Stări

Între

download

uite ce mi-am luat,

îi zic prietenei mele de la Paris,

vorbind pe Whatsapp

Ce este? Un tensiometru

Credeam că e o jucărie erotică!

Râdem

Vorbim despre vinuri bune, soți

și efectele temelor on-line asupra psihicului uman

despre cartea retrasă din tipar

sâni umflați, stări de iritare

și furie nemotivată

cu câteva kilograme în plus

dar mai sigure pe noi

Nici rămolite dar nici cu sclipici în priviri

nici bolnave

dar familiarizate cu glucozamina și condroitina

nici urmărind obsesiv calendarul

dar totuși mai răruț

și uneori chiar frumoase

Suntem între

raftul cu teste de sarcină și cel cu tensiometru

pe acolo

prin zona cu anticearcăne

Împlinite

 

 

 

 

 

Stări

Primăvară suspendată

97256659_1181186002231908_3023589962009280512_n

scriu rezamată de un perete de cărămidă roșie

soarele bate în față și este pentru prima dată când

nu mă grăbesc

nici nu mă feresc

dor de atingerea pe care

cele 1000 iu de vitamina D nu o pot înlocui

latexul tastează literele  sufocate de mască

transpiră buricele degetelor pe sub mănuși

în casă – nervozitate, pe străzi – încordare

sub tricou – frustrări ambalate în câteva kilograme pe plus

cel mai bine s-au vândut în aprilie

papucii de casă și pijamalele

covorul s-a bătătorit în drum spre frigider

mai grav decât să te îngrași în timpul molimei e să te apuci de slăbit

trecând prin mașina de făcut tăiței nervii celor din casă

o primăvară  suspendată

între paltoanele de iarnă și rochiile de vară

cărora le mut nasturii

doar iedera iși dezgolește cu nerușinare

mlădițele suave ale verdelui crud

 

Hoinar-hoinărel

7 mm pot salva situația

96379594_2885653084850167_3348048803914579968_n

Am tot amânat-o cu scrisul pentru că ziua este imposibil. Cu toții au nevoie de laptopuri pentru teme, iar seara au nevoie de mamă și de filme privite împreună că, deh, dacă la școală cel mic mai socializa cu prietenii, acum încerc să compensez partea de comunicare lipsă. Vorbim despre Dungeons & Dragons, despre filme de pe Disney Channel, despre Heartstone si Youtube-ării preferați ai noii generații. Nu mă întrebați cum îi cheamă, că nu le rețin numele.

La un moment dat, vorbind despre caractere (persoanje) care au abilități (capacități, adică), Mihai m-a întrebat ce abilitate aș vrea să am, dacă mi s-ar oferi posibiltatea să îmi aleg una. Să mănânc cât vreau, mai ales noaptea, și să nu mă îngraș, i-am zis din prima, fără să stau pe gânduri. Copchilu a făcut ochii mari de mirare și mi-a zis că există altele mai șmechere: să te teleportezi cu puterea minții, să poți deveni invizibil, să ai viteză supersonică. Nu, i-am zis. A mea e mai tare decât toate astea luate la un loc. Copilul a plecat în cameră la frate-so un pic dezamăgit. Poate acolo va avea mai multe șanse să dialogheze cu cineva din secolul lui, totuși.

De ce azi mi-am făcut timp să scriu? Pentru că bucuria mea de a prelua, într-un final, laptopul și de a privi un film bun s-a blocat la minutul 11. Motivul? Celălalt copil își descarcă un joc care va mânca tot netul timp de o oră bună. Prin urmare, când viața îți dă lămâi, faci limonadă. Acu-i acu’. Azi voi scrie!

Există o parte bună în toată această nebunie cu statul acasă, pentru că, în sfârșit, avem timp să ne și ascultăm. Nu întâmplător am pornit această postare cu un crâmpei din dialogul mamă-fiu de care cu siguranță îmi va fi dor peste ani. Încă are nevoie să îmi împărtășească secretele și trăirile, nedumeririle și cele mai sincere „Mam’, te iubesc”, în cele mai neașteptate momente. Iar asta se simte ca o miere pe gâtul inflamat. Și este cea mai scumpă abilitate a lui, dar nu îi zic, ca să nu conștientieze și să mă aibă la degetul mic.

Se pare că după o perioadă în care am gestionat situația cât de cât, lucrurile încep, totuși, să scape de sub control. Stresul temelor nepredate de profesori, care acum au căzut pe umerii părinților, fișele interminabile cu tot felul de direcționări către link-uri care nu merg, internetul suprasolicitat și care cade mereu, mâinile iritate de atâta săpun antibacterian, cheile care prind rugină de atâta scufundat în dezinfectant și de mirosul căruia deja mi s-a acrit și încă câte și mai câte care reduc din rezistența psihicului la stres. Ca dovadă, unul dintre vecinii mei a început să fumeze în baie, probabil fiindu-i rușine să iasă în fața blocului, și ne inundă și nouă băile cu miros de duhăneală. Sigur că nu a recunoscut fapta, atunci când am mers cu rugămintea de a înceta, pentru că ni se împut halatele și prosoapele. Pe de altă parte, îl înțeleg. Dacă nu aveam suficientă valeriană în casă, nu știu dacă nu mergeam și eu după un chiștoc pe la el. Sau să fi fost, totuși, vecina, cea cu patru copii??? Ce îmi place la englezi este că își mențin mereu calmul și optimismul. Iar desenele cu curcubeie de pe la geamuri, întâlnite tot mai des, denotă acea solidaritate că „totul va fi bine”.

96585379_2578831309037135_1558205441974992896_n

Ca să îmbine anti-bacul cu dezinfectantul, fiul cel mic al meu mi-a făcut un amestec de apă de gură cu săpun anti-bacterian și m-a asigurat că dacă dispare din magazine dezinfectantul, el a descoperit rețeta home made și ne vom descurca de minune. Pot dormi liniștită în această privință. Experimentele lui sunt deja o obișnuință a familiei. Noroc că măcar le pune bilețele cu „nu e de mâncare”, să ne prevină când dăm de ele pe rafturi sau în congelator. Mai demult, congela fire de păr în apă ca să vadă dacă devin casante când îngheață.

Am inventat o nouă modalitate de a „dezinfecta banii”: pușculița pentru „frumusețe”. În ea aruncăm monedele, cică pentru a nu ne atinge de ele o vreme, dar … acolo vor și rămâne. Exact cum se întâmpla cu banii pe care îi munceam pe deal, la cules petale de trandafiri, când eram elevă: după trei zile de chin, la careu, eram anunțați oficial că banii vor merge în „fondul păcii”. 🙂

96148624_803826240021937_6647276413927817216_n

Școala online ne pune capac, și nu mă refer aici la consumul de toner și de hârtie, comandate deja a doua oară într-o lună. Studiem epoca Victoriană, unghiurile și decimalele, adverbele și adjectivele. În sfârșit, știu și eu ce fac ei la școală, dat fiind că toate caietele lor sunt ținute în clasă și avem acces la ele doar o dată la jumătate de an, la ședință. Măcar acum, într-a cincea, am descoperit cum scrie copilul meu și de câte ori se ridică de la masa până termină un exerecițiu. Știți, mai bine nu aflam câtă muncă organizatorică și ce răbdare de chinez bătrân trebuie să ai…

După pandemie, le-aș ridica învățătorilor un monument în Piața Marii Adunări Naționale, unde toți părinții, vicitime emoționale ale molimei, să poată aduce flori în semn de respect pentru ceea cu nu apreciau la justa valoare. S-ar strânge un mal de flori pânâ la Piața Centrală, cu siguranță. Acum îmi explic de unde avea tatăl meu atâta răbdare, fiind Profesor Universitar. A și scris un cântec foarte cunoscut în Moldova – ”Iubiți învățători”, în cinstea tutror cadrelor didactice.

