Sfârșitul de decembrie a fost unul total atipic.

Am fost la Târgul de Crăciun organizat în Hyde Park. Peste toți Moșii și betelele a plouat frumos și mărunt. Am navigat printre bălți și am stat la terasă afară cu un cidru cald în mână, oferit de barmanul român. Cinci lire paharul – cam scump, dar e târg, nu ai ce să îi faci. Numai că nu părea a fi unul de Crăciun, mai deloc.

Apoi, știind că nu toate popoarele lumii sărbătoresc Crăciunul, am evitat să le urez ”Merry Christmas!” celor, pe care bănuiam că îi pun în dificultate, în schimb am dat-o în bară cu ”Happy New Year!”, urându-i unui evreu de la măcelărie. Mi-a zâmbit politicos, și abia atunci mi-am amintit că la evrei anii au o altă ordine, iar Revelionul a fost de Rosh Hashanah și a fost în septembrie. Au celebrat anul 5778. Una dintre arăboaicele de la școală (care își prinde măestuos telefonul în batic (hijab) și merge vorbind, parcă de una singură, având mâinile libere) mi-a zis ca la ei a fost în vară Revelionul și că în fiecare an e data diferită, în dependență de fazele lunii, iar în ce an sunt ei acum nici nu am mai întrebat, pentru că informația deja era prea multă pentru mine. Mai au copiii mei și alți colegi de alte origini – dar despre sărbătorile acestora aflăm și din proiectele pe care le fac la școală – astfel încurajând acceptarea și comunicare dintre diversele culturi.

Am fost la prima ședință cu părinții la cealaltă școală, unde merg copiii mei mai mari. Invitația a fost trimisă pe contul părintelui (toți avem un cont și îl accesăm prin aplicație), la fel ca și orice mesaj recepționat de la școală: dacă au întârziat, dacă trebuie plătită mâncarea pentru cei care doresc, dacă există vreun eveniment. Totul prin mesaje. Am primit un număr de ordine și o oră la care să ne prezentăm, împreună cu copilul. Toți părinții și copiii acestora se așează la mesele numerotate, la ora indicată, iar timp de 30 minute, pe rotație, se apropie toți profesorii și discută 3-4 minute despre reușita acestora. Discuția începe cu punctele forte ale copilului, ceea ce consider a fi o tactică minunată. Spre final, se sugerează, unde ar mai fi de insistat. Profesorul de bussines este de origine africană, de engleză – scoțiană, de germană – englezească iar profesoara de informatică este arăboaică. A fost chiar foarte emoționant, să îi vezi explicând și gesticulând, foarte implicați în actul educațional și, mai ales, m-a impresionat faptul că discuția a fost individuală, fără a auzi ce se discută pe la alte mese. Au lăudat engleza foarte bună a copiilor, iar la germană ni s-a sugerat solicitarea examenului (care trebuie dat peste un an) înainte de termen. Și aici consider că trebuie să mulțumesc profesorilor de germană și de engleză de la ”Colegiul Național George Coșbuc” din Cluj, dar și celor de matematică (implicit meditatorilor) pentru că meritul le aparține. Legat de sistemul de învățământ românesc, mult prea încărcat, am multe nemulțumiri, dar pentru unii profesori din acest colegiu, port un respect deosebit.

Că tot vorbim despre școală, aș mai menționa formele de pedeapsă aplicate aici. Există detenții: pentru întârzieri, pentru teme nefăcute, pentru nerespectarea uniformelor dar și pentru acte de violență. Detenția constă în izolarea copilului într-o sală anume, pentru o perioadă de timp, fără telefon, acesta putând doar să citească sau să își facă temele. Părintele primește notificare pe cont, motivul și perioada de timp pentru care a fost reținut copilul. Pentru cei violenți, se aplică avertismente verbale, apoi scrise, apoi detenții și apoi copilul dat afară din școală. Fără nici o explicație sau revenire. Cunosc un caz, când pentru o glumă proastă, cu aprinderea unei brichete în scopul de a speria un elev – făptașul a fost exmatriculat. Brichetele sunt interzise în școală, la fel ca și orice obiect tăios, inclusiv cutter-ele școlare. Însă problema încărcării emoționale, a furiei specifice adolescenților, a fost pusă în discuție la orele de dirigenție, căutându-se soluții eficiente, chiar la sugestia copiilor. S-a găsit una, chiar bună, zic eu. Amenajarea unei săli cu saltele și saci de box, unde poate veni oricine când simte că este furios și își poate descărca acolo nervii, sărind, lovind etc. Inclusiv profesorii au fost invitați. Mă gândesc, oare și mame or primi, așa, la o nevoie ???

