Nerv de mamă³

Nu se poate!

22323698_10214453884999691_1305955773_o.jpgNu este primul oraș și nici țară în care ajungem să ne familiarizăm cu Spitalul de Urgențe. Am avut ”norocul” să le cunoaștem pe cele din București, Constanța, Brașov, Hunedoara, Chișinău, Bălți și mai ales Cluj-Napoca. Deh – ne dorim să avem copii activi  – ne asumăm riscurile la pachet! Dar să ajung la Londra la Urgențe parcă nu intra încă în planul meu. Cel puțin nu din prima lună. La doar trei săptămâni de la debarcare – hop! și o mână umflată rău de tot a unuia dintre copii (nu am voie să dezvolt mai mult subiectul), în urma unei căzături de pe penny bord.

Așadar, mâna imobilizată pe o carte mai dură, legată cu o eșarfa…tot tacâmul deja răs-știut.  E a cincea oară în total numai la mâini. Împărțit la 3 copii – e acceptabil. Sunăm. Ne răspunde o doamnă care, din start, ne chestionează pentru a completa un formular. Doar că acest chestionat s-a transformat ușor-ușor într-un interviu amănunțit. Nimeni în această viață nu și-a dorit să știe mai multe despre noi – decât doamna de la telefon. Sau cred că totuși a mai fost cineva. Mi-am amintit de prima mea naștere, la Chișinău, când fiind în plin travaliu deja, doamna de la internări avea timp să se amuze pe seama studiilor mele: ”Ce universitate ciudată ați absolvit, doamna! Și cum se scrie corect Babeș-Bolyai? Dar unde este așa universitate?”. Era cât pe ce să tai singură ombelicul copilului, vorba vine. Într-un final, pe la jumătatea interogatoriului, văzând că mâna se tot umflă, iar sacul meu de răbdare e cam pe ducă, am îndrăznit să o întrebăm dacă totuși o interesează ce s-a întâmplat. Poate e un atac vascular sau de epilepsie? Puteam muri deja de 3 ori, Doamne ferește!

Abia atunci ne-a întrebat politicoasă ”Ce s-a întâmplat?” Iar apoi a continuat: ”De pe ce a căzut?”, ”Era ud asfaltul?”, ”Care era viteza?”  M-am simțit ca la Poliția Rutieră, departamentul ”Constatări” de pe strada Romanu din Cluj. Așadar, dat fiind că eram deplasabili ne-a indicat cea mai apropiată unitate de urgențe la care ar fi trebuit să ajungem singuri. Am comandat un Uber care ni se pare a fi cea mai ieftină și comodă modalitate de deplasare în cazuri de urgență, iar șoferul, un român foarte politicos (apropo 3 din 5 șoferi de Uber pe care i-am cunoscut erau români) ne-a dus la spital.

Totul pus la punct. Toți preluați în ordinea sosirii. Rândul ca la magazin. Timpul mediu de așteptare – afișat pe un panou. Două ore. Și nici un fel de cumătru, unchi, nănaș sau vecin nu este invocat de nimeni.

22312208_10214453886359725_1874431494_o

Doamna de la recepție ne face fișa. Același ”interviu” oferit în urmă cu o jumătate de oră la telefon, aceleași întrebări ca la constatări, plus încă vreo două noi – data intrării în țară și statutul – rezident sau turist. După mine – ar trebui să fie una și aceeași. Urgența e urgență și pentru unii și pentru ceilalți, mail ales că deținem card de asigurare europeană. Doamna susține că pentru ei este diferență. Sper să nu ne vină factura pe poștă, la un moment dat, pentru că prea suspect am fost întrebați de o sută de ori dacă adresa de reședință este corect notată pe fișă.

Da, condițiile în care se lucrează aici nici nu pot fi comparate cu ce am văzut până acum. Făcând abstracție de inconvenientul descris mai sus, am fost serviți cu mult profesionalism. Nu s-a confirmat nicio fractură. Norocul nostru! Ni s-a administrat ibuprofen și ne-a fost fixată o atelă ortopedică. Impecabil. Jos pălăria. Altceva, însă m-a făcut să pun mâna pe pix.

Așteptam. Două ore în care am avut timp să îi studiezi pe cei de lângă tine. Mame singure cu copii sau familii. Toți calmi, relaxați și înarmați cu răbdare. O mămică, însă, mi-a atras atenția în mod deosebit. Era singura care umbla din urma copilului ei și nu îl lăsa să stea pe jos, așa ca altele. Era singura care nu îi permitea să se lipească de ușa de sticlă sau să ia de pe raft mai multe jucării și cărți, care erau în zona locului de joacă amenajat pentru copii. Ceilalți copii se distrau din plin. O fetiță cârlionțată era costumată în ceva personaj din desen, cu urechi atașate. Așa a vrut ea să vină la spital și gata. Care e problema? Toți  alergau, se cățărau, cântau, se trânteau pe jos, iar mamele îi admirau de la distanță. Și nici un cadru medical nu se oțăra la ei, ci le zâmbeau și îi mângâiau pe cap. Oare face parte din fișa postului?

Am elucidat misterul mămicii stresate la primul ”nu se poate!”, care a continuat constant în alea două ore. Mama a stat ”codiță” după copilul de aproximativ doi ani, epuizată deja, iar tatăl nu și-a scos nasul din telefon și nici nu s-a ridicat niciodată de pe scaun. Deja-vu-ul m-a îngrozit. Mi s-a făcut milă atât de copil cât și de mamă. Dar și de societatea noastră ”nu se poate”-istă, care mă mai ”trădeză” și pe mine periodic. Mi-am amintit de mine la primul copil, pe când îl creșteam la Chișinău și mergem cu el pe la policlinici, unde eram mereu atenționată să nu îl las să atingă nimic, să nu facă gălăgie și să nu stea pe jos, pentru că e murdar. Și toată lumea mă sfătuia neobosit. Își permitea să mă taxeze și certe. De această frică, de a nu fi mamă la înălțimea unui ”perfecționism impus ”, nu am scăpat definitiv nici până astăzi. Am deschis ochii abia atunci când am început să fac comparație între modele de educație diferite observate în alte țări și să caut articole de specialitate în acest sens. Mi-am dat seama cât de mult ne stresa și frustra amprenta unei societăți impregnate cu ”nu se poate”, ”să-ți fie rușine” sau ”să nu te prind” care taie avântul oricărui copil curios, în procesul lui normal de cunoaștere și evoluție. Zilele trecute am auzit o mamă rusoaică, care își ghiontea copilul înlăcrimat în fața școlii și îi tot repeta ”Idi, davai, tebe ne stydno boiatsya???” (Du-te, hai, nu ți-e rușine să îți fie frică?). Să îți fie rușine de un sentiment absolut firesc cum este frica, care nu poate fi controlat, de fapt? Dar chiar și acolo unde greșește, copilul trebuie să înțeleagă riscul la care a fost expus și nu ”rușinea” pe care a generat-o pentru că ”îl vede lumea!” Of! Lumea asta perfectă, unde doar la alții totul este impecabil! Raportul ăsta bolnăvicios și nociv de care nu ne putem spăla nicicum.