Ca să ne mai detensionăm un pic și, mai ales, ca să ne plângem în grup, am făcut o tradiție din a ne întâlni online cu fetele din grupul „был бы повод”, la un pahar de vorbă, de nu ne mai ajung cele 45 de minute programate pe Zoom și tot prelungim, și iar prelungim, și iar prelungim ședințele. Am descoperit, însă, că:

  1. pe timp de pandemie nu se mai poartă sutien prin casă;
  2. nu se machiază nimeni mai deloc (doar una din 7 a făcut-o, pentru că a fost nevoită să iasă din casă);
  3. papucii de casă și pijamalele au devenit must have-ul acestei primăveri. Și da, s-au aprins discuții pro și contra referitor la vaccinuri.fete

Mama mea, blocată de aproape două luni aici, la Londra, în casa fratelui meu, s-a reînvățat să meargă pe bicicletă, pedalând pe toate străduțele cu cele două nepoțele. În curând va pleca la Chișinău. Așadar, dacă veți observa o doamnă elegantă, mergând pe bicicletă pe la Ciocana așteptând ca mașinile să îi ofere politicos întâietate, să știți că e mama și a fost școlită la Swindon. Apropo, e obișnuită ca mașinile să îi vină din altă direcție, așa că…

De gătit, gătim, evident, mai multe ca până acum și mai diverse. Fiică-mea, de atâta plictiseală, a ajuns să mă întreacă la idei, mai ales la cele dietetice, și aici mă refer la gogoși și pâinici împletite în șase. Mai convertim greșit dozele de drojdie uscată în cea proaspătă, mai greșim gradele de la cuptor, că prin rețete îs şi cu Fahrenheit-ul, dar bunătățurile tot bune de tot ies.

Degeaba mi-am mutat nasturii de la rochie ca să câștig 7 mm. Apropo, cu această ocazie am realizat că am aceeași cutie de biscuiți, în care țin acum acele, încă din primul an de căsnicie, adică din… o-hoooo, anul 2000. Și am găsit mosor pe care scrie prețul în copeici (numai că nu se mai vede cifra) și unul pe care scrie „Ațe Odorhei”. E purtată prin lume cutia: Chișinău, Cluj, București, Londra. E un bun cu valoare sentimentală. Trebuie să cântăresc serios cui o voi lăsa prin testament. Bănuiesc că generația tânără, care habar nu are cum să coase un nasture, se va bate la sânge pentru ea.

Apropo, că tot se apropie 20 de ani de la ziua nunții și am discutat cu prietenele mele despre faptul că voi ajunge o mireasă grasă după pandemie: Facebook-ul mi-a și furnizat câteva sugestii de rochii. Mărimea XXL. Băieții lui Zuckerberg au ajuns mai răi decât KGB-ul. Degeaba mi-am închis în grabă contul de pe Odnoklasnniky (o rețea socială similară a rușilor), că și Facebook cam tot asta face acum, adică „monitorizează”.

Așadar, atenție mare! Avem toate șansele ca anul acesta, când, într-un final, vom putea intra în mare, să se ridice nivelul apei mult peste limita normală a anilor trecuți!

Să vă puneți prosoapele mai departe!

Stări

Fericirea în franciză

poza ceas

aceleași ore decolorate

nenumărate

aceleași ace leneșe de ceasornic

târând obosite timpul

aceleași pleoape de plumb magnetizate

ce se vor doar lipite.

același trup greoi ce doar taie aerul în două

inutil

respiră metri cubi de aer

consum contorizat

afișat lunar la avizier

și frica că toate astea nu mai au un final.

acele zile care nu mai au un sfârșit

oarecare

acele dimineți care întârzie să vină

odată.

mai rău decât moartea

chinul

că nu vine la adresa indicată

cu post codul greșit

ca să nu afle nimeni

că este așteptată.

și ce o fi după?

dacă o mai fi ceva

în surogatul eșuat al vieții

oricum nimic nu se mai grăbește

să se întâmple.

somn adânc

doar în el încă mai visezi

fericirea luată în franciză.

Travaliu creativ

Exercițiu de echilibru între pensule și multinațională

Poza-02 resize

Un chip firav de artistă poate ascunde de multe ori o forță de muncă nebănuită. Cine ar fi crezut că autoarea superbelor picturi ce conțin culorile plaiului natal este, în același timp, o femeie de succes cu o carieră construită cu multă ambiție pe tărâmul francez. Asta în pofida faptului că a studiat în America, București și Londra dar dragostea a purtat-o tocmai la Paris. Am invitat-o la un dialog pe Augustina Renița-Mirjol, cu care, coincidență sau nu, prima întâlnire la Londra am avut-o la National Gallery din Trafalgar Square.

De la elevă a școlii de pictură Șciusev din inima Chișinăului la facultatea de arte de la Oxford. Care a fost, mai exact, parcursul?

Parcursul meu, dacă stau să mă gândesc, e unul mai lung și nuanțat. Poate că totul a început de la niște mărgele din lut făcute împreună cu verișoara mea Victorița pe prispă casei bunicilor de la Telenești. Atunci nu ne-am putut imagina că noi, două copile din fosta Uniune Sovietică vom munci în bănci și multinaționale la Paris. Evident, școala de arte plastice din Chișinău, apoi studiile liceale și universitare din SUA, printre care și Artele. A fost o dragoste care de-a lungul anilor s-a intensificat.

Aspirațiile mele artistice au fost încurajate de la bun început de toți membrii familiei care au contribuit cu câte ceva. Le sunt recunoscătoare pentru susținerea necondiționată dar, în mod special pentru faptul că au văzut în încercările mele mai mult decât un simplu hobby. Școala de pictură Sciusev a fost o revelație care mi-a permis timp de câțiva ani să trăiesc într-o lume paralelă, unde formele și culoarea se îmbinau armonios. Îmi aduc aminte cu zâmbetul pe buze de orele petrecute acolo și de momentele când traversam cu planșele în spate Piață Centrală din Chișinău, care, precum un patchwork, te seduce cu aerul său policrom. Atunci am înțeles că dacă vrei să simți cu adevărat spiritul unui oraș, trebuie să începi cu piața principală. Revin și acum în această piață pentru a admira spectacolul vieții.

Când se întamplă să pot aduce acasă lucrări proaspăt sculptate în argilă, traseul în autobuzul 14, care se întindea pe o bună parte a Chișinăului, era o adevărată peripeție. Amintirile legate de acest autobuz sunt demne de o ecranizare în spiritul lui Fellini, căci anume aici se împleteau cel mai bine grotescul și sublimul. Dar să revenim la școala de pictură. Profesorii din această instituție mi-au alimentat dragostea de artă la cursurile de pictură, sculptură și de istorie a artei.

În 1996 am plecat cu familia în misiune diplomatică în SUA, dar nu am uitat să iau în valiză pensulele și culorile de acasă. Am păstrat până acum prima mea cutie de acuarelă profesionistă și primele pensule, căci sunt o amintire palpababila a primilor pași în lumea artei. La Paris am fost elevă în atelierul lui Andre Fisch și Agnes Reynaud, specializați în tehnici picturale vechi (encaustică, tempera, etc) și cele ale marilor maeștri. Anii petrecuți aici mi-au permis o abordare structurală a tehnicii într-un ritm care corespundea programului meu încărcat din timpul săptămânii. Au urmat studiile de Istoria Artei la Oxford, care, la rândul lor, au fost o dublă binecuvântare întrucât s-au înscris în perioada în care devenisem mama.

