măcar să lase un bilet sau o adresă

la fel de subit precum apăruse în noua familie

lăsând și mai multe semne de întrebare decât atunci când venise…

Travaliu creativ

Avionul mirosea a pește

20180315_171353.jpg

Lacul de la Botanica, cel de lângă Porțile Orașului, prin preajma căruia am copilărit și eu devine în romanul ”Avionul mirosea a pește” a lui Nicolae Popa punctul de pornire al unui adevărat mister. Crima, aparent săvârșită de Mihai Loghin, personajul principal al romanului, care admite că va urma să facă ani grei de pușcărie pentru ea, nu pare a fi săvârșită de către acesta, sau cel puțin nu se crede în stare de a o fi săvârșit. Pe tot parcursul lecturii nu ne vom putea da seama dacă a fost reală sau imaginară acea crimă. Penitenciarul sau, totuși, casa de nebuni îl așteaptă pe Mihai? Cu atât mai mult, cu cât o altă linie paralelă a subiectului dezvoltă o acțiune infracțională, aparent, cu pește congelat, care dosește, de fapt, marfă de contrabandă. Legătura celui ucis lângă lac cu membrii acestei rețele fiind una evidentă.

Relația lui Mihai cu preoteasa, soțul căreia se înecase în același lac, va scoate la suprafață aspecte ascunse ale provenienței banilor pentru construirea bisericii de la Botanica, romanul atingând aici un aspect dureros al realității basarabene – legătura dintre biserică și oamenii ”sus puși” care, dacă încă nu ați reușit să faceți legătura, sunt direct implicați în afacerea ilegală cu ”pește”.

Împletirea celor două linii de subiect țin viu suspansul până la finalul lecturii. Mărul înflorit apare ca un simbol al deznodământului: ”Inculpat Loghin! Până la înfloritul merilor, cum ți-am mai spus, trebuie să fii gata! Să ai totul scris, semnat, copertat, pus pe masa judecătorului!”  Momentul depunerii mărturiei, cu sacoșa liliachie pe cap și cu sugestia ”Vrem un da limpede!” venită de la anchetatorul Curbet, până la mențiunea în ce limbă să fie scrisă mărturia, exprimă în doar câteva rânduri imaginea perfectă a procesului de anchetare ”echidistant și democratic” din Moldova. Stilul inedit al personajului de a răspunde evaziv, de a juca pe degete anchetatorii, de multe ori va conduce cititorul spre o pistă falsă – cea a nebuniei lui Mihai. Oscilația constantă dintre simpatie față de el și, în aceeași măsură, dispreț pentru neseriozitatea lui, felul cam ușuratic de a lua lucrurile, viața sa însăși, cam indecisă și ușor comodă, va ține cititorul în priză tocmai pentru a-i afla totuși, la final, deznodământul.

Deliciul lecturării va veni, însă și din stilul original al lui Nicolae Popa, plin de elemente sarcastice și umor, din fina observație a detaliilor mici, aparent neînsemnate, dar cu mare încărcătură semantică, din personajele conturate măestuos și prin limbajul viu și veridic.

”- Da se poate și-n română?

– Se poate și-n chineză! Că mă-nervezi! Și-n română, și-n chineză și-n hui-neză dacă chiar îți închipui că are să-ți buchisească cineva rândurile plângăcioase. Sau nu îți dai seama că în situația, când toate dovezile stau la suprafață, nu mai pierde nimeni timpul să citească mai mult de prima pagină?! e fapt, ne mai uităm și la ultima, la semnătură.”

Sunt convinsă că ar ieși un film de zile mari dacă romanul ar fi ecranizat, tocmai datorită amprentei autentice și originale ale scrierii autorului, al suspansului și al personajelor-cheie reprezentative pentru societatea moldovenească postcomunistă, redată cu atâta har.