Țin să precizez totuși, că nu sunt de acord nici cu o educație fără niciun fel de limite: alintături din alea care le fac viața părinților un iad, iar ei nu-și încap în piele de mândrie de ”democrația” din familia lor. Fiecare, însă, e în drept să aleagă. Expresia ”cum îl vei crește – așa îl vei avea” este cât se poate de adevărată. Consider totuși, că extremele, în general, prezintă riscurile lor. Dar cele inhibitorii, după mine, sunt mult mai periculoase. Și lasă amprente adânci în modelul de personalitate pe care copilul și-l va dezvolta ulterior.

M-am întristat foarte tare în acea seară, chiar și dacă scăpasem, ca prin minune fără ghips. De sechele, însă, când vom scăpa? Câte generații vor mai trebuie să treacă ca să nu mai rostim acest ”nu se poate”??? De ce doar copiilor noștri ”nu li se putea”???

Sper, măcar atunci când vom ajunge bunicuțe, să nu mai audă nepoții noștri ”nu se poate”, ”să nu te prind” și mai ales ”să-ți fie rușine!

Până atunci, însă, verific periodic cutia poștală în așteptarea unei facturi de la urgențe…

22323598_10214453885319699_1747050222_o.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

Pastile fără zahăr

Idioata

sad-music

Și pe când toate păreau puse la cale – casă, masă și trei băieți sănătoși, doar să începi să te bucuri de tot ce ai, veni năpasta. De când începuse să se simtă tot mai însingrată, nu mai conta deja. Cert este că atunci când a deschis larg ochii, era deja prea târziu. Soțul ei se iubea cu alta. Cu contabila firmei pe care o deținea. Sub nasul soțului ei, care era și el angajat, doar că în biroul alăturat. Apoi l-au mutat cu un etaj mai jos. Ca să nu mai fie atât de dificil să se ascundă.

Colegii vedeau. Colegii știau. Colegii șușoteau. Dar tăceau.

Ea deschise cu putere ușa și năvăli în birou. Toată furia și-o năpusti asupra lui. Nu, nu a soțului ei, ci asupra soțului amantei: ”Ești prost?! Tu chiar nu vezi ce se petrece sub nasul tău, aici, la serviciu?! Cât de chior poți fi să nu observi? Sau te lași călcat în picioare ca o cârpă, doar pentru că el este șeful tău? Nemernicule! Din cauza ta mi s-a ruinat familia! Trebuia să îți ții nevasta în frâu!”

El a privit-o lung și cu dispreț. ”Nu! Din cauza ta nu voi mai avea nici eu de azi înainte familie. Pentru că ai tu gura mare. Era cum era.  Și fiica mea era sărutată seara de ambii părinți înainte de culcare. Ai stricat totul. Cară-te de aici. Cine dracu te-a pus să ridici scandalul? Idioato!”

În acest timp, amanții își sorbeau cafeaua de dimineață în biroul de mai sus…

 

 

 

Travaliu creativ

Extraconjugal

24068743_10214888211497582_2438400971085097902_o.jpg

De multă vreme nu mai caut cărți perfecte. Ba chiar mă plictisește perfecțiunea. Îmi plac scriitorii care emană naturalețe. Îmi plac personajele îndrăznețe, dezgolite de falsuri. Pentru că happy-end-urile cu care am crescut din poveștile copilăriei noastre doar ne-au dăunat, zic eu. Viata nu este ușoara.
Despre Extraconjugal-ul lui Mihai Radu am citit mai multe recenzii, una chiar susținând, că această carte nu are un mesaj clar. Am așteptat să treacă ceva timp de la lectura ei și am înțeles că și acum mă mai gândesc la unele pasaje. Am găsit în ea multe realități nespuse și ascunse ale unei vieți ordinare de cuplu – cu probleme și blocaje. Mi-a plăcut mult stilul personajului de a vorbi direct, pe șleau, și de a-și recunoaște toate acțiunile mai mult sau mai puțin dorite. Unele regretate – altele nu chiar. Pentru că așa este omul.
Cartea începe intrigant cu un subiect mai puțin întâlnit – copiii află de la medicul de familie că mama lor are o boala venerică și pornesc o investigație. Deznodământul confirmă, încă o dată că, de multe ori, aparențele înșeală iar incluziunea copiilor adulți deja în viața intimă ale părinților lor nu este tocmai necesară.
Las mai jos doar doua pasaje pentru cei interesați să îi cunoască pe Robert și Alexandra:
”În fața mea Alexandra părea fără soluții, ceea ce m-a făcut să sper că reușisem să clintesc ceva în hotărârea ei. Pe masă, între noi, erau actele de divorț rupte – încetaseră să mai fie acte, redeveniseră niște simple foi de hârtie, pe care scria ceva, naiba știe ce. Nu mi-a zis nimic, a plătit în tăcere, s-a ridicat și m-am ridicat și eu…”Să iei o cutie de lapte de soia, nu mai avem”. Așadar, nu mai ”avem”, pluralul nu murise…”
”Adolescența a fost Evul Întunecat, un întuneric dubios, plin de chinuri și demoni. Marele demon, șeful demonilor, era sexul. Apoi, alți demoni subalterni: frica de ceilalți, teama ca nu mă vor plăcea, dorința de a pleca din T. și gândul că poate nu se va întâmpla niciodată…”.

Hoinar-hoinărel

O lume ”pe invers”

Și am ajuns  să se împlinească și două luni de altfel, de nou de … invers.