Ce altceva ar mai fi de remarcat?

Că vaccinul antigripal de la școală, gratuit, pentru care am urlat trei zile că nu vrem să îl facem, s-a dovedit a fi un puf în nas, și nu înțepătură. Iar aici a fost greșeala mea că nu mă documentasem corect.

Că pe prietenii copiilor mei îi cheamă Kasper, Enick, Samson, Tamiki și Patel – asta din câți am reușit să rețin, dar nu sunt sigură că le scriu numele corect. Că, auzind ”sio” în Cluj, îmi părea foarte occidental, iar auzind aici, la Londra – îmi pare foarte familial. Că toți pantofii aduși din România, dar și cizmele, au tocurile din partea dreaptă roase, de la pedala mașinii, iar acum rod tălpile, mergând pe jos. Că nu trebuie în nici un caz să convertești lirele în lei, ca să numeri cât te costă anumite lucruri, mai ales serviciile și transportul, și că bananele și broccoli-ul sunt mai ieftine decât merele și perele.

La fel și florile la reducere. Astăzi mi-am luat cu o liră un buchet de garoafe galbene. Da – anume garoafe, pentru a scăpa de imaginea de floare sovietică și galbene – pentru a nu le mai ofensa că sunt potrivite înmormântărilor. Încă lupt cu sechele trecutului. Iar floarea nu are nici o vina.

Am mai remarcat că patiseria congelată, la fel ca și conservele de fasole fiartă, costa chiar mai ieftin decât, dacă le-ai face tu acasă și atunci mă întreb dacă se merită efortul riscului dar și a timpului pierdut.

Că la muzeul de istorie, copiii pot vedea cum arată gândacii de bucătărie, că pe viu nu i-a văzut nimeni. Iar în sala de imitație a cutremurului, pot fi zguduiți, aidoma unui cutremur adevărat, pentru că și din astea pe aici nu s-au văzut.

Că există mașinării de suflat frunzele de pe gazoanele caselor, iar altele, ca o ”trompă” imensă, care le absorb de cealaltă parte a gardului. Lucrează doi oameni în paralel și se consumă energie electrică și benzină. Iar noi avem una singură și ieftină, care le înlocuiește pe ambele – grebla clasică 🙂

Că ebook-ul devine tot mai indispensabil pentru viața unui imigrant. Iar izolarea te împinge mai mult spre mediul virtual, unde ajungi să cunoști lume multă și chiar frumoasă. Cine s-ar fi gândit? Iar timpul poți să ți-l umpli făcând și un puzzle de 1250 de piese.

Că pentru a te angaja aici, chiar și voluntar, e nevoie de recomandare. Pentru oricine. Și asta a fost chiar destul de neașteptat.

Ați auzit că a nins în Londra? Cu siguranță! Un fenomen rar de tot care a ”luat autoritățile prin surprindere” de-a dreptul. Într-adevăr a nins frumos, s-a așezat un strat subțire de zăpadă care, în scurt timp, s-a transformat în băltoace. O normalitate pentru cei ca noi. Un dezastru total pentru cei de aici. Am primit mesaj de la scoală ca a doua zi vor fi închise școlile. Traficul urban a fost dat peste cap. Trenurile amânate. În aeroport a rămas funcțională doar o pistă de aterizare, iar oaspetele meu, care trebuiau să ajungă la 12 ziua, a ajuns cu mare noroc la 2 noaptea, după o anulare și trei amânări de zbor. Și asta din cauza a trei fulgi de zăpadă 🙂

Sunt câteva lucruri cu care așa și nu m-am putut obișnui: mersul pe invers al transportului, faptul că trebuie oprit autobusul cu mâna în stație, că de nu – îl petreci cu ochii și că trebuie anunțată intenția de a coborî într-o stație, de care uit constant. Iar chiuvetele cu două robinete, rămân în top 3. Și, da, a mai intervenit specimenul de copii care vin la școala cu suzeta și cu asta ochiul meu nu are cum să se obișnuiască.