Cum este că locuieșți în mai multe țări, fiind copil de diplomați, țînând cont că acest fapt împiedică un copil să își creeze o gașcă, să își facă prieteni?

Experiența din misiunile diplomatice ale părinților a fost una minunată. Mi-a permis să întâlnesc oameni excepționali, care, în mod direct sau indirect, au contribuit cu câte ceva la șlefuirea caracterului meu. Nu am suferit în mod deosebit de faptul că nu făceam parte din găști. Cred că dacă ai afinități și te înțelegi bine doar cu câteva persoane pe această lume, te poți considera fericit.

Cum a fost etapă americană? Să înțeleg că America te-a încântat?

Da, cei aproape 4 ani petrecuți în Statele Unite au pus temelia unor axe și orientări pe care le respect cu strictețe până în prezent. Știu că sună a clișeu, dar aici am învățat și am simțit pe pielea mea că, indiferent de obstacole, totul e posibil atâta cât timp crezi în proiectele tale. M-a încântat din prima clipă optimismul american și entusiasmul pentru lucrurile în aparență nesemnificative. Mă întorc cu drag de fiecare dată pe aceste meleaguri.

Fiind absolventă de drept (Sorbona) mă întreb de ce nu ai ales totuși o universitate de arte?

Facultatea de drept a fost o alegere pur pragmatică care mi-a permis să mă angajez repede la lucru în companii mari. Această decizie a fost poate surprinzătoare pentru cei din anturajul meu, care mă vedeau mai degrabă la o universitate de arte. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, una dintre profesoarele mele americane mi-a zic că, indiferent de meseria pe care o voi face în viață și care îmi va achita facturile, voi reveni întotdeauna la artă. Spre marea mea bucurie această profeție s-a adeverit.

Cât de greu este să îmbini pasiunea care necesită timp cu orele de muncă obositoare ale multinaționalei în care lucrezi?

Nu e deloc ușor, căci munca mea într-o multinațională cu 140.000 de angajați îmi răpește mult timp, dar are și o anumită doză de creativitate. Sunt în permanență într-un joc de echilibristică profesională. De ceva timp a trebuit să renunț la nopțile albe consacrate picturii și să mă limitez la weekenduri. Nu îmi pot permite luxul să aștept să-mi vină inspirația și sunt nevoită să respect un program strict dacă vreau să ajung să țin pensula în mâna. Dincolo de aceste constrângeri mai există și factorul emoțional, căci nu pot picta când sunt contrariată sau surminată. Așa precum unii se regăsesc pe sine prin meditație, yoga sau altele, pictura îmi permite să ating acea stare de echilbru și beatitudine atât de râvnită. E un echilbru fragil și extrem de prețios.

Când s-au împăcat părinții cu ideea că unică lor fiică va pleca la Paris pentru a se căsători cu un francez. Sau, dacă s-au împăcat cu ea vreodată?

Ideea că voi pleca la Paris nu le-a surâs deloc părinților, căci știau de dorința mea de a rămâne în Statele Unite. Dar căile Domnului sunt nebănuite și iată-mă stabilită la Paris de aproape două decenii și căsătorită cu un francez de aproape 16 ani. Spre deosebire de milioanele de turiști care cad sub farmecul Parisului, am fost certată destul de mult timp cu acest oraș pe care nu l-am considerat primitor. După cum spunea Matei Vișniec în unul din romanele sale, Parisul e ca o amantă voluptoasă care nu ți se descoperă dintr-o dată. La Paris am învățat când trebuie să fii subtil și când să fii tranșant.

În picturile tale se resimte puternic dragostea de tradiție, de Moldova, de țară, de culorile anotimpurilor rămase în amintiri. De ce crezi că așa și nu ai tăiat ombelicul acelor timpuri?

Floarea soarelui

Cred că suntem suma experiențelor noastre, dar mai întâi de toate reprezentăm locul de unde pornim în lume. Atunci când plecăm în lumea mare, luăm cu noi, într-unul dintre sipețelele inimii, acel ceva care ne definește că neam. Nu în zadar francezii pun adesea o întrebare care îi face uneori pe noii veniți să se simtă incomod: de ce origine sunteți? Nu cred că vine doar dintr-o simplă curiozitate, ci mai mult din dorința de a se poziționa în raport cu tine.

Port cu mine în lume dragostea de lucruri simple, care îmi aduc aminte de copilărie. Universul copilăriei e unul unde totul e bine rânduit și are rost. Nu am nimic împotriva lucrurilor somptuoase, dar îmi bucură mai mult ochii un ulcior din lut care îmi aduce aminte de gustul apei din fântână sau o lingură din lemn sculptată iscusit de un meșter popular anonim, decât cea mai spelndidă  argintărie. Nu cred că voi reuși să pictez lucruri care îmi sunt străine și cu care nu mă pot identifica din punct de vedere etnic și spiritual.

IMG_7159

Bunica, pentru că știu că bunică este un personaj aparte în familia voastră, îți dă sfaturi, sau se dă cu părerea, referitor la picturile tale?

Bunica mea mă numește «boiangiu» și este acel membru al familei care se interesează cel mai mult de aspectul comercial al lucrărilor mele. Spiritul ei critic și luciditatea de care dă dovadă la cei 92 de ani sunt de neîntrecut. Bunica Vasilița are o viziune pragmatică despre pictură, conform căreia ești un pictor de succes doar dacă cineva îți cumpără lucrările. Mi-a sugerat să merg la piață căci orice boiangiu care se respectă, trebuie să treacă mai întâi testul pieții. Nu cred că vorbea metaforic!

Când îmi petreceam verile la Telenești, bunica voia să mă înscrie la școală de pictură locală. O dată m-a dus să văd lucrările elevilor care erau afișate pe panourile din centrul Teleneștiului. Chiar dacă au trecut 30 de ani de atunci, îmi aduc aminte de compozițille echilibrate, de tușa sigură și de armoniile cromatice desăvârșite. Urmăresc și acum lucrările copiilor din această școală și sunt la fel de încântată. Să încerce cineva acum să-mi spună că în provincie nu se face carte și artă!

Corund

Ți s-a sugerat vreodată că ar trebui să îți modelez stilul de a picta, pentru a te adapta noilor cerințe în artă? Sau, de fapt, crezi că există modă în domeniul artistic, sau artă este așa cum iese ea din pensulă?

Sfaturi am primit multe, chiar și atunci când nu le ceream. Cea mai caraghioasă mi-a părut sugestia de a aștepta până la pensie, căci atunci voi avea timp berechet pentru pictură. Tendițe sau curente au existat întotdeauna în artă. Arta contemporană e un subiect aparte și dacă ar trebui să mă aprofundez la acest capitol, va trebui să facem un interviu separat. Fiecare pictor are abordarea sa – unii preferă să lucreze la comandă pentru a-și  asigura un venit, alții combină iscusit arta cu un alt job pentru a avea o marjă de siguranță, alții pictează ce le dictează inima. Cred că ești fericit doar atunci când faci ceea ce-ți place cu adevărat.

Ce îi interesează cel mai adesea pe vizitatorii expozițiilor la care ai participat?