Cu ce să încep? Cu mersul pe invers al transportului londonez care, încă de la început mi-a părut greu de digerat. La fel rămâne și acum. Mai amețesc și acum când merg în transport, având sentimentul că sunt pe contrasens. Încă sunt claxonată de cei care vin din dreapta pentru că întorc capul mai întâi spre stânga, după regula de-o viață – stânga-dreapta, stânga-dreapta. Direcția ”pe invers” va trebui reînvățată.

În afară de transport încă multe altele sunt pe invers, dar de data asta nu la propriu ci la figurat. Mi s-a părut ”pe invers” faptul că o bătrână din bloc, care ar fi trebuit să fie sătulă de chiriași de tot felul ce se tot perindă pe aici, s-a apropiat într-o zi să îmi spună că suntem bine veniți și că suntem o familie frumoasă. Nici o aluzie la ”ponaiehali”, nimic. Ceva nu-i în reglă cu bătrâna, precis.

E total ”pe invers” când la ședința cu părinții, notițe își face doamna de la secretariat, prezentă și ea pe lângă învățătoare și nu părinții. Aceștia din urmă sunt întrebați despre ce nu le convine în școală, ce sugestii sau soluții găsesc vis-a-vis de diverse probleme. Problema a fost doar una – faptul că site-ul școlii nu este mereu updatat. Atât.

E total ”pe invers” când în cadrul aceleași discuții învățătoarea, care prezintă toate probleme pe proiector, bifate punct cu punct, ne raportează despre ce au făcut și urmează să învețe cu copiii la școală, invitându-ne la o discuție referitor la cum să fie aceste teme abordate mai interesant, mai distractiv și mai haios. Direcția discuției venea dinspre ”eu, învățătoarea trebuie să îl cointeresez pe copilul dumneavoastră să învețe cât mai ușor, ajutați-mă cu sugestii”  față de ”e greu să lucrez cu ei pentru că sunt mulți, mereu nu au stare și nu se pot concentra” cu care am fost obișnuită. Iar concluzia ”un copil trebuie să vină fericit la școală și să nu simtă că e forțat să învețe” mi-a pus capac. E total ”pe invers”.

Ca să nu mai zic că se pune mai mult accent pe ”vizual” decât pe teorie. Orice temă învățată se va transforma într-un proiect desenat, colorat, lipit și afișat în clasă, ca se fie reținut mai bine. La realizarea proiectului participă cu toții. Păi nu e mai distractiv așa? Aici mă opresc să mai zic ceva despre învățământ pentru că e un subiect separat la care simt că voi mai reveni.

22563878_10214544745831155_1224898289_o

Nu e ”pe invers„ când localnicii văzându-te că ai reușit să te încurci în bulinele albastre de pe google maps, pentru că da, am talentul acesta, să se oprească din mers și cu răbdare să îți explice și ajute cum să ajungi acolo unde te-ai pornit? Parca am mereu sentimentul vag că ceva nu se leagă. Și tot stau în așteptarea acelui ”adevăr”, acelei ”arame dată pe față” care sigur încă se ascunde de mine.

E ”pe invers” faptul că oamenii se îmbracă cu paltoane sau geci cu puf, când e mai frig, iar în picioare au șlapi de plajă. Eu, una, chiar și vara când sunt în maiou am nevoie de ciorăpei, să fie cald la piciorușe, așa cum am fost obișnuită, iar aici văd că nu le pasă de sănătate deloc. Și nici de curent nu se feresc, nu mai înțeleg nimic. Ei chiar nu răcesc niciodată?

E ”pe invers” ca șoferii de autobuse să fie șoferițe de fapt, iar manichiura să ți-o retușeze manichuriștii tineri asiatici. La fel de ”pe dos” este să primești totul – de la NINO până la carduri și cartele telefonice prin poștă, de la o poștăriță surdo-mută. Aceasta, apropo, nu cară ditamai gentoiul să își rupă spatele, ci are un cărucior cu frâne pe care îl împinge pentru a-și facilita transportarea în siguranță a plicurilor. Și acestea nu se pierd niciodată.

22563588_10214544745791154_1069322875_o

Și e ”pe invers” ca fiind soacră, să vii dis de dimineață pe la nurori și să le culegi copiii, pentru că acestea trebuie să își urmeze cariera. De stomatolog. Asta mi-a părut chiar cea mai ”pe dos” dintre toate. Cum?  Se poate așa ceva? Da, una dintre nurori este vecina mea iar eu m-am împrietenit cu soacra. Chelsea. Care mi-a zis cu mândrie că are 4 copii, că i-a făcut de tânără și am căzut de acord că tinerețea își are puterile ei nebănuite. Și că ne doare spatele de la cărat copii – doar că în locuri diferite. Și că răbdarea la al o sutălea ”maaam!” și ”i need!” cam crapă. Doar că am rămas cu sentimentul ”pe invers” atunci când mi-a zis că a devenit bunică la 38 de ani, așa câți am eu acum și că e de datoria ei să le ușureze viața nurorilor pentru că știe cât de greu i-a fost.  Și aici am făcut scurt-circuit. Și mi-au ”ars” toate teoriile și principiile. Și eu, cea care mă considerăm prea-harnica și prea-născătoarea și care eram convinsă că nu mai datorez nimănui nimic. Dară-mi-te nurorilor.

Totuși, cel mai ”pe invers” consider mitul timpului urât de afară. Este chiar foarte călduț și constant și predispune la meditație și lectură. Am umplut instagramul cum poze ale unei toamne magnifice. Umbrelele mele luna asta au stat ”pe invers” uscate în dulap. Doar că îmi mențin post-scriptum-ul: ploaia ori o înfiezi, ori pleacă acasă! E totuși Londra. Iar eu încă aștept ploi. Până atunci poate să mă mut în alt cartier? Că prea plictisitoare devine toată ”anormalitatea„ asta…

Mai jos, anexez câteva dintre proiectele afișate de la școală, în caz că vreți să aruncați un ochi.

22641649_10214544745551148_2081192724_o

22532347_10214544745671151_70395925_o

22555885_10214544745871156_1927319274_o (1)22556074_10214544778311967_288688437_o.jpg

 

 

 

 

 

Travaliu creativ

Alexandru Cazacu sau Sașa Kozak

20883925_10214032750471591_1211224746_o.jpg

Am terminat de citit cartea lui Iulian Ciocan ”Tărâmul lui Sașa Kozak” și am rămas ancorată, pentru ceva timp, în acea perioadă de după perestroikă, perioadă de nesfârșită tranziție, pe care am simțit-o pe propria-mi piele. Iar amintirile nu sunt tocmai dintre cele mai plăcute.