Nu pot accepta, încă, că nu am ceaun cu fund rotund, iar mămăligă pătrată, pe care o amestec mai nou cu mixerul, parcă și-a pierdut din farmec. Faina de mălai o găsesc greu, la fel ca și grișul. Noroc de magazinele românești și poloneze. La cel românesc am descoperit harbuz murat și pufuleți românești – revelația lunii.

În general, constat că plecatul în străinătate este o reidentificare al propriei persoane. Rupt de orice context, un necunoscut pentru toți, asiști la un proces de reconstrucție a propriului ”Eu” sau poate, mai bine zis, al ”Supra-Eului” freudian, care răspunde de valorile, idealurile și reprezentările morale. Mi-am amintit aici, făcând o paralelă, despre perioada când, la nici 18 ani ai mei, am ajuns la gara din Cluj, neștiind pe nimeni și am luat-o de la zero, jecmănită de un taxi-rechin, care mi-a luat jumătate din banii primiți de la părinți, pentru un drum în Hașdeu.

Aici, în străinătate, așadar, te poți prezenta, cum îți convine ție – mamă prea tânără pentru cei doi adolescenți sau ”în normă” cu cel mic, fostă jurnalistă sau bloggerita, basarabeancă sau româncă (explicând că de fapt tot români suntem), mic-antreprenor sau fiică de poet. Cu engleza proastă și rusa bună, cu titlul de doctor sau casnică care croșetează, amatoare de muzee sau gospodină care ”lenevește acasă”, crescând ”doar” copii. Cum îți vrea imaginația. Și descoperi că știi să faci din toate câte un pic, dar de fapt, nimic ca lumea. Pentru că și rolul de mamă, aparent olimpic la această categorie grea, mi-a fost sucit de adolescenții mei la 180 de grade, reproșându-mi-se că ”sunt imposibilă” că îi rog să se îmbrace mai gros și să își pună fular (ce au adolescenții cu fularele?), că i-am ”chinuit toată viața cu supele mele grețoase și mâncarea de pe timpul bunicii” în loc să fiu mamă cool, oferind cartofi pai și șnițele, că sfaturile mele referitor la ”ce bine îți șade în haina asta” sunt ”subiective, inutile și jenante” pentru că orice mamă își vede copilul perfect și aici e loc de un articol separat. Așadar – mi s-a anulat și acest trofeu.

Și atunci ce faci? Îți amintești de tine, cea dinainte să devii ”angajatul propriilor tale progenituri” și anume de cea care citea, scria, împletea și cânta cu muzica dată la maxim, când rămânea singură acasă. Care cocea ce îi plăcea ei, indiferent că, checurile (anume cu ”ch” și nu ”k”) cu dulceață nu mai sunt la modă, ci cupcake-urile cu bile multicolore, iar cartofii scăzuți sunt mai delicioși decât ”paiurile ulieoase”. Și atunci nu uiți să pui cât mai mult mărar și usturoi, în ciuda tuturor, că să te simți și tu ”acasă” în casa ta. Și după ce îți ungi o felie de pâine cu unt și magiun (evident demodate rău, pentru că nu e Nutella), îți torni ceai într-o cană mare, băbească, cu flori (și nu de plastic și cu capac de la Starbucks) deschizi o carte, gen Hemingway (arhaic de-a dreptul) îți pui în căști George Zamfir (retro-di-tăt) și aștepți să treacă și etapa asta, când fiica ta și-a mai făcut o pereche de găuri în urechi, iar fiii evită să facă poze cu tine. Pentru că știi, acolo, în adâncul amintirilor nespuse, că nici tu nu ai fost mare ”podoabă” la casă la vârsta adolescenței.