La expoziții am ocazia să întâlnesc un public pestriț, dar unit în aprecierea artei. Pictura e mai întâi de toate o experiență senzorială. Fiecare percepe o lucrare în funcție de sensibilitățile sale, dar mai presus de toate în funcție de bagajul său cultural. Unii vizitatori sunt interesați de aspectele tehnice (cel mai des aceștia sunt și ei artiști), alții vor să afle mai multe despre subiect, alții vin pentru o plimbare « artistică » pe o zi însorită de duminică, iar unii vin să afle ce prețuri se mai practică pe piață de artă. Motive sunt tot atâtea cât și vizitarori.

Ce zice Sandu când mami pictează mai multe ore la rând?

Vorbind de Alexandru, care tocmai a intrat în cameră și care preferă să răspundă în direct – își dorește să mă joc mai mult cu el. Deocamdată nu percepe pictură mea ca o meserie, o vede mai degrabă, ca «un divertisment bine structurat», ca să-l citez. Pictura este adesea pentru copii un lucru firesc, o joacă mai degrabă. Nu încerc să-i schimb această viziune, dar a înțeles totuși că expozițiile sunt o treaba serioasă.

IMG_8213

Unde te pot găși iubitorii de artă în viitorul apropiat?

Năpasta pe nume Covid-19 a dat peste cap multe lucruri, printre care și expozițiile. În această perioada de incertitudine nu știu care va fi urmatoarea expoziție la care voi participa. Însă un singur lucru este cert – voi continua să pictez cu acceași pasiune.

Augustina, îți mulțumesc mult pentru dialog și abia aștept să văd ce va scoate această perioadă dificilă, din care cu siguranță vom ieși diferiți, din pensula ta. 

IMG_8004

Hoinar-hoinărel

Mirosind leușteanul prin mască

95101073_826934924470264_4416719671697342464_n

Dacă e să mă plâng că ne este greu să stăm într-un apartament fără balcon, cinci persoane, ar fi de prisos, pentru că mi-e mereu gândul la vecinele mele care au câte patru odrasle și nu trei, și de vârste mult mai mici decât ale mele. Nu știu prin ce minune se pare că ele rezistă. Ba mai mult de atât, se tot scuză de gălăgia care o fac micuții lor sau de plânsetele care se mai aud. Știți ce? Nu mă derajează deloc, pentru că de fiecare dată mă gândesc că, slava Domnului, nu eu trebuie să îi legăn. Mi-am legănat suficient zilele și nopțile, tinerețile și răbdarea. Așa că totul devine mult mai ușor de suportat atunci când compari.

Mai am momente când mă plictisesc, asta până cnd aud următoarea sirenă de pe autostradă și îmi imaginez medicii care depun efort acolo, în ambulanță, și bolnavul care poate că nu mai știe dacă e între viață și moarte ori de rudele acestuia care au rămas acasă să spere. Și atunci nici plictiseala nu îmi pare grea de suportat. Intru pe net să văd câți infectați avem în Brent, cartierul nostru din Nord-Vestul Londrei: 1 055 cazuri dintr-un total de 392 140. Parcă nu e așa de grav, îmi zic, dar cifrele, totuși, mă sperie. Mai ales că, două zile la rând, ambulanța a tot venit la scara blocului nostru.

Recunosc că mă mai plâng de numărul interminabil de tăvi pe care le coc pentru familia mea: cartofi pentru cartofarul cel mic, carne porție triplă pentru adolescentul care face mușchi (acasă, evident, de când nu poate merge la sală) și mâncare vegetariană pentru adolescenta care zice mereu că are burtă și s-a îngrășat. Mă uit chiorâș și îmi amintesc adolescența mea. Conchid că peste ani va înțelege cât de nerecunoscătoare cerului îi este acum. Ei, dar toate am trecut prin asta. Este și rândul ei. Degeaba aș zice ceva că, deh, ce știu părinții?

Și, da, să nu uit de sărmanul soț care se mulțumește cu „dă-mi ce n-au vrut să  mânânce astăzi copiii”, dar, fă-mi te rog, și o salată. Și uite așa gust din una, din alta, din a treia și mă mir că am ajuns să intru pe Google, să șterg din căsuța de căutare „sos beshamel” și să caut  cât ar costa „shape wear for woman”. Mai pe românește: chiloți elastici până-n gât ca să îți ascundă „efectele secundare” ale pandemiei. 10 lire. Hai că punem în coș că să fie pentru când vom ieși din nou în libertate. Și iarăși mi se taie cheful să mă plâng – omul nu de greutăți se îngrașă.

Singura chestie de care nu mă plâng, dar ar trebui să o facă cei din jur, este starea de irascibilitate care mă cuprinde tot mai des, mai ales de când s-a trecut la temele on-line cu copiii: unul nu are conexiune bună, altul e iritat că le dau prea mult să învețe singuri, iar al treilea, cel mai comod dintre toți, tot caută scuze să nu refacă fișa pe care a scris și strâmb, și greșit, spunând că, pe viitor, scrisul de mână va dispărea și că îl pun acum să facă lucruri total inutile. Cum de nu pot pricepe că ei sunt altă generație? Ce e cu această metodă veche și demodată pe care i-o cer? Nici măcar cifrele 7 și 9 nu se scriu în Anglia cum o făceam noi la școală noastră din Antichitate. Șaptele, fără bețișor la mijloc, iar nouăle, fără codiță jos. Și se scriu de jos în sus și nu invers.

Aici clachez. Înțeleg cât de mult subestimez răbdarea cadrelor didactice și mi-am promis cu prima ocazie să i-o și zic învățătorului celui mic, simpaticului profesor Mr Antonio, care după o zi de stat cu copiii iese în fața școlii râzând și plin de voie bună. Oare ce le dau de băut la lunchtime, mă întreb?

Ne-am umplut timpul cu tot ce se putea și de lucruri de care n-am avut mereu timp: puzzle de 1 000 de piese, cubul Rubik, desene în cartea de colorat pentru adulți, curățat bijuteriile, ordonat dulapurile, făcut inventarul hainelor, al papucilor și, incredibil, dar adevărat, al șosetelor.

Am inventariat mapele din calculator, mailurile de pe gmail și am ordonat cărțile descărcate în PDF. Am dat de atâtea poze și texte vechi și uitate încât m-am bucurat ca un copil descoperindu-le.

Am introdus o metodă nouă de dezinfectare a produselor: scufundate direct în cada cu spumă. Unele s-au dovedit a nu fi etanșate bine și, astfel, am mai nimerit și produse cu iz de săpun, dar, mă rog, ca la pandemie, vom ști data viitoare să verificăm pungile mai bine.

Am gătit mâncăruri noi cu aluaturi dospite și foietaje, musacale și covrigi de Cluj, plăcinte moldovenești și sushi de la mama lor, pizza italiană și salată rusească cu seliodkă. Ne-am plictisit și de astea. Simt că mă irită și bucătăria. Plec și de acolo.

Merg în living să continui cu puzzle-ul. Acolo se ține ședință online la compania unde lucrează soțul meu. Îi cunosc deja după voce pe toți colegii lui de servici. Se comunică în mai multe limbi. Zilnic au loc ședințe interminabile în timpul cărora îi mai aduc câte un ceai sau câte o cafea, strecurându-mă pe după birou ca să nu apar în cadru și arătându-i și limba așa, ca să îl pufnească râsul în plină ședință și să nu priceapă nimeni de ce râde. Încerc să îl detensionez. Situația în toate companiile devine critică. Strategii, opinii, date, cifre. Ore în șir.