Cartea m-a făcut să revăd acum, la anii maturității, acea realitate că fiind un amalgam de drame, dar pe care le percepeam atunci ca fiind niște normalități. Era o normalitate ca numele românești să fie schimonosite, numai ca să sune mai rusește, mai la modă, aidoma personajului Alexandru Cazacu, devenit Sașa Kozak, care a refuzat să se însoare cu o fată numai pentru că era moldoveancă de la sat, adică ”bîcovkă”. Iar de vină de situația instabilă erau, evident, ”românizatorii”, de la care ”o început tot căcatul”. ”Iaca, avem acum alfabet latin, da uzină – iok!”, striga unul dintre personaje, Senea, ridicând halba de bere. ”Vă amintiți cum zgherau că sunt români? Om trebu sî șii blea, nu român!”, încheia acesta discursul la una dintre întrunirile zilnice din barul de lângă casă. Era un loc comun pentru toate discuțiile patriotice ale acelor vremuri.  Acolo continuă să se facă politică și în zilele de azi. Iar argumentele, remarc, sunt aceleași.

Era o normalitate ca totul în jur să se oprească din mișcare, atunci când începeau serialele sud-americane, pentru că, înțeleg acum, erau singura formă de evadare într-o poveste melo-dramatică dintr-o realitate greu de dus. Personaj elocvent era mătușa Frosea, iar la fel ca ea erau toatele vecinele mele. Apoi discuțiile interminabile de pe băncile din fața blocurilor se învârteau în jurul personajelor din seriale, iar comparațiile cu acestea duceau de cele mai multe ori la concluziile – ei, la noi totuși e bine. Măcar suntem liberi! Despre ce tip de libertate era vorba? Nici acum nu înțeleg.

Era o normalitate ca un intelectual să fie sărac și mereu sub presiunea facturilor și a lipsei de spațiu locativ.  O cunosc pe propria-mi piele. Și mai greu este, însă, când acel om își conștientizează această neputință și nu se resemnează, la fel ca și personajul lui Octavian Condurache. Toată viața speră la acea ”lovitură” pe care o va da scriind și care, ca prin minune, îl va salva de sărăcie. Soarta intelectualului a fost și rămâne încă la același nivel, demn doar de compătimire și nu pot încă nici acum să vorbesc despre subiect la trecut. Este o constatare foarte dureroasă, de altfel.

Poate e mai bine că l-a ucis o ceafă-lată într-o zi și l-a scutit de toate frământările sufletești: de a oferi unicului său copil o cameră doar a lui într-un apartament mai mare, iar soției  – posibilitatea de a umple frigiderul de la market și nu de le Piața Centrală.

Pentru el poate a fost, poate, o scăpare. Dar cum a supraviețuit soția lui apoi, s-a întrebat cineva? Nici acea mizeră compensație pe care ar fi putut-o obține pentru uciderea soțului nu i-a revenit. Pentru că era o normalitate să mituiești polițiștii și adevărurile să rămână îngropate undeva adânc, sub bancnote. Dar pot vorbi oare și aici la timpul trecut? Mă îndoiesc. În toată stupizenia situației create se întrezărește, totuși, un fir de speranță, conturat prin personajul soției cefei-late, care are remușcări și nu își găsește liniște pentru că soțul ei a omorât un om. La fel, însă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, frământările ei sunt ignorate, ba chiar înnăbușite grosolan de către soț.

Singurătatea resimțită în cuplu încercat de sărăcie este un alt subiect care le prezintă pe cele două femei din viața intelectualului Octavian Condurache  – soția mereu nemulțumită și amanta nefericită. Pentru că află ambele că nu au fost iubite. Iubirea vieții lui Octavian rămăsese acolo, undeva, în amintirile tinereții. Relația care se leagă între aceste două femei, una care se îmbolnăvește și cealaltă, care renunță să se ducă în Italia la muncă, doar ca să aibă grijă de ce dintâi conferă o altă dimensiune motivului singurătății prin prisma solidarității umane.

După lectura acestei cărții cu siguranță mulți cititori vor regăsi crâmpeie din trecutul lor, din acea perioadă de tranziție grea și incertă, când erau în căutarea identități naționale și a mijloacelor de supraviețuire care a caracterizat societatea post-sovietică. Îmi explic acum de ce cartea a stârnit un interes vădit străinilor și a fost tradusă în limba franceză. Pentru că reprezintă un fragment, un stop-cadru al societății basarabene a anilor 90.

Și din păcate, vor realiza, probabil, la fel ca noi, martorii oculari, că unele realități nouăzeciste nu au fost depășite, ba chiar s-au agravat în ultimi ani.

Hoinar-hoinărel

Ce învățăm, totuși, la școală?

22292571_10214447464799190_224529135_o

Astăzi fiul meu cel mai mare a venit de la școală entuziasmat peste măsură. Lucru rar întâlnit, mai ales când vorbim despre adolescenți. Mi-a povestit despre ora de fizică la care au unit nu știu ce conexiuni și au realizat experimente faine și despre ora de business la care au învățat despre companii, acțiuni și dividende. Îmi explica despre avantajele sau dezavantajele, riscurile sau beneficiile listării la bursă a unei companii.

Toți trei zic că școala le pare mult mai ușoară față de cea din România, dar mult mai interesantă. Cu mai mult lucru practic și mai puțină teorie. Cu teme sub formă de o fișă pe zi, lipită în caietele primite de la școală, față de zecile de pagini pe care le scriau cumulat, an de an, la toate materiile. Nu știu, sincer, cât de mult au reținut pe termen lung din acele pagini tocite la nervi și oboseală, la 12 noaptea. Știu, însă, că li se părea mult și inutil. De cele mai multe ori chiar le dădeam dreptate.

Nu pot trage, încă, nici un fel de concluzii referitor la sistemul de învățământ britanic. Rezultatele se vor vedea în timp. Pot să scriu doar despre unele lucruri care mi-au plăcut. Și anume.