 

Stări

La umbra nucului

descărcare

s-au iubit cu inima dezlănțuită

s-au căsătorit așa cum le-a fost aranjat

el – cu fata cu pământuri multe

urâta

ea – cu cel care avea casa și tractor.

li se mai atingeau doar marginile holdelor

tot pe la gardul de acolo își căuta el mereu de treabă

să o vadă măcar.

a îmbătrânit și a murit urâta

s-a dus în câțiva ani și cel cu tractorul

au dat gardul jos

și au mers la Primărie

aveau peste șaptezeci pe atunci.

câteva anotimpuri și-au scuturat ploile

peste grădina lor

într-o toamnă s-au întins la umbra unui nuc

așa au fost găsiți de săteni

cu palmele lipsite de suflare

împreunate.

Stări

Acea toamnă

descărcare

îmi stătea nespus de bine acea toamna

o pictasem eu însămi în culorile resemnării

îți mulțumesc abia acum că nu ai transformat cuvintele de adio

în poduri

travaliul virgulelor e cel mi dureros

și nedrept

amintirile răscolite provoacă anemie

receptorul căzut ultima dată cu zgomot

a tăiat o dată

cicatricea, însă, e mai perfectă

mi-a mângâiat-o cât a știut ea de bine

acea toamnă…

Stări

Lațul

69068697_1407936512687769_6063321974485024768_n

Lanțul ni-l alegem singuri

Lațu-l tragem tot mai tare

Pân-înăbușim voința

Și nu mai avem scăpare.

Nu știm viață fără lanțuri

De la tălpi și până-n dinți

Tot mereu legați la gură

Din bunici și din părinți.

Pasărea-și cunoaște zborul

De-i căzută-n plasa deasă

Nu-ncetează să se zbată

Nu renunță, vrea să iasă.

Lupu-singur-și roade laba

Ce-n capcană i-a fost prinsă

Și doar omul doarme dulce

Cu veriga cât mai strânsă.

Stări

Doar să nu

poza1

ultima piesă de puzzle pusă pe invers

o formă completată forțat

o imagine distorsionată

e tot un întreg

doar că unul imperfect

mai mereu e așa

umplem singurătățile cu iluzii aproape potrivite

dorurile  – cu poze

durerile – cu pastile

lipim plasturi peste răni necurățate

doar să nu simțim golul

doar să nu simțim

doar să nu…

 

 

Stări

Spune-mi

4f32c0a723c97efa320c80e3c11fc949

Spune-mi cum a fost

lasă cerul să se rupă de nori în locul tău

lasă cerul

să tune greu, să scuipe plumb

peste ce nu vreau să aud.

Spune-mi cum e

voi încerca să mă țin, nici măcar să nu clipesc

voi încerca

lasă-ți corpul să vorbească

în locul tău, să atingă acolo unde doare

să mă privești în ochi, măcar acum

să mă privești.

Spune-mi cum va fi

conturează-mi cu buricul degetelor

locul unde ai lovit

să răsară flori de măr pe el

colorează-le cu buzele păcătoase

și absoarbe apoi încet petalele.

Purifică-te

până când pielea-ți va mirosi a măr copt

voi încercă să mă țin, nici măcar să nu clipesc

voi încerca

tace-mă apoi

să auzim doar ploaia care a luat sfârșit…

 

 

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Răcoarea verii – raiul londonez

E o vară superbă pentru cei care nu iubesc să li se topească asfaltul de sub sandale și să lipească hârtii în geam pe timpul caniculei insuportabile. Vorbesc cu mama, vorbesc cu soacra, vorbesc cu prietenele apropiate – toată lumea se plânge de căldurile mari, în timp ce eu port în continuare aceleași haine din luna aprilie. Diferența este că de vreo două săptămâni îmi pun șapca în loc de căciulița de vânt sau, dacă e mai mult de 15 grade dimineața, las ștrampii și încalț șosete. Sandalele stau încă în așteptarea vacanței din Moldova. Aș mai fi găsit vreo două zile, acum pe la sfârșitul lui iunie în care să le port, dar nu legate.  De ce le-am mai cărat înapoi la Londra, nu știu. Anul acesta poate le las la mama.