Plec și de acolo. În bucătărie nu mai vreau să intru. Mă ia cu amețeală când văd iar castroane și vase murdare. Începe să mă irite totul – vocile copiilor, subiectele discuțiilor, legănatul scaunului la masă, până și sunetul furculiței care atinge farfuria. Răspund acru la glumele pe seama mea, de care toți părinții de adolescenți sunt sigură că nu scapă și încerc să mă retrag în dormitor. Îi aud și prin ușă. Îmi pun dopuri în urechi. Dau să citesc. Hesse – prea complicat pentru stare mea, Cărtărescu – prea lung, Isac Babel – prea în rusă, Esinencu (carte adusă de mama de la Chișinău, scrisă în 1977, cu grafie chirilică) – prea… chirilică. Încerc poezie – prea scurtă. Astăzi nu a fost să fie.

Hai să scriu ceva, atunci, mi-am zis. Îmi deschid paginile cu ideile creionate și lăsate pentru când voi avea timp să le desfășor. Mai am nevoie de câteva texte pentru primul meu manuscris de versuri și nicidecum nu am avut timp să le conturez. Uite că acum am timp berechet.

Încep să leg idei. Se deschide ușa: „Mam, unde este șamponul nou de la magazin?”. La nici trei minute, iar: „Pot să nu mânănc azi orez da să îmi faci omletă?”, „Da tigaia e curată?”, „Ai trimis tema mea scanată profesorului?”, „Vezi că trebuia achitat ceva online la școală și nu am făcut-o!”, „Maaam! Adu-mi, te rog, hârtie igienică, că nu mai este” etc. Mai trec trei minute – liniște. Încă zece – liniște. Prea liniște. Ăsta chiar e semn rău. Trebuie să merg să văd ce fac. Normal – nu au mâncat orezul cu pește pentru că au dat de chipsurile ascunse. Misterul liniștii dubioase a și fost dezlegat.

Revin la laptop. Unde rămăsesem cu scrisul???

Înțeleg că nici acest leac nu funcționează ca altădată. Și îmi mai amintesc de vorbele asistentei de zbor de la ultimă călătorie spre Cluj: „În cazul puțin probabil al depresurizării cabinei, vă rugăm să vă așezați masca pe față, mai întâi dumneavoastră și apoi copilului”. Parafrazând: dacă vrei să îi ajuți pe cei de lângă tine, mai întâi ajută-te pe tine însuți.

Ies din dormitor și fac o declarație oficială – voi ieși afară!!!  „Mama, du-te și plimbă-te și nu te grăbi spre casă că ne descurcăm noi”, aprobă fericiți cu toții.

Și iată-mă echipată corespunzător. Un soi de prototip nou de ninja blond, cu șapcă, mască și cu manuși de cauciuc. Mi-am pus și un ceas la mână, să știu cât e ora, pentru că intenționat am lăsat telefonul acasă. Abonatul și-a luat lumea în cap și nu vrea să știe nimic și despre nimeni cât timp e la plimbare. Am redescoperit fixativul și rujul (chiar dacă am murdărit masca cu el mai mult), dar simțeam nevoia. Și am mai vrut mult de tot să îmi pun pantofi cu un pic de toc, dar era să fie prea din cale afară, mergeam doar în parc, așa că m-am lipsit de acest element glamouros. Tot mai bine e după 40 să îți pui un papuc ortopedic. Zis și făcut.

Evadez. Mă opresc locului și observ momentul despărțirii între iubita care a venit cu mașina până la blocul iubitului ei și îi transmite prin geamul lateral o oală cu supă. Li se alungesc codițele ochilor pe lângă mască, semn că și-au zâmbit, iar el, radios, înaintează cu castronul spre bloc. E și asta un fel de dragoste. O formă nouă sau, mai degrabă, una veche uitată. Îmi amintesc pasaje din Ion și Moromeții cu femeile care mergeau pe deal și le aduceau mâncare soților. Tot aia e. Doar că în variantă modern se cheamă „delivery”.

Pornesc spre parc. În fața mea, un domn care se uită mereu în telefon. În spate, o thailandeză. Păstrăm distanța regulamentară. Vreo 5-6 metri. Omul se oprește, butonând ceva îngândurat. Mă opresc și eu. Se oprește și thailandeza. Și uite așa până la prima intersecție. Deja ne apucă râsul. Cei de pe contrasens au preferat să treacă pe carosabil, doar să nu ne apropiem prea mult. „Ne ferim unii de alții ca de râie”, m-am gândit eu. Neplăcut sentiment, dar necesar.

În cale îmi iese o doamnă cu un cățel. Ooo, ăștia cu câinii m-au impresionat mereu. Nu știu ce e frigul iarna la șase dimineața, ce înseamnă ploaie, ce e lenea sau lipsa de chef și, mai ales, nu știu ce e aia greață când ridică de jos masa caldă și urât mirositoare lăsată de patrupedul lor și le duc în pungulițe până la primul coș. Probabil că nici nu știu nici ce e aia carantină. Nasol, ce să zic.

Ajung în parc și mă ascund în desișul plin de urzici și leurdă. Mai că mi-aș lua un braț acasă, de-o salată, dar știu că voi părea o ciudată. Mă mulțumesc să stau pe malul pârâiașului din parc, departe de sunete umane. Rămână aici să ascult păsările. Încerc să miros florile prin mască. Ciudat sentiment. Noroc de izul de leurdă care străpunge masca. Zâmbesc și eu. Miros de verdeață!!! Inspir, expir, inspir, expir, inspir, expir. În sfârșit, liniște!

Mă uit la ceas: a trecut doar o oră. Cum? Apoi îmi dau seama că nici săgețile ceasului de mână nu le-am mutat la ora de vară. Acum, oricum nu mai contează, noțiunea timpului s-a schimbat și ea.

Observ că vine spre mine plutind timid o rățușcă. Doar una. Unde e stolul, ca de obicei? Până și rațele păstrează distanța regulamentară, îmi zic. Mi-am imaginat cum este să treci prin toată această perioadă de unul singur și mi sa făcut dor de nebunia din casa mea.

92997161_797998370723678_3117453285397626880_n

Travaliu creativ

Prima lecție de iubire de la nanu Grigore

Absolventă a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău la specialitatea actor teatru şi cinema, deținătoarea premiului pentru „Cea mai bună actriţă” în rol secundar (stagiunea teatrală 2009 – 2010), Ana Tkacenko este o tânără actriță împătimită de meseria sa, pe care o puteți admira în spectacolele de la Teatrul ”Mihai Eminsecu” din Chișinău și care, puțini știu, este nepoata regretatului Grigore Grigoriu.

Plină de energie și efervescență, mereu senină și pozitivă, Ana, a avut parte totuși și de perioade nefaste despre care a povestit cu o sinceritate dezarmantă acum câțiva ani într-un interviu. Nu mi-a venit să cred că era vorba de Ana pe care o cunosc din copilărie, pe când ne jucam în casa unchiului ei Grigore, încercând să o învăț să facă roata, fetiță care reflecta în ochii ei imenși toată seninătatea cerului. Voi începe astfel interviul pornind de la acea perioadă, care pe mine încă mă neliniștește.

82937124_896485307475311_4593532789395030016_n

Ce poate frânge o femeie, dragă Ana?

Periculoasă întrebarea, dar mai periculos e răspunsul. Omul, în general, nu doar femeia e un animal complex și tare ciudat. Ce nu te-a frânt azi, te poate frânge maine și cu cât mai tare trâmbițezi că nu poți fi înfrânt, cu atât ai șanse mai mari să fii făcut bucățele. Sorții îi plac oamenii siguri pe ei.

Privind înapoi, cât consideri că au fost să fie experiențe și cât le-ai văzut ca fiind încercări greu de dus, care și-au avut un rost?