Gențile lor de școală nu mai cântăresc 6,5 kile!!! Copiilor nou-veniți li se oferă un coleg-însoțitor care îi va ajuta în prima săptămână mai ales cu partea organizatorică. Indiferent de clasa în care au nimerit, ei merg în componență diferită la opționale și chiar și la materiile de bază, în dependență de nivelul pe care îl au. Astfel, poți fi la engleză la nivelul de mijloc, iar la matematică la cel superior. Este benefic pentru cei cu aptitudini față de anumite materii și posibilitatea de a evolua diferit față de ceilalți colegi. Sincer – mi se pare superb! Mai mult de atât, copiii dintr-un anume an (în cazul nostru sunt opt clase de a noua) se cunosc între ei pentru că nimeresc de multe ori împreună la diferite materii. Astfel, fiică-mea, a reușit deja să își facă prietene prin toate clasele de a noua. Și nu doar românce, care sunt în jur de 40 pe acest nivel. Iar fiul meu cel mare și-a făcut amici ”de interese” în pauze, când toți se adună și joacă la mesele de ping pong. Frumos, civilizat, în ordinea în care își ocupă rândul și joacă cu cel care reușește să câștige. Fără monopoluri și sfidat de noi-veniți. Asta mă bucură enorm, pentru că fac comparație cu dezastrul din curtea școlii din București, care avea, la fel, o masă de ping pong.

În școala celui mai mic îmi plac alte aspecte – faptul că este ajutat în fiecare zi de o doamnă care îl învață engleza; că multe activități se desfășoară pe covor și nu în bănci; că în pauza mare aleargă în curtea școlii și joacă fotbal de masă cu copii și din alte clase, iar pe o bancă au o lădiță cu fructe gratis; că în școală există pe toți pereții dozatoare cu săpun lichid antibacterian. Iar pe hol există un panou cu pozele bucătăreselor cărora copiii le mulțumesc prin desene și pe care le cunosc pe nume. Pentru că și ele sunt persoane foarte importante în școală. Și aici vorbim despre respectul pentru muncă. Indiferent care o fi ea. O altă chestie pe care am apreciat-o a fost că învățătoarea comunică cu părinții direct și prin sms-uri dacă apare vreo problemă. Un copil a venit într-o zi cu adidași cu luminițe, încălcând regulamentul referitor la uniformă și pantofi negri. Mihai mi-a spus să teacher nu i-a spus nimic, ba chiar i-a lăudat adidașii. Noi, părinți, în schimb, am primit un sms în care ne ruga să respectăm totuși uniforma. Cum ar fi fost dacă i-ar fi zis copilului: ”De ce te-a încălțat mama cu luminițe astăzi?”, făcându-l să se simtă prost pentru o vină, pe care, consider că nu o purta el?

Cireașa de pe tort, însă este alta. În școala celor mari sunt mai multe corpuri în care învață copii cu dizabilități locomotorii, surzi și autiști. Poate mai sunt categorii pe care nu le-au identificat încă, dar despre astea știu exact. O bună parte dintre cei cu care se poate lucra mai ușor, vin la orele de curs alături de toți copiii, cu însoțitor, evident. Ceilalți, ca să nu se simtă marginalizați, sunt plimbați prin pauze pe holuri și în curte, fiind salutați și întâmpinați de toată școala. Mi-au dat lacrimile când mi-a povestit Ruxanda că cei cu autism, poartă insigne de șerifi în piept, ca să se simtă mai importanți, dar, de fapt insignele au fost aplicate pentru ca aceștia să poate fi identificați de către ceilalți copii. Astfel, copiii cu autism merg mândri printre colegii de școală care bat cu ei palma și îi salută respectuos – atitudinea fiind impusă la orele de dirigenție. Iar pe panoul din școală, în fiecare săptămână este afișat câte un semn din limbajul semnelor – că să faciliteze comunicarea cu cei surzi. Ce poate fi mai frumos???

Nu știu câte cunoștințe vor acumula copiii mei în acest an aici. Știu sigur, însă, că vor deveni mai empatici și mai umani.

PS. Atașez și o poză cu necesarul de rechizite, pentru care am cheltuit bani anul acesta 🙂

22279093_10214447464519183_1293594545_o.jpg

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Cinci minute sau cum s-a împuțit somonul

Ca să te angajezi în Anglia trebuie să obții NINO (număr de asigurare socială). Procedura este simplă: ai sunat, te-ai programat și ai mers să depui actele pentru el. Actul cu NINO îți vine prin posta acasă, dar…
Pentru NINO ai nevoie de dovada de domiciliu. Pentru a-ți lua chirie ai nevoie de dovada locului de muncă. Ca să ai loc de muncă, îți trebuie NINO. Cercul s-a închis.

Apoi că să deschizi cont la banca – cerință obligatorie la angajare – îți cere să prezinți o factură (BILL) pe care să fie indicat numele tău și domiciliul. Și tu încă nu ai un domiciliu, pentru că la închirierea unui spațiu ți s-a cerut dovada locului de munca. Deci nu ai încă nici facturi pe numele tău. Așadar, nu ai cum să-ți deschizi cont bancar. Alt cerc s-a închis.

Știu că mulți au pățit așa, ba chiar au renunțat și au plecat. Fără un vecin, prieten, cumătru care să îți vină în ajutor să deblochezi aceste cercuri vicioase nu te prea descurci. Faci trei poze din aeroport și te întorci înapoi cu microbuzul.

Și totuși…

Am domiciliu, am facturi (venite buluc și cu solicitarea de a plăti în avans sume imense), dar pentru angajare îmi trebuie un cont bancar. Floare la ureche! Iau astăzi toate actele necesare și îmi stabilesc obiectivele: duc copilul la școală, trag un ochi la ”gumanitarca mea” (apropo, am văzut o vază de cristal de Bohemia, nou-nouță la 10 lire…uff), apoi cumpăr ceva tacâmuri pentru că sâmbăta am oaspeți și neapărat pahare pentru vin. Ce moldoveancă aș mai fi, dacă aș primi musafiri cu pahare de plastic??? O caricatură, zău…

Și cum niciodată nu respect lista de cumpărături, în drum spre bancă m-am mai pricopsit cu ceva salatieră, suport pentru vase, farfurii, coș pentru pâine dar și cu pahare. Zânga-zânga tot drumul. Ei, și recunosc, somonul de la reducere mi-a făcut cu ochiul. L-am pus și pe acesta în pungă lângă niște grissini. Hai să dau toate cărțile pe față…

Mi-am zis – 5 minute mă mai opresc la banca – și gata!