Am mai descoperit că merg cam o sută de kilometri pe jos pe lună și aici am elucidat misterul durerilor mele de încheieturi, care au dispărut complet. Am și vândut mașina. Noroc de mama, care a venit la mine și care, fiind în pas cu tineretul, avea o aplicație pe telefon, care numără pașii efectuați zi de zi. Lauda mea cu mersul la școală pe jos (dus-întors 3,2 km) a fost detronată de ambiția mamei de a merge zilnic câte 6 km pe jos – de la Ciocana până la Rîșcanovca ș-apoi spre Circ. Nu e prima dată când constat că generația mamelor noastre este mai rezistentă fizic dar, mai ales, psihic. Mai avem de învățat de la ele. Oare înțeleg asta și copii mei? Cel puțin acum așteptările ar fi prea ireale.

Am găsit în sfârșit în Londra trei tangențe cu ”normalitatea”. Pentru prima dată ni s-au cerut bani la școală – 5 lire – pentru cadoul de sărbători al învățătoarei. Apoi, am dat de o recepționeră de culoare, acră și nepoliticoasă, atunci când am vrut să fac o programare la medic și care te rezolvă în doi timp și trei mișcări, trântindu-ți o foaie și un pix ca să scrii de ce anume ai nevoie de la ea, ea trăncănind la telefon în timpul ăsta. Ultima, ar fi faptul că pentru orice tratamente solicitate trebuie să aștepți programarea prin poștă, care durează mai bine de o lună, iar în ea vei găsi stabilită perioada în care ești așteptată și care, am înțeles, că poate fi și la vară. Astfel, medicina este gratuită, dar poți să uiți și ce te-a durut.

Partea cea mai frumoasă este că luna asta am cunoscut oameni noi și frumoși, moldoveni și români, uniți de fapte bune dar și de dorul de casă, care, în pofida ninsorii din acea zi, s-au adunat la târgul umanitar atât de mulți, de abia am avut loc să dansăm, alături de Vitalie Dani și Valentina Duca, într-un local oferit cu generozitate tot de o moldoveancă. Am țopăit și ”Hora moldovenească” dar și ”Cântă cucu-n Bucovina!”. A fost, pur și simplu, emoționant. Iar oamenii simpli, veniți aici la muncă, au cumpărat la prețuri destul de mari, diverse obiecte oferite licitației, din dorința de face bine pentru niște micuți cu dizabilități de la Centre Phoenix din Râșcani, Moldova, administrată de o minunată femeie – Victoria Dunford. Alți invitați au copt și au pregătit cu mâinile lor, și cu mult drag, tot ce puteau ei mai bine – torturi și prăjituri, sarmale și plăcinte, decorațiuni și tablouri. Jos pălăria!

 

Toți acești oameni frumoși vorbesc cu dor de casă dar și de împlinirea oferită de țara asta minunată. Și dacă e să rămânem la subiectul ”dor”, am descoperit că printre puținele lucruri care îmi lipsesc aici, este neputința de a cuprinde un om drag, atunci când trece printr-o perioadă mai grea. Mesajele și emoticoanele nu au cum să acopere acest gol. Și atunci mi-am luat primul bilet spre casă…

 

Și uite cum se fac trei luni. Ultima chiar a trecut pe nerăsuflate – casă, școală, parc, curat, mâncare – ca la tot omul. Și citit. Muuult citit. Ca în vremurile bune când eram la mama acasă. Londra mi-a făcut cadou această însingurare care predispune la lectură și mai ales la introspecție. Iese filosoful din mine și poetul. Jurnalistul și fotograful. Tot de ce nu am avut timp mai înainte. Și ăsta e un dar chiar prețios.