Dacă îmi permiți voi începe cu un citat:„Crede-mă pe cuvânt că mai mare minune decât viaţa nu există, că mai mare virtute decât modestia nu există, şi mai mare bucurie decât iubirea nu există. Şi peste toate e Dumnezeu” – Oana Pellea. Dacă azi sunt aici, mă simt la locul meu și în hainele mele, înseamnă că tot ce am avut până azi sunt doar experiențe din care am avut și am de învățat. Tot ce mi se întâmplă rău sau bine este exclusiv datorită mie, alegerilor mele și ale lecțiilor neînvățate la timpul lor. Mă bucur enorm pentru toate nereușitele mele și din toate acum am doar un gust dulce…și da, poate egoist, dar uneori mă gandesc cum să le joc in scenă

Familia voastră, familia Tkcenko, este una mare și unită, de la care mereu am învățat mai ales despre respect și unitate. Cât de ușor a fost să ascunzi de ei, mai ales de părinți, nefericirea ta de femeie?

Eu sunt omul care nu poate ascunde nimic. Fața, emoțiile, reacțiile mele, ochii, buzele, tăcerea mea, toate vorbesc de la sine. Așa că față de un străin n-aș putea ascunde, darămite față de cele mai dragi persoane din viață. E altceva că am încercat să-mi protejez familia de niște alegeri greșite făcute pe moment, dar, mama mea, mama mă simte și prin somn. Noi, toți cei patru copii ai familiei Tkacenko avem o legătură aparte cu mama. Nu vrem să tăiem nicidecum cordonul ombilical, probabil. Așa că atunci când credeam că ei nu știu nimic despre niște stări emoționale mai triste din viața mea, exact atunci apăreau ca din senin ca niște îngeri și mă salvau. N-am putut sa-mi ascund tristețile și poate de asta mi le-am tratat.

Cum se vede Ana de acum față de cea de acum trei ani?

Mai slabă cu 20 de kg. Cu niște răspunsuri clare asupra unor complexe, respectiv tratative de rezolvare a lor. Mai indulgentă cu cei din jur și mai critică față de mine, dar cu măsură. În trei ani am reușit să-mi împlinesc visele ce nu mi-a reușit să le împlinesc în 10 ani. Cu o credință mai întărită, cu responsabilitate mai dezvoltată chiar dacă asta necesită revoluții zilnice interioare. Chiar dacă fac 37 de ani anul acesta, mă simt mai copilă și mai tânăra decât la 18. Când mă întreabă cineva ce vârsta am – mă blochez și fac un efort să-mi amintesc pentru că-mi vine în cap vârsta de 25.

Refugiul în scenă și în roluri este unul constructiv sau este o evadare periculoasă, pentru că oricum nu ai cum să fugi de realitatea la care revii?

Nu este un refugiu pentru că scena nu este un psiholog. Atunci când îți iubești meseria și când te simți împlinit prin ea, scena este o parte din tine. Refugiu sunt brațele mamei, îmbrățișările bărbatului iubit, dar scena nu este telenovelistică sau lacrimogenă, din contra – e o femeie de fier care nu acceptă smiorcăieli. Și ca să fii bun în scenă, porți mereu realitatea ta lumească cu tine iar scena are grijă s-o transforme în ce îi trebuie ei ca să iasă un produs bun. Dacă încerci să uiți de tine – cu ce mai vii în scenă? Sau de ce mai vii?

Ce rol te-ar fi definit atunci cel mai bine?

Pe mine mă definesc toate rolurile mele pe care le am pentru că toate sunt bucăți din personalitatea mea.

Rădăcina artistică, pe care încerci să nu o etalezi, își are seva de la mama Chilina, bunica ta, și de la unchiul tău  – inegalabilul actor Grigore Grigoriu. Câți au știut de la începuturile tale în teatru că este unchiul tău?

Am evitat mult timp acest subiect pentru că nu vroiam să pară că mă laud sau ca mă folosesc de asemenea personalități ca să obțin ceva. Majoritatea nu cunosc nici acum gradul meu de rudenie cu nanu Grișa (cum îi ziceam noi) și cu bunica care au fost cei doi mentori spirituali ai mei. Ce influență au avut ei în alegerea mea profesională? Majoră. Și până acum când fac ceva în scenă mă gândesc dacă i-ar place lui nanu ce vede sau nu.

Povestește-ne ceva despre nanu Grișa, ceva ce-ți amintești cu drag despre el.

Toate amintirile mele ce țin de nanu, țin în aceeasi măsura și de familia mea. Nanu, fiind fratele mai mare a lui tata, era tratat cu imens respect. Toți i se adresau cu ”Bădica”, ”Matale”, ”Dumneata”. De fapt, îți amintești și tu cu siguranță de relația frumoasă care era între frații Grigore și Alexei, relație de care am fost molipsiți cu toții. Nanu si nana Catea erau și nașii părinților mei, la fel ca și a păriților tăi, iar nanu avea o admirație aparte pentru mama mea Alexandra. Sănduța – așa o alinta mereu. Nanu era mereu vesel, iar atunci cand știam că vine la bunica Chilina la Căușeni (iar noi eram în vacanță la ea) pentru toată mahalaua era o mare sărbătoare. Bunica cocea, noi cu Dumitru, fratele meu, faceam curațenie, iar măhălenii intrau din oră în oră pe poartă ca să vada dacă n-a venit marele Grigore Grigoriu. Iar nanu Grișa mereu venea cu mari personalități – cu maestrul Emil Loteanu, cu Simion Ghimpu, cu Svetlana Toma etc.

Când îmi amintesc de nanu am gust de primăvară în inimă dar și de iarnă magică, datorită sărbătorilor petrecute la el acasă, despre care ai scris și tu în postarea ”Actrița” de pe blog. Prima data am mâncat curmale aduse de dumnealui din Baku de la filmari. Oh, mereu o auzeam pe bunica zicând sătenilor: ”Grișuța îi la siyomși la Odessa, la Baku, la Moscova” și era mereu așteptat cu multă vervă pe strada din gara Căusenilor.

Într-o zi venise încărcat de cadouri, așa cum obișnuia să ne răsfețe de fiecare data. Îmi ceruse, la un moment dat o cană cu apă, iar mie pe o ureche îmi intrase, iar pe alta îmi ieșise rugămintea nanului. Mă luasem cu joaca. A mai strigat el după mine de câteva ori, dar așa și nu a mai văzut apă de la mine. A doua zi era duminică. Nanu mă luase în brațe și mă dădea huța pe picioare. La un moment dat s-a oprit, tăman când jocul era cel mai haios. M-a dat într-o parte și eu, firește că, am cerut să ne mai jucăm. Atunci nanu mi-a zis doar atât: ”Eu ieri ți-am cerut o cană cu apă. Tu nu mi-ai adus. Astăzi tu îmi ceri să ma joc cu tine și eu nu vreau, dar o să mă joc, pentru că te iubesc și pentru că imi place să te văd veselă”. A fost prima mea lecție despre iubire. Nu întelegeam teoretic ce a vrut să îmi spună dar la nivel de emoție mi-a rămas până acum acea lecție. După acele vorbe nici huța nu am mai vrut, ci doar să-l cuprind tare, tare.

Așa este, era foarte drăgăstos cu copiii. Pe mine a ținut să mă plimbe prin cartier cu prima sa mașină Volga, ca să mă simt și eu mai importantă, sau poate că, așa își manifesta el dragostea față de noi. Deși, dacă călcam rău de tot pe bec, știa să ne potolească doar dintr-o privire. Apropiații îi cunosc acea privire-fulger pe sub sprâncene de la care amuțeai.