Intru încărcată cu patru pungi, ca o târgoveață de la piață, zânga-zânga. Coadă de așteptare. Nu-i nimic, zic, îmi mai trag sufletul între timp. Când îmi vine rândul – ghinion – a picat rețeaua lor internă. Nu se mai poate lucra. Eh, așadar nu doar în România se întâmplă din astea. Îmi adun bulenderele și zânga-zânga, mă car la cea mai apropiată bancă din zonă.

Intru. Coadă lungă. Aștept. Mă apropii de ghișeu la fata cu ochii gri (i-am remarcat și data trecută) și îi prezint pașaportul, NINO-ul și factura pe care figurează și numele meu. Detaliu important, dat fiind că la prima încercare descoperisem că nu apărea și numele meu pe factură, ci doar a soțului. Atunci telefonasem la companie și în 7 zile ne-a venit factura nouă. Numele meu apărea pe ea ca și ”additional account holders”. Rezolvat.

Fata de la ghișeu îmi spune că totul e ok, doar că programarea poate fi stabilită doar pentru ziua de joi. Ei, zic, eu aș avea nevoie totuși mai repede. Ok, mulțumesc și mă întorc zânga-zânga înapoi la prima bancă.

Intru tot un zâmbet. Aici așa se poartă. Mă conformez. Las iar pungile care aveau un iz nu tocmai plăcut de somon lângă o masă și mă pun în rând. Coada e lungă, pentru că sistemul își revenise abia de curând. Mai un messenger, mai o grissină, două-trei-opt și rândul mi-a venit. Hai că de data asta e a treia încercare și va fi cu noroc. Prezint actele. ”A… ne scuzați zice doamna, dar banca noastră nu acceptă facturi în care să figurați ca ”additional account holders” în dreapta foii, ci doar în rând cu destinatarul. Sunați la Thames Water (compania de furnizare a apei) și rugați-i să vă refacă factura. ”Nu e corect așa”, îi zic. ”Astea sunt regulile, nu eu le-am stabilit”, se scuză ea politicos și zâmbește. Încerc și eu. Îmi iese doar un rânjet scremut. ”Have a nice day” scrâșnesc și mă întorc la pungile mele. Le apuc nervos, zânga-zânga și mă duc.

”Nu renunț!” îmi zic. Cum să mă întorc acasă cu problema nerezolvată. Trebuie să insist. Mă întorc iar la prima banca. Măcar pe joi să mă programez, tot e mai bine decât nimic.

Fata frumoasă cu ochii gri zâmbește când mă vede iar cum îmi aranjez grijuliu pungile lângă masă. Încerc să las lângă ele și fața mea înăcrită ușor. Stau în coadă iar. Încă 3 grissini mă ajută pe post de destresant. Trebuie să îmi antrenez răbdarea. Și nervii, îmi zic. Ăsta e occidentul. Totul e pe reguli. Nimeni nu ne-a chemat aici. Am venit de bună voie. Trebuie să ne conformăm, așadar. Mai dau ochii peste cap, mai trosnesc degetele. Încerc să mă calmez.

Îmi vine într-un sfârșit a patra oară rândul. Prezint actele toate din nou și îi zic că e tare ok să mă programeze pentru joi. ”Sigur, îmi răspunde fata frumos, doar că am uitat să vă spun un detaliu. Filiala noastră se închide în două zile. Va trebi să mergeți la sediul central care e cam departe de aici. Doriți?”. ”Nu, i-am zis resemnată!” Nu mai doresc nimic. Doar să o achit atunci și gata. Se uită fata lung la ea și îmi spune ”Dar la noi nu puteți achita cu cheș dacă nu aveți cont. Nu avem contract cu această companie”. Poate mergeți la banca de alături?”. ”O, nu!!! Am fost astăzi deja de 2 ori. Nu mai merg nicăieri. Gata. Paharul s-a umplut!” Nici măcar nu mă chinui să rânjesc. Îmi apuc nervos pungile, zânga-zânga, îmi aranjez la loc fața înăcrită de-a dreptul, ignor izul neplăcut de somon stătut prea mult la cald și mă pornesc spre casă. Urc dealul în 10 minute mânată de prea multă adrenalină. Este ora 12 și nu am rezolvat mai nimic. Ba și la școală am întârziat prima dată. Și la ce mi-o trebuit somon care expiră degrabă? Data viitoare voi cumpăra strict după listă. Brașoavă veche și răsuflată.

Ajung acasă gâfâind. Trântesc ușa. De somon mi-i greață. Măcar n-am stricat paharele. Iar vinul cred că nu va mai prinde oaspeții. Îl voi deschide chiar acum. Ca să am răbdare să vorbesc iar cu Thames Water la telefon, pentru a-mi reface factura…

PS. A doua zi am găsit prin casă o altă factură, de la gaz, în care numele era trecut corect în stânga foii. Am prins aripi și am alergat spre bancă. Pe drum mi-am cumpărat un buchet de flori, că doar nu durează decât 5 minute…

 

Studenție

4,4 metri per suflet

wp-image-2035883039

Doar de atât aveam nevoie pentru fericire.

Serviciul Social din Centrul Clujului ne-a ștampilat pe foi viitoarele destine.

Un fel de loterie. An de an era alt cămin sau altă cameră. Un singur standard rămânea valabil mereu: 22 de metri pătrați împărțiți la 5 studente. Un pat de metal supraetajat scorojit și altele trei separate cu sârmele ieșite pe sus. O masă și 5 scaune vechi de când sunt căminele, cu așchii și bucăți lipsă. Două rafturi anticariatice pentru cărți . Perdele vechi, agățate pe ce a mai rămas dintr-o galerie preistorică. Patru dulapuri cu urechi strâmbe de metal pentru lacăte. Ultimul venit își va ține hainele în bagaje. Ghinion. Doar de să se înduplece cineva să îi facă un capăt de loc măcar pentru sacou, dacă asemenea piesă aristocratică există în bagajele ghinionistului. Așadar – 4,4 metri per suflet.

În acel an a fost să fie căminul 6. Camera 91.

Nimic nu poate reda acel suspans când, tăbârcind gentoiul alb-albastru de rafie de la Piața Centrală din Chișinău, cu care ai venit 600 de kilometri, iar pe drum, pentru că s-a rupt fermoarul, l-ai străpuns și l-ai legat apoi cu o sârmă că să ajungi totuși la destinație, te trezești în fața ușii cu cheia marcată în mână.