Cum să nu-ți fie deșteptate simțurile când dimineața, în drum spre școală veverițele îți taie calea și te țintesc cu ochii mici și vioi? Iar în copacul de lângă bloc mai aterizează din când în când câte un stol de papagali verzi, mari și obraznici, sfidând liniștea din zonă? Iar toamna este pur și simplu splendidă, cu toată paleta de culori amețitoare așternută peste verdeața abundentă, caracteristică Angliei.

Când parcul este plin de pescăruși care îți amintesc că ești totuși pe insulă și marea e destul de aproape? Când fusul orar, cu două ore mai în spate față de România, este perfect pentru deșteptările matinale cu care nu te-ai putut nicicum împăca toată viața? Și mai ales când mărimile hainelor tale sunt măsurate acum în inchi, iar asta înseamnă cifre mult mai ajustate. În afară de sâni, de care chiar îmi pare rău, talia mea de 85  a devenit 33,4, iar șold-ul – 34,5. Păi să nu te apuce poezia de fericire?

Aici am început să apreciez mult mai mult anumite lucruri. În primul rând – aplicațiile telefoanelor. Google Maps-ul și Translate-ul – plecăciuni pân-la pământ. Whats-up-ul și Skyp-ul – legământ pe viață.  Poți activa oricând opțiunea ”sună un prieten”. Iar dacă mai citesc vreodată de rău despre Facebook – declanșez războiul. Sunt surse vitale de supraviețuire în străinătate. Să încerce să conteste cineva acest lucru.

Mai ales când este ziua ta, iar tu nu ești singur datorită mesajelor ce curg pe toate sursele posibile de comunicare, făcându-te să îi simți pe toți neadevărat de aproape. A fost un sentiment unic. Pentru că singurul lucru care îmi lipsește, realmente, sunt prietenii.

Am mai început să prețuiesc uscătorul de haine – minune pentru astmatici ca mine. Fără înșirat de rufe și inhalat de aburi de la detergenți, soldate apoi cu crize alergice. Minune nu alta. Și pe cei care reciclează, pentru că am realizat câte materiale nedegradabile putem produce doar noi, familia noastră, într-o săptămână și am raportat-o la problemele globale cu care se confruntă secolul nostru. E jale!!!

Am început să prețuiesc uniforma școlară, cu care tare nu am fost de acord toată viața, dar care simplifică mult situația părinților și reduce timpul de căutare de dimineață a ”cu ce mă voi îmbrăca azi”. Mai ales când ai doi adolescenți în casă, mereu în căutare a nu-mai-știu-nici-ei-ce  – lucrurile chiar se simplifică mult.

Am mai început să mă obișnuiesc și chiar să apreciez faptul că toți își caută de treaba lor. Nici chiar cu cerșetorul de la bancomate, care mereu stă cu mâna întinsă în același loc zi de zi, nu are nimeni nimic. Îi pun monede în palmă și mai schimbă două vorbe. Nu, nu este român, ca să precizez. Iar omul merge apoi la Tesco și își cumpără de mâncare – nu bere sau vodca. Și nu îl ia nimeni în derâdere pe nebunul cartierului, pentru că și aici trebuia să existe unul, ca și în orice cartier respectabil, care umblă în fuste roz sau albe, sau sacou cu avioane roșii. Cine știe ce o fi și cu viața lui?

 

Am început să apreciez fructele din magazin, oferite gratis copiilor care însoțesc părinții la cumpărături și pungile pentru buchetele de flori. Nici nu știam că există așa ceva. În formă de triunghi mare și cu mâner și asta chiar m-a făcut să iau de multe ori flori, recunosc, din impuls, fix de lângă casierie (bravo celor de la marketing), fără să mă gândesc cum le voi mai duce acasă. Iar buchetele sunt de la 1,5 lire în sus. Nu am mai întâlnit nicăieri prețuri așa de mici, nici chiar la Lidl-ul din România de unde îmi luam trandafiri la 10 lei buchetul. Și apropo de prețuri, că tot mă întreabă multă lume, sunt foarte mari, într-adevăr – la chirii, facturi, servicii și transporturi. În schimb la mâncare și haine diferențele sunt nesemnificative. Ba chiar mai mici la unele magazine gen Primark sau Poundland.