Cum l-ai împăcat pe tatăl tău, fratele lui nanu Grișa, care știu că nu a fost mult prea fericit de alegerea ta făcută, atunci când ai decis să studiezi actoria?

Ei, aici intră în joc mama, Alexandra, care are magiile ei să împace pe toată lumea. Și apoi timpul. Timpul l-a convins pe tata. Aparițiile mele scenice l-au convins că asta e ce vreau. Tatăl meu nu vorbește mult și nu-i plac cuvintele de prisos, așa că tot ce am putut să fac e să-l invit la spectacole și să savureze rezultatul.

Ce consideri că este cel mai greu în această meserie, în afară de rolul propriu zis. Ce rămâne în culise?

Offff, câte rămân!!! Dacă ar ști publicul cum e cu un rol! Cum se macină actorii și caută. Cât timp dăruiesc pentru o simplă trecere scenică. Eu când am un rol nou  și în timp ce mănânc și când fac curat în casă, când vorbesc cu cineva pe alte teme, orice, dar orice va fi legat de acel rol. Dacă cineva te-ar analiza dintr-o parte, ar gândi clar că nu ești sănătos. Am momente când mă opresc pentru câteva secunde în stradă să-mi încerc un pas, sau să-mi adun gândurile, sau să repet textul. Sau fac niște mici gesturi. Mult rămâne în culise, dar strălucirea iese în scenă și tot ce rămâne în culise e frumos iar tot ce iese în scenă, strălucește.

Care este visul în domeniul profesional: să joci un anume rol, cu un anume regizor? Să ajungi să ai roluri în filme, sau să colaborezi cu vreun anume studiou?

Să joc cât mai multe roluri, să lucrez cu mulți regizori și da, și roluri în filme și în spectacole radiofonice. Să mai lucrez cu Anatol Durbală, cu marele Mungiu, cu Alexandru Darie, cu Silviu Purcărete, Igor Kobîleansci, Sergiu Prodan, Viorica Meșină, Horațiu Mălăiele, Andrei Șerban și cu Luminița Țîcu. Să lucrez la un mono cu Angela Ciobanu în calitate de regizor, cu Alejandro Inarritu, Lev Dodin, Andrei Koncealovschi. Să joc spectacolul (dacă s-ar face) ”Vara în care mama a avut ochii verzi” a adorabilei Tatiana Țîbuleac. Să fac un spectacol cu versurile tale și lista mea poate continua hehehehe. Și încă…aș fi vrut să lucrez mult, mult mai mult cu regretatul Viorel Mardare.

Dacă ar să alegi un rol, doar unul singur, pe care să ai ocazia să îl joci, care ar fi acela???

Până mai ieri aș fi spus ca Lady Anne din Richard al 3-lea, dar îl joc deja, datorita regizorului Alexandru Vasilachi. Ce mi-aș dori acum, însă, este personajul mamei din romanul pomenit mai sus ”Vara în care mama a avut ochii verzi” și un mono…ei, dar asta e mai secret .

Ce își poate dori Ana Tkacenko ca femeie, odată trecută un pic prea dur prin vârtejurile vieții?

Ca cei dragi să fie sănătoși și  să le aduc bucurii oamenilor, mai ales bucurii spirituale. Soțului Mihai  – copii, părinților – nepoți și cam atât.

Aici te las sa scrii tu ce nu mi-a dat în cap să te întreb sau vrei tu să comunici lumii.

Ar fi o simplă reflecție. Știu, sunt sigură că tot ce se intamplă cu noi e rezultatul a ceia ce suntem noi. Savurez tot ce mi se dă și primesc de la Divinitate totul drept cel mai frumos cadou. Iubesc apa, pisicile și peștii, totuși, cel mai mult iubesc oamenii. Cred în Dumnezeu. Dacă ar trebuie să întorc timpul înapoi știind de la început ce mă așteaptă, aș mai face-o încă de o mie și o mie de ori, pentru că doar așa aș obține fericirea și împlinirea mea de acum.

Ana, îți mulțumesc pentru dialog și pentru sinceritate. Îți doresc roluri cat mai multe și mai diverse, pentru că știu că prin măiestria ta vei reusi șă le inrepretezi cu o intensitate maximă.

Și eu îți mulțumesc!

ana

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Depresia emigrantului urmată de rafturile goale

89046444_345689416347994_3565670269907369984_n

Din luna august am tot adunat poze în telefon, ca să am ce pune pe blog în încercarea de a continua jurnalul Londonez. Ei, ia-tă că s-a adeverit ceea ce îmi spuneau și alți emigranți: ”Scrie acum, când totul este nou și interesant, pentru că mai apoi îți vor părea toate parte a normalității și nu vei mai simți nevoia să tot descrii și compari”. Problema, însă, a fost și alta – declanșarea unui soi de stare depresivă, urmată de incapacitatea de a mai crea, dar, mai ales de a împărtăși starea în care intrasem.

Din păcate nu este un mit faptul că cei veniți din țările cu mai mult soare suferă pe termen lung de pierderea vitaminei D și încep să cadă în melancolii. Cu siguranță că nu toți, dar, odată deschis acest subiect în discuții cu prietenii mei am descoperit că mai toți avuseseră asemena pusee și, culmea, majoritatea făcuse și tratament de-a lungul timpului, de când sunt stabiliți în Marea Britanie. La fel mi-a zis și interpreta, prezentă la consulatia medicală (o tânără din România) că simptomele întâlnite în cazul meu sunt comune în majoritatea cazurilor și că, mai poate fi efectul mai întârziat al stresului schimbării de țară și de obiceiuri, numită ”depresia emigrantului”. Nu prea cred că e și cazul meu, pentru că mi-a plăcut mai totul de când am veniti aici și ,de aceea așa și nu am înțeles cauza acestor stări. Mi s-au recomandat un set de analize și într-adevăr mi s-a depistat lipsă acută de vitamina D și de fier. Astfel, pînă să încep tratamentul cu D-uri și fier, nici un ceai de sunătaore nu mi-a fost de folos, decât așa, ca să nu zic că nu încercasem și asta. Am înțeles că problema este una cât se poate de reală și de atunci am devenit coșmarul familiei, alergând zilnic după copii și administrându-le vitamine, măcar până va aparea soarele și la noi pe stradă, că tare zgârcit la vedere a mai fost și anul acesta. O plapumă plumburie s-a așezat peste noi din septembrie și până în martie, însoțită de vânturi și ploi din alea de te pătrunde frigul până la oase. Nu degeaba avertizează și Ministerul Sănătăți de aici despre necesitatea vitaminei D în lunile ce conțin litera R – din septembrie și până în aprilie. Lecție învățată, dar, cam târziu.

Așa că așteptăm nu nerăbdare soarele.

Colac peste pupăză, pe când m-am adunat totuși să scriu despre depresie, a intervenit Coronavirusul. Nici nu știi acum care e mai periculoasă dintre boli și, mai ales, cum să lupți cu cea din urmă.

Nu, nu am intrat în panică, însă, observând că se golesc rafturile magazinelor, am decis să iau măsuri de precauție. Joi am fost să mă aprovizionez și eu. Miere de albina – ioc, șervețele umede – mai nimic, hârtie igienica – deloc (aici se pare că englezii au o obsesie), săpun – nimic, vitamina C – greu de tot am găsit și din alea scumpe. Ehinacea și Propolisul – la mare căutare. Nurofen – doar câte 2 cutii ne-au permis sa luăm fiecare. La fel s-au impus limite la doar câteva bucați din strictul necesar – geluri de duș, șampoane, etc.