O deschizi. Apocalipsa în 6 D. Așa vedeai prin filme că arătau casele părăsite după războaie, foamete și secetă. Primul lucru – deschizi larg geamurile. Înghiți nodul dens din gât și știi că nu ai prea mult timp la dispoziție pentru a-ți alege cel mai întreguț pat, care să mai conțină în afară de cadru și câteva arcuri funcționale. După ce deduci că e o cauză pierdută din fașă mai mizezi pe o saltea cât de cât, ca să mai neutralizeze din găurile largi și zgârâicioase. Oricum în timp va trebui să înveți pozițiile de somn slalomate printre găuri și vârfuri ascuțite de ”prăjini”, cum le ziceam noi. Patul supraetajat era cel mai neales. Partea de jos – pentru că se legăna la orice aburcare și coborâre din el ș-apoi mereu trebuia să miroși șosetele celui aburcat, iar partea de sus datorită lipsei de aptitudini spidermanice ale multora.

Și uite că zarurile au fost aruncate. Fetele s-au cazat. Paturile s-au umplut. Covorașele și plăpumile colorate au personalizat colțul fiecăreia. Dar înainte de asta,  datorită inventivității uneia dintre nou-venite, am făcut rost de afișe de la Teatrul Maghiar cu spectacolul  ”A rút kiskacsa”, adică ”Rățușca cea urâtă” și le-am lipit pe post de tapet cât am putut acoperi din pereții jerpeliți. Va fi singura expresie din maghiară pe care o voi reține pentru tot restul vieții. Iar cu resturile rămase din afișe am învelit niște scânduri și le-am fixat pe frânghii, obținând astfel rafturi pentru cosmetice de clasa întâi.

Irinel – jurnalista – citea mereu, purta pulovere largi și mânca aproape doar sana și pâine. Fată deșteaptă, timidă și parcă mai mereu rătăcită printre lecturile ei. Stanca de la Litere – cu mult păr creț și privire narcisistă – atitudine de Xena  din ”Prințesa Războinică” și apucăturile așijderea. Cu caserole de mâncare primite săptămânal de la părinți la care se sclifosea mereu. Ancuța – boboc dintr-un sat de munte, venită la drept și în căutarea marii iubiri, cu multe borcane de zacuscă de la mama și perechi de cercei  cu pietricele colorate, care zăngăneau atunci când ateriza de pe patul supraetajat. Și mult ruj roșu – în el și-a pus toată nădejdea. Olga de la Etnologie, cu maniere alese, înceată în toate, chibzuită și cu un simț al umorului aparte. Singura moldoveancă, din Cimișlia, care înainte de somn mereu își pieptăna atent părul și își desfăta fața cu crema primită cadou de la iubitul ei moldovean cu ochi albaștri. Am rămas prietene bune până în ziua de azi. Cu ea ne-am înțeles să gătim cu rândul – când o oală de borș, dar fără mărar, așa cum îi place la ”al meu” , când un ceaun de cartofi scăzuți, dar așa cum îi place la ”al ei”. Și seara ceai cu taclale – așa cum ne place nouă.

Și uite așa, zi de zi, a trebuit să învățăm să conviețuim. Să acceptăm mendrele și să tolerăm diferențele, zilele proaste și greșelile. Să cedăm și împărțim borșul, sana, zacusca și prăjitura de mere rămasă în caserolă. Să împărțim ultimii bani și să punem împreună pentru o zi de naștere. Să împrumutăm haine și papuci, genți, cărți și cursuri. Să ne apucăm hotărâte de gimnastica de dimineața și în două zile să și renunțăm la ea. Să ne certăm zgomotos pentru mizeria de pe masă și podeaua nemăturată iar apoi taberele să se împace. Să fim solidare atunci când vreunul dintre aleși nu renunța să bată la ușă noaptea, întru cerșirea iertării sau invers, să mai aruncăm niște venin atunci când i se urcau gradele la cap.

Anul a trecut rapid. Am înțeles că acest loc ne-a devenit casă abia când am început să dezlipim pozele de pe pereți, să adunăm și să împărțim borcanele goale de pe dulap după culoarea ojelor cu care le marcasem și să predăm păturile ponosite ”de cazarmă” administratoarei.

Și cu acea ultimă ștampilă de pe fișa de lichidare de la cămin ne-am risipit prin lume. Uneia dintre ele i-am pierdut urma. Pe alta am mai întâlnit-o peste ani și era tot în căutare. Rujul nu folosise la nimic. Ochii albaștri au trădat-o urât pe a treia. Și a plecat în lumea mare unde și-a întâlnit dragostea adevărată. Iar manierele domnești i-au servit perfect în Elveția, în noua ei familie de aristocrați. Jurnalista mea a coborât din lumea cărților și a întâlnit un prinț real. În București. Iar eu am obținut trofeul pentru numărul de nașteri, dar nu asta contează. Ci faptul că, indiferent de traseul sucit al sorții, în acei 4,4 metri pătrați au încăput vise și speranțe cât pentru o viață întreagă.

21389571_10212810241184694_929239399_o.jpg

Hoinar-hoinărel

Prima lună englezească

21731565_10214284717210602_1351212089768402628_o

Dacă vă gândiți să plecați în Anglia sau poate doar sunteți curioși, așadar: bilanț după o primă lună englezească.
1. Din start știu că primele impresii sunt apoi răsturnate de experiențele ulterioare, și totuși…
2. Robinetele separate de apă caldă și rece dau bătăi de cap, dar te acomodezi în timp;
3. Prizele sunt o pacoste mai ales dacă ai adus mai multe aparate electronice de acasă. Soluția optima – prelungitoarele cu cât mai multe găuri: în cazul dat ai nevoie de un singur adaptor pentru el, iar apoi introduci ps4-l, televizorul, pianul, laptopul și placa de păr în acesta. Altfel poți să îmbătrânești așteptând până toți copiii își vor termina de încărcat telefoanele și tabletele. Rezolvat.
4. Politețea oamenilor – mereu prezentă. Mai am de învățat.
5. Bătrânii sunt îngrijiți și își trăiesc frumos anii. Fețele lor sunt mai fericite în comparație cu acritura mea, mai ales de dimineață.
6. Cărucioarele pentru copii pot fi și rupte din filmul cu Lego – cu trei secțiuni transformabile pentru 3 copii cu vârste diferite. De ce nimeni nu mi-a zis de ele acum mulți ani în urmă?
7. Cărucioarele pe rotile pentru cumpărături nu sunt doar pentru bătrâni. Ci pentru femei care își respectă coloana. Aici chiar am picat examenul.
8. Am identificat anumite grupuri de emigranți – dar aici încă studiez atent. Profit că nimeni încă nu știe că vorbesc româna. Aoleu, câte mi-e dat să aud!!!!
9. Mersul pe jos face bine. Pentru articulații, dar mai ales pentru creier. După nouă ani am coborât din mașină și descopăr pământul. Cu flori și ierburi ciudate, cu tufe și poame colorate. Simt mirosul orașului și al oamenilor. Și evident că fac poze – multe-multe!!!
10. Probabil că sunt ciudata cartierului, nou venita (cu toate că aici suntem tare multicolori toți). Mereu cu căciulița, că mor de frig, când ei îs încă în sandale, care face poze la tot ce vede, urmând același traseu zilnic, cu căștile-n urechi ”sunt singur pe drum..dum-dum-dum…” și cântând la câte un refren din toți plămânii. Dar…i-aș sfătui pe toți să revizuiască punctul unul. E valabil și pentru ei 🙂