Așadar, e o vară răcoroasă plină de evenimente culturale dar marcată de o mare dezamăgire în ziua votării, în care, porniți de la ora unu de acasă, am schimbat două locații ca să reușim să votăm și tot degeaba. Diaspora a fost nedreptățită urât de tot. Mi-a părut rău mai ales de cei veniți de la distanțe și mai mari care au stat câte 5 ore și așa și nu au votat. Cu siguranță a fost un truc organizat, iar asta nu a făcut decât să înrăiască spiritele și mai mult împotriva actualei guvernări din România, dacă mai există acel ”și mai mult” față de cât era deja. Bila mare neagră pentru organizatori.

65305590_1118227278366153_904414254478655488_n

Trecând peste incidentul urât, am avut parte de întâlniri cu doi scriitori. Primul a venit la școala copilului meu și le-a citit un capitol dintr-o carte, pe care apoi, desigur că toți au vrut să o cumpere. 8 lire pentru o bucată, semnată cu autograf și notată cu un bețișor pe o hârtiuță de către autor. Am numărat aproximativ 50 de cărți, cu tot cu alea vândute școlii. 50×8=400 de lire dintr-o…școala (sau lovitură). Bunicel debutul, aș zice. Câte salarii ar fi de-a mamei în Moldova? Cred că mă las de poezie și mă apuc de scris cărți pentru copii.

64492495_849209878786773_2704122026720755712_n

O altă lansare, dragă mie tare, organizată de Autograph România a avut loc într-o duminică. În cadrul acesteia Luminița Amarie și-a lansat cartea ”Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, editată la ”Casa de editură Max Blecher”, la care a participat și a luat cuvânt și Simona Năstac, o altă poetă pe care am avut onoarea să o întâlnesc aici, la Londra. S-a recitat poezie, s-a vorbit despre poezie, a plutit în aer poezia. Trăiri, dureri, răni, ”greața unui nou început”, ”nimic nu a rămas netrăit”  – veți descoperi o altă față a autoarei, fragile și puternice deopotrivă. Îi urez succes Luminiței, cu noul ei volum de poeme!

 

Poezie a curs și în sufrageria mea, într-o altă seară, când adunându-mi fetele, pur și simplu, fără nici un motiv (că doar ziceam și în postarea anterioară că viața trebuie trăită zi de zi, nu doar la ocazii) am recitat și am cântat. Ne-am premiat și am oferit medalii și distincții. Am râs de au auzit și vecinii de vis-a vis, dar am și plâns. Cum să nu plângi când Vica Demici cântă despre mama?

Viața ne-o colorăm noi înșine, cu acele culori pe care le alegem din paletă.

 

Iar într-un alt week-end, decât să stăm acasă, am ales să mergem la un concert de muzică folk, organizată de East European Cultural Centre, cu participarea lui Marius Batu. Am aplaudat, am cântat și noi, am făcut poze și uite așa am mai transformat o duminică într-o sărbătoare. Iar ca următorul week-end să nu fie pierdut fără noimă am fost la o expoziție de artă în aer liber, cu muzică live, unde am susținut-o pe pictorița noastră Lucica Boaghe. Tablourile Lucicăi mereu ies în evidență prin naturalețea și ușurința imaginilor, prin acel ceva din el, prin poveștile create și transmise prin culori. Nuferii nu i-am putut lăsa acolo. Prefer dimineața să mă trezesc pe marginea lacului, printre ei 🙂

 

Pe cel mic l-am dus într-o altă zi la Muzeul Designului. Pentru cei din Londra aș sugera să își ducă copiii. Este locul unde pot vedea un telefon descompus pe bucăți, o minge de tenis tăiată transversal pentru a i se vedea părțile componente, imprimante 3 D, calculatoarele vechi și siglele lor, cât și etapele în care au suferit îmbunătățiri și modificări de-a lungul anilor. Este uimitor și pentru adulți, ce mai! Mi-am amintit de generația mea, care încerca să distrugă și să taie în două mingile numite ”poprâgunchik” ca să vadă dacă are arc înăuntru sau nu. Sunt sigură că ați făcut și voi din astea.