Am cumpărat conserve de ton, ulei, conserve de porumb și de ciuperci, zahăr, orez, hrișca și paste. Ouă. Un sac de cartofi, ceapă și morcovi. Pastă de tomate. Fructe. Le-am depozitat în garaj. Sper ca rozatoarea neidentificata, care anul trecut și-a pus la uscat macieșe pe raftul de lemn să nu dea iama în cartofi și morcovi.

Repet că nu m-am panicat, ca dovadă că am fost și la un spectacol la teatrul rus, pentru că se juca Cehov si, totusi, în Londra încă nu e grad înalt de panică, dar, ca orice mamă m-am gândit mai bine să am rezerve, decât să nu mai am produse mai târziu.

89378386_199751801438921_3780939438146715648_n

La colegiul unde fac engleză, colegele mele și-au agățat geluri antibacteriene la genți. Asta acelea care s-au orientat mai rapid și au reușit să mai cumpere. Astăzi, însă, pe grupul nostru de WhatsApp vorbeau să facem o petiție și să nu mai mergem de luni la cursuri, chiar și dacă guvernul de aici nu a închis școlile și unitățile de învățământ. Au motivat decizia prin faptul că se așteaptă la un val mai mare peste o lună-două și că vor închide atunci. Nu poți ști dacă e corectă decizia sau nu – vom vedea pe viitor. Mască, însă, am început să port în locurile aglomerate, chiar și de surprind priviri sceptice câteodată. Acum alerg după copii prin casă și cu lingura de propolis și cu pastilele de vitamina C, că doar ne imunizăm, nu? Iar de la școală ni s-a comunicat că copiii vor merge să ia masa în grupuri mici, ca să stea departe unii de alții. La fel școala este dotată cu săpunuri anti-bac peste tot pe holuri, nu doar în toalete. Sperăm că ajută.

Probabil că, totuși, îngrijorarea mai mare ține de efectul colateral al acestui virus și anume criza economică pe care o va declanșa. Se plâng cei care au magazine, cabinete stomatologice, organizatorii de evenimente etc. că numărul de clienți e în drastică scădere și că, în curând efectele vor fi dezastruoase. Asăzi mi-a zis cineva că au fost anunțați de scăderea salarială cu 25% a tuturor angajaților din compania lor, iar în alte firme s-a convenit ieșirea prin rotație în concedii fără plată. Chiar și așa, consider, că pe termen lung, dacă nu trece epidemia în câteva luni (așa cum se anunță că va dispărea la temperaturile mari ale verii) se va ajunge la concedieri și falimente.

Prognozele sunt sumbre. Important e să ne ținem tari, să încercăm să ne imunizăm și să ne spălăm pe mâini cât de des putem. A mai trecut omenirea prin epidemii și mai grave și tot a supraviețuit. Mai ales că afară e o primăvară frumoasă cu magnolii și camelii care stau să plesnească în mii de culori, iar narcisele au invadat parcurile.

Soare-soare, frățioare, se pare că ești mai important decât mi-am imaginat vreodată. Ești tare așteptat în aceste timpuri incerte. Haide, fie-ți milă și cuprinde-ne!!!

89347206_2858003097620860_8271977394277974016_n

Stări

Hora de betoane

Portile-01

și dacă într-o noapte Dumnezeu va tresări în vis

și va zgudui cuștile

în care dormim stivuiți unul peste altul ca într-un depozit

vom fi striviți cu toții unul după altul?

a mai avut odată un cârcel

de ne-am speriat de moarte și am țâșnit-o afară

în pijamale și cu plapumele după noi.

era noapte

aud și acum trosnitul șifonierului care a căzut

la câțiva centimetri de piciorul mamei

și cristalul de boemia tremurând în ritm cu vuietul de afară

tuna

un fulger orbitor se reflecta în oglinda de vis-à-vis.

”nu-mi place la târg”, zicea bunica venită exact atunci să ne viziteze

privind clădirile de zece etaje legate între el cu panouri de aluminiu

hora de betoane

”cum poți dormi cu burta în sus când știi că ai peste tine nouă straturi de beton

stătea ghemuită ca un copil mic pe canapea așteptând zorii că să plece

la casa ei din marginea satului, de pe malul Prutului.

”am lipit-o astă-primăvară cu lut și cu paie pe unde s-o mai crăpat”.

”când o scuturat ultima dată în casa cei mare doar pernele clădite în colțul patului,

cele cu broderii în fir roșu, se rostogoliseră pe jos,

iar din candelă s-a vărsat puțin ulei”

în așa nopți animalele urlă cu voce nepământească

câinii se rup din lanțuri, înhăitându-se în drum

iar furcile cad cu zgomot de pe căpițele de fân

cerul crapă

ploaia încearcă să răzbească prin acoperiș

”numai să nu cadă la târg blocurile”

bătrâna adună pernele una câte una

le urcă înapoi pe pat, în casa mare.

fetele ei, toate cinci, nu și le-au luat cu ele atunci când s-au măritat

au plecat la oraș

și și-au găsit fericirile

în horă

Stări

Mănăștur

descărcare

când am intrat pentru prima dată în apartamentul din Mănăștur

lipseau până și întrerupătoarele și becurile

toate și le-a luat vechiul proprietar

atârnau doar fire neizolate

am stat pe întuneric

am păzit copiii să nu umble la golurile de la prize

căci și prizele lipseau

doar lebedele albe de pe fundalul gresiei negre din baie

se deslușeau la lumina oarbă a lunii.

am schimbat apoi totul – ușile, geamurile, pardoseala de lemn de brad

cariată

tot ce mai putea fi scos din cadru și nu a mai apucat

Domenico, fostul proprietar, să ducă cu el.

am schimbat vasul de la veceu, lavoarul și chiuveta

am dat drumul la apă și la aer

și am mai dat o dată

ca să fie.

din boxă, însă, nu a luat nimic

era plină de lucruri vechi, genți și haine

”să le aruncați”, ne-a zis Domenico

au fost ale mamei mele, Dumnezeu să o odihnească.

cică era fratele unui renumit țigan din Cluj,

iar taică-so obișnuia să cânte seara pe balcon la acordeon

și nimeni să nu îi comenteze

cojoacele de piele, gulerele de animale neidentificate, rochiile de pe umerașe

atârnau ca niște stafii

când ne-am mutat din acel bloc, în care apa caldă venea greu până la etajul doi

am lăsat și noi în acea boxă o mulțime de hăinuțe de copii

și borcane de 3 litri, din alea de compot însemnate cu oje colorate

aduse de la Chișinău de părinții care veneau în vizită.

stăteau alături de cojoacele babei,

stafii de piele

stafii de cârpe

stafii de sticlă

însemnate cu oje

pentru a ști câte au fost de la soacra și câte de la mama

nu ne-au trebuit

nici nu le-am aruncat

mi-am oprit doar hăinuțele minuscule cu care i-am scos pe copii din maternitate

să le fie dar scump de nuntă

să le fie.

”să le arunci”, i-am zis tinerei doctorițe de la cardiologie

care s-a mutat în locul nostru

a scos totul din casă

și-a pus gresie bordo și faianță roșie

bucăți din aripile lebedelor am zărit apoi în sacii duși la tomberon

și alte culori la perdele și-a pus

ca să fie asortate

ca să fie

boxa nu a descuiat-o, însă.

s-a mutat anul acesta și doctorița

s-a măritat

a lăsat în boxă rochiile vechi de domnișoară, cursurile de la facultate

și ceva cărți

stafii de piele

stafii de cârpe

stafii de sticlă

stafii de hârtie

iar cheia de la boxă a lăsat-o în cutia poștală

ca să fie