PS. Am uitat de ploaie. Pe aceasta trebuie să o înfiezi – altfel nu ai cum 🙂
Have a good weekend!!!

Hoinar-hoinărel

Mentalitatea și pretenziile

autogara

Și iată-ne ajunși la timp la gară. Urcăm în autobusul Cluj-Napoca – Chișinău. S-a modernizat în timp – nimic de zis. Wi-fi, prize lângă scaune, chiar și cuptor cu micro-unde. Când s-a mai văzut așa ceva în anii noștri de studenție? Ei, adevărat că vreo două scaune nu se rabatează, asta e, că doar și așa e prea mult răsfăț. Să facem, așadar abstracție de ele.

”Bună ziua! Am rezervat  telefonic 4 locuri spre Chișinău, mai în față, ca să nu le fie rău copiilor pe drum” zic.

Se uită șoferii plictisiți la mine, apoi la toate rucsacurile care țineau ocupate locurile din față și fără multă tragere de inimă, se încearcă o soluționare a problemei.

”Măi, Dunitru, zice șoferul mai în vârstă unuia mai tinerel, ia mută niște rucsacuri mai în spate, că nu le-a și nica. Dacă așa i-am zis doamnei la telefon – de-am și-om fași”.

Dunitru, un tinerel subțirel, cu cămașa albă cu mânecile suflecate, o pereche de blugi skinny și niște ochelari smecheri, model ”aviator”  rezolvă problema cât ai clipi. Și apoi, după un pic de aranjamente cu cei pe care i-a mutat mai în ”fund”, fără să le dea drept la replică, zorindu-i repejor-repejor  că depășim timpul, pornim.

Și când puse mâna pe volan, și când porni muzica de pe stick-ul de 4 gb se umplu caroseria de ”muzon” cu piese 90-ciste. Toate în rusă. Și jale și ”blatneac”, și hit-uri și din cele mai uitate. Apoi a dat-o pe populară. E-hei, și cu sonorul mai tare neapărat! Și până să ajungem la Turda, adică la vreo oră de mers, îmi derulasem deja zeci de amintiri din adolescență – de la liceul de la Botanica și Ruskoie Radio până la nunțile din sat pline de chiote și voie bună. DJ-iul Dunitru a știut să ne treacă prin stări demult uitate, care nu se legau deloc cu imaginile unei Românii de peste geam. Parcă intrasem într-o capsulă din trecut a timpului și cu care, recunosc, nu mă mai identificam, chiar și dacă pe timpuri cărasem la Cluj casete cu inii dintre acești interpreți . De ce să neg acum?

Și cum îl vedeam atât de fericit pe șoferul nostru, în lumea asta perfectă a lui, parcă nu îndrăzneam să îi stric zen-ul. Cu toate că volumul muzicii deja deranja. Asta până când, cu o mișcare dibace de șofer ”cu staj” Dunitru își aprinse o țigară, e adevărat că, în mâna pe care o atârna peste geam.

”Nu stingeți vă rugăm frumos țigara, îl atenționez vădit iritată de obrăznicia șoferului-DJ-ei”. ”Da nu intră fum, doamnă”, se rățoi acesta, fără însă să întoarcă capul în spate, dat fiind că urmărea traseul. ”Și cum credeți atunci că am realizat că fumați, nu pentru că începuse să miroase a fum?”, nu mă las eu. ”E plin autocarul de copii, totuși!” Celălalt șofer, care până atunci tot scrisese ceva în niște tabele și ne tot cerea datele personale pentru completarea acestora, se răsti și el la fumător: ”Stînge băi, chiar acu țigara, nu vezi…că data asta așa o să trebuiască!”, făcând aluzie că altă dată pasagerii îs mai înțelegători da iată de data asta – ”nevezuha” – unul dificil și cu gura mare!

Eu, oripilată de situație, de la obrăznicia gestului, care totuși, este interzis prin lege și mai ales, de lipsa de scuze de după observație,  am rămas pentru câteva clipe fără grai. Și asta rar mi se întâmplă. Mă gândeam deja dacă mi-a scăpat ceva din vedere sau doar eu consider fumatul într-un autocar plin de oameni un gest anormal? Pasagerii ceilalți, moldoveni în mare parte, tăceau mâlc. Ceva nu se lega în mintea mea.

Din starea de șok m-a scos tot Dunitru, când, la un semafor, s-a ridicat de la volan și s-a îndreptat către pasageri și cu o privire războinică de animal rănit în orgoliu, a întrebat tare și răspicat: ”Care-i Doamna pe care a deranjat-o țigara mea?”. ”Eu sunt, îi zic privindu-l drept în ”aviatorii” cui îi are, și ar fi cazul să vă cereți și scuze, i-am reproșat. Asta dacă nu doriți să depun o plângere le Protecția Consumatorului pentru încălcarea legii!” Șoferul-DJ a coborât un pic barba în jos, și ochelarii mai spre vârful nasului, asta ca să mă studieze sfidător ochi în ochi. Vădit enervat s-a întors la locul lui. Iar o femeie tortoșică, cu părul scurt și decolorat, care se întorcea din vizită de la fiică-sa, studentă la Cluj, prinse a se revolta: ”Ian voi acolo în față, nu mai enervați șofiorul dejeaba, că el trebuie să ne ducă până acasă. Și atâtea pretenzii!!!”

Și în acest moment, mi s-a făcut totul clar.