Hoinar-hoinărel

Ce învățăm, totuși, la școală?

22292571_10214447464799190_224529135_o

Astăzi fiul meu cel mai mare a venit de la școală entuziasmat peste măsură. Lucru rar întâlnit, mai ales când vorbim despre adolescenți. Mi-a povestit despre ora de fizică la care au unit nu știu ce conexiuni și au realizat experimente faine și despre ora de business la care au învățat despre companii, acțiuni și dividende. Îmi explica despre avantajele sau dezavantajele, riscurile sau beneficiile listării la bursă a unei companii.

Toți trei zic că școala le pare mult mai ușoară față de cea din România, dar mult mai interesantă. Cu mai mult lucru practic și mai puțină teorie. Cu teme sub formă de o fișă pe zi, lipită în caietele primite de la școală, față de zecile de pagini pe care le scriau cumulat, an de an, la toate materiile. Nu știu, sincer, cât de mult au reținut pe termen lung din acele pagini tocite la nervi și oboseală, la 12 noaptea. Știu, însă, că li se părea mult și inutil. De cele mai multe ori chiar le dădeam dreptate.

Nu pot trage, încă, nici un fel de concluzii referitor la sistemul de învățământ britanic. Rezultatele se vor vedea în timp. Pot să scriu doar despre unele lucruri care mi-au plăcut. Și anume.

Gențile lor de școală nu mai cântăresc 6,5 kile!!! Copiilor nou-veniți li se oferă un coleg-însoțitor care îi va ajuta în prima săptămână mai ales cu partea organizatorică. Indiferent de clasa în care au nimerit, ei merg în componență diferită la opționale și chiar și la materiile de bază, în dependență de nivelul pe care îl au. Astfel, poți fi la engleză la nivelul de mijloc, iar la matematică la cel superior. Este benefic pentru cei cu aptitudini față de anumite materii și posibilitatea de a evolua diferit față de ceilalți colegi. Sincer – mi se pare superb! Mai mult de atât, copiii dintr-un anume an (în cazul nostru sunt opt clase de a noua) se cunosc între ei pentru că nimeresc de multe ori împreună la diferite materii. Astfel, fiică-mea, a reușit deja să își facă prietene prin toate clasele de a noua. Și nu doar românce, care sunt în jur de 40 pe acest nivel. Iar fiul meu cel mare și-a făcut amici ”de interese” în pauze, când toți se adună și joacă la mesele de ping pong. Frumos, civilizat, în ordinea în care își ocupă rândul și joacă cu cel care reușește să câștige. Fără monopoluri și sfidat de noi-veniți. Asta mă bucură enorm, pentru că fac comparație cu dezastrul din curtea școlii din București, care avea, la fel, o masă de ping pong.

În școala celui mai mic îmi plac alte aspecte – faptul că este ajutat în fiecare zi de o doamnă care îl învață engleza; că multe activități se desfășoară pe covor și nu în bănci; că în pauza mare aleargă în curtea școlii și joacă fotbal de masă cu copii și din alte clase, iar pe o bancă au o lădiță cu fructe gratis; că în școală există pe toți pereții dozatoare cu săpun lichid antibacterian. Iar pe hol există un panou cu pozele bucătăreselor cărora copiii le mulțumesc prin desene și pe care le cunosc pe nume. Pentru că și ele sunt persoane foarte importante în școală. Și aici vorbim despre respectul pentru muncă. Indiferent care o fi ea. O altă chestie pe care am apreciat-o a fost că învățătoarea comunică cu părinții direct și prin sms-uri dacă apare vreo problemă. Un copil a venit într-o zi cu adidași cu luminițe, încălcând regulamentul referitor la uniformă și pantofi negri. Mihai mi-a spus să teacher nu i-a spus nimic, ba chiar i-a lăudat adidașii. Noi, părinți, în schimb, am primit un sms în care ne ruga să respectăm totuși uniforma. Cum ar fi fost dacă i-ar fi zis copilului: ”De ce te-a încălțat mama cu luminițe astăzi?”, făcându-l să se simtă prost pentru o vină, pe care, consider că nu o purta el?

Cireașa de pe tort, însă este alta. În școala celor mari sunt mai multe corpuri în care învață copii cu dizabilități locomotorii, surzi și autiști. Poate mai sunt categorii pe care nu le-au identificat încă, dar despre astea știu exact. O bună parte dintre cei cu care se poate lucra mai ușor, vin la orele de curs alături de toți copiii, cu însoțitor, evident. Ceilalți, ca să nu se simtă marginalizați, sunt plimbați prin pauze pe holuri și în curte, fiind salutați și întâmpinați de toată școala. Mi-au dat lacrimile când mi-a povestit Ruxanda că cei cu autism, poartă insigne de șerifi în piept, ca să se simtă mai importanți, dar, de fapt insignele au fost aplicate pentru ca aceștia să poate fi identificați de către ceilalți copii. Astfel, copiii cu autism merg mândri printre colegii de școală care bat cu ei palma și îi salută respectuos – atitudinea fiind impusă la orele de dirigenție. Iar pe panoul din școală, în fiecare săptămână este afișat câte un semn din limbajul semnelor – că să faciliteze comunicarea cu cei surzi. Ce poate fi mai frumos???

Nu știu câte cunoștințe vor acumula copiii mei în acest an aici. Știu sigur, însă, că vor deveni mai empatici și mai umani.

PS. Atașez și o poză cu necesarul de rechizite, pentru care am cheltuit bani anul acesta 🙂

22279093_10214447464519183_1293594545_o.jpg

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s