Am început să prețuiesc expozițiile, muzeele și galeriile gratuite, incredibil de frumoase, oferite de acest splendid oraș.  In-cre-di-bile!!!!

Am mai înțeles că se poate supraviețui și fără perdele, trauma oricărei moldovence, dar măcar mi-am decorat bucătăria cu tufe de cimbru și pătrunjel. Iar ulciorașele de lut primite cadou de la niște prietene drage – i-au dat un aer chiar autentic. Și am mai înțeles că poți să te simți ca acasă și acolo unde copiii tăi se simt bine și unde îți vine mama în vizită.

Am ajuns să înțeleg că unele naționalități au comerțul în sânge. La întrebarea ”Cât costă balonul în formă de 3 și de 9, pentru petrecere?” vânzătorul m-a întrebat dacă este pentru soțul meu, pentru că, dacă ar fi petrecerea mea, mi-ar oferi mai bine o cifră de 2. Compliment, nu alta. Însă, la răspunsul ”Da ce, doiul e mai scump?”, a înțeles că de data asta nu a mers figura. Homos sovieticus nu se dezminte niciodată.

Am mai înțeles un singur lucru – că amprenta rădăcinilor nu poate fi ștearsă cu nici o ploaie londoneză. Dimineața, zi de zi, după ce ultima dată îi mai pupăm pe copilașii noștri, aflați în coloană pentru a intra în clasă, aranjându-le căciulițele și amintindu-le să mănânce mai întâi sandwich-ul și apoi restul caserolei, rămânem în curtea școlii față în față doar noi: rusul din Moldova, două românce și o moldoveancă. Ne și umflă râsul la faza asta. Restul părinților – arabi, polonezi, italieni, indieni, africani și mai nu știu de pe unde, își petrec copiii doar până la poartă și apoi pleacă grăbiți, cu mici excepții doar. Așadar – deținem trofeul la cocoloșit!

Mențin PS -ul: ploaia ori o înfiezi, ori poți pleca acasă. Și au început ploile de toamnă…

 

Copiilor mei nu le prea plac muzeele și mai ales galeriile de artă.  Deduc această problemă și din discuțiile cu prietenele mai apropiate, care se plâng de același fenomen. S-au plictisit de ele sau, mai bine zis, crescând, au prins curaj să își exprime dezacordul referitor la acestea. Cât nu am încerca să ne mințim, dar sunt sătui de vase, cioburi, oase și bijuterii preistorice. De tablouri nici nu mai zic – ca e Mona Lisa sau mâzgălitura de desen al celui mic – timpul acordat admirării acestuia cât și interesul manifestat este cam unul și același. Iar nedumerirea ulterioară vis-a-vis de genialitatea operei, pe care bineînțeles că o consideră banală, devine deja subiect de banc.

I-am dus, desigur și la Musée d’Orsay și la Luvru, încercând sa îi uimesc. Și la Cluj la Muzeul Național de Artă dar și la Chișinău. Ei, da de unde  – brioșele din Starbucks-ul de la parterul Luvrului au fost mai tentante. Iar de Tretyakov Gallery din Moscova nici nu au vrut să audă. Au zis că mai bine mă așteaptă în ger afară.

Mi-am amintit,  în schimb că au mers totuși cu drag la Vassa din Stockholm, care este de fapt un vas naufragiat a unor vikingi transformat în muzeu și la Muzeul Marinei din Constanța. La fel nu i-a tentat deloc muzeul Picasso din Barcelona, dar au mers cu drag în parcul Guell și la Aguarim-urile de prin țările pe unde am hoinărit. La fel de mult le-a plăcut Muzeul Antipa din București, pe care l-am vizitat de mai multe ori. Gradinile Zoo le-au plăcut la început, apoi tot mai mult și-au exprimat mila față de animalele chinuite și ținute în captivitate, astfel, s-a cam renunțat și la acestea.