 

Și da, mai fac, totuși, și altele, nu doar distracție. Cursuri, cursuri, scriu, citesc și iar cursuri. Fac un curs on-line, pentru a avea și aici o specializare în ceva și merg la cursuri de engleză, că doar omul cât trăiește învață. Iar profesorul nostru tortoșel George, cu trolerul său imens (când  roz, când verde) a devenit între timp un personaj haios, care ne răspunde cu răbdare, a câta oară, la aceleași întrebări. Engleza nu e o treabă ușoară, mai ales când intri în dedesubturile diferențelor dintre engleza americană și cea britanică. Poți să și mori. Bilă albă pentru George. Doamne câtă răbdare pot să aibă unii!!! (Să îl întreb oare ce pastile ia? Glumesc, desigur!)

65158220_754107204987271_9057893187527376896_n

Noutatea e că, anii se lasă cu câteva kilograme în plus, pe care nu îi mai arunci așa ușor, înfometându-te două zile, de obicei înainte de vreo nuntă. Așa ca am descoperit sala de sport cu piscină în apropiere și, desigur și diferențele față de cea de la Arena Cluj, unde am mai omorât o tentativă de a face sport regulat. Mi-a părut chiar potrivită separarea zonei unde se antrenează fetele de cea a băieților. Sincer, nu mă simt foarte bine  să am spectatori când mi se contractă toată fața de la exerciții și curge transpirația după doar 70 de calorii date jos. Mai mare jena, zău! Oi fi eu mai pudică, dar regula îmi place. Arăboaicele vin îmbrăcate până sus la sala de aparate și acolo am avut ocazia să văd cum își dau jos toate rândurile de straie, rămânând doar în maieu și eghării pentru sport. Au corpuri frumoase, ce să mai. Și înțeleg că au mare grijă de ele. Unele își păstrează baticele pe cap, la fel cum evreicele pedalează pe biciclete în turbane. Acolo, în sala de schimb a femeilor poți descoperi detalii interesante. Tălpi albe ale picioarelor negreselor, tabieturile de după bazin al unora, care își aduc toată masa de cosmetice după ele (până și diferite perii de păr ca mărime pentru a-și aranja părul ca la coafor) și femei lipsite de orice inhibiții, plimbându-se în pilea goală de la dulap până la centrifuga care scurge costumul de baie (am descoperit aici această minune), fără să se acoperi neapărat cu prosopul, așa cum face subsemnata inhibată de sechelele sovietice. Pot face chiar și un studiu de caz pe acest subiect – ”Comportamentul femeilor din diverse zone geografice”, dar nu cred că mai rezistă ai mei de acasă cu încă o cercetare. Asta ar fi fost, poate, totuși, una mai de interes public  – amalgamul de suprareligiozitate și exhibiționism laolaltă.  Revenind la sala de sport, peste tot există butoane de panică, iar un aparat nou pe care l-am descoperit aici, este cel care vibrează pe diferite frecvențe, scuturând un pic din celulită și din calorii. Faină treabă. Numai că eu mi-am simțit până și toate plombele zdruncinându-mi-se în gură. Mi-aș lua unul din ăsta și acasă. Bilă albă!

Altă lume. Alte obișnuințe. Aceeași noi, care alegem cum să ne ducem zilele. Iar de multe ori frumosul este chiar în creanga de flori care ne iese în cale dimineața. Doar să avem timp să ne oprim și să o admirăm.

Până luna viitoare, vă cuprind cu drag!