De ce scriu toate astea, de fapt? Pentru că târziu am înțeles că pentru anumite muzee, mai ales ce țin de domeniul artelor, e nevoie de o anumită maturitate. Și aici am greșit mult, convingându-i să ne însoțească pe la tot felul de expoziții și galerii. Arta nu poate fi  îndrăgită cu forța. Poți doar trezi repulsie față de acest fenomen și probabil că asta am și obținut. Mi-a trebuit ceva timp să accept greșeala și să înțeleg că toate își au timpul lor, iar noi, părinții, din dorința de a le oferi prea multe și toate deodată, riscăm să îi sufocăm.

Atunci am căutat soluții pentru a găsi un muzeu mai atipic care să trezească interesul copiilor și evident că l-am găsit în scurt timp. Doamne-ajută cu googl-ul ăsta. Am descoperit în mai multe orașe ale lumii unul uimitor de-a dreptul, singurul la care merg copiii mei cu drag – cel al științei. Prima data l-am descoperit în Stockholm și m-am distrat teribil și eu în rând cu ei. Apoi le-am vizitat și pe cele din Barcelona, Moscova și mai nou pe cel din Londra. Este singurul spațiu în care pot atinge, trage, încerca și experimenta fără să audă mereu :”Nu puneți mâna pe nimic să nu spargeți ceva, că nu am acoperi paguba nici de ne-am vindem apartamentul, și chiar și de ne-am lipsi de un rinichi de-al tatei”. Gluma-i glumă, dar conține mult adevăr.

 

 

 

Așadar – cei de ați pățit ca mine, mai puteți corecta greșeala și de a schimba imaginea de muzeu ca fiind un loc chiar distractiv și prietenos. Duceți-i să se minuneze, să încerce și să experimenteze, descoperind că muzeele pot fi altfel și mai ales că știința poate fi interactivă și foarte distractivă. În cadrul acestor minunate instituții pot asambla și dezasambla structuri, studia densități și urmări reacții de tot felul, pot face experimente și studia de la motoare pana la nave cosmice. În Londra este gratuit, de altfel ca și majoritatea muzeelor de știință. În Barcelona plătesc doar adulții 3 euro biletul, în celelalte locații menționate de mine costă ceva mai mult, pentru că sunt private. Mai există și în alte țări ale lumii, îmi zice google-ul, ba chiar și în București dar, recunosc că  nu am ajuns încă la cel din urmă.

Am zis haideți sa schimbăm conceptul de muzeu plictisitor din mintea copiilor, dar, de fapt, realizez ca am avut nevoia sa mi-l schimb eu însămi. Am ajuns să ne placă tuturor într-atât de mult, încât să stăm de fiecare dată până la închidere. Iar la cel din Londra am descoperit, cel puțin pentru mine, ce era mai interesant fix la sfârșit: oalele sub presiune (un fel de ”multivarca” din anii 30), mixerele de la început de secol, aparatele ingenioase de curățat mere, mașinile de spălat, gen ”Aurica” și multe alte minunății inventate de strămoșii noștri, dar unele ajungând să le utilizăm chiar și noi, generația mai tânără. Să mai zică cineva că inventivitatea umană a progresat doar odată cu începerea erei digitale. Greșit. Pe timpuri, zic eu, fără tutoriale și goog-ălit se realizau adevărate minuni.  Apropo, mi-am amintit de Radio Moldova când am văzut expuse și aparate din alea „bobinnik” și telefoane cu disc, de care mai există și acum prin cabinetele radioului național dar și de ”radiola” de la bunica și de televizorul ”Gorizont”. De râs și de plâns de altfel. Copiilor mei le suna tare ciudat ca am prins asemenea „obiecte preistorice” în copilăria mea. Mai ales acum când le-au descoperit expuse la muzeu. Ș-apoi mă mir de ce mă consideră un soi de dinozaur. Așadar, dragi părinți! Dacă tot veniți în capitalele europene pentru shopping (am înțeles că este noul sport național) nu ezitați să aduceți și soții și copiii cu voi. Pe aceștia îi puteți lăsa pentru o zi întreagă la unul dintre muzeele gratuite, unde cu siguranță nu se vor plictisi iar voi puteți profita de o zi de libertate. Și capra – și varza.