E atât de greu să uit acea ultimă perioadă, încât am tot încercat, dar în zădar. Pentru că sentimentul de neputință m-a urmărit mult timp atunci, dar și după aceea. Împletit cu furie, apoi cu resemnare. Pentru că în urma plecării tale am învățat ceva – nu de moarte ar trebui să ne temem – de ea oricum nu a scăpat nimeni, ci de felul de a muri. M-ai întrebat odată seara, stând la povești în bucătărie, oare ce simte un om când moare arzând în flăcări. Ți se părea că ar fi cea mai cruntă moarte posibilă. Acum știu că nu este. Ci una lentă și în chinuri. Cu chimioterapii repetate și cu pierderea proprietăților omenești. Până ajungi rană vie, în descompunere, intubată la toate aparatele lumii, dar nu și la cel al supraviețuirii.
Nu ți-am zis nici până în ultima zi de ce suferi, de fapt. La început, pentru că ai fi capitulat numai la aflarea diagnosticului. Iar apoi, pentru că noi am tot sperat. În minuni și în tratamente miraculoase. Apoi, pentru că nu mai îndrăzneai să ne întrebi, ca să nu ne pui în situația de a te minți. Pentru că știai răspunsul. Ce s-a produs în mintea ta atunci? Câte gânduri îl trec pe un om care știe că moare, dar nu vorbește despre asta. Câte frici și remușcări au fost ferecate în acea privire? Te știam fire sensibilă, dar ai dat dovadă că erai mai tare decât noi toți. Ai avut puteri să ne protejezi de adevărul pe care toți îl știau, dar nimeni nu avea curaj să îl rostească. Dacă ai fi știut chinurile ce vor urma, nu sunt sigură că ai fi acceptat. Dar am încercat, oh, cât nu ne-am zbătut! Și nu am reușit, tată. Un singur lucru am înțeles că pot să îl fac pentru tine. Să apuc să îți aduc în brațe al treilea nepot. Măcar asta am reușit, tată. De fapt, e singurul lucru pe care l-am mai putut face pentru tine. Sunt sigură că asta te-a mai ținut în viață încă ceva timp. Când verdictul a fost de câteva luni de viață rămasă, iar tu ai apucat să îi auzi gânguritul – am știut că te-ai ținut. De primul firicel de soare al ultimului nepot prins în viață. Și după ce l-am născut, am alergat tot un suflet să ți-l aduc, ca să apucați să stați împreună. Ca să legați trecutul cu viitorul. Atunci când l-ai apucat de mână pe ăsta mic, ai înnodat timpul dintre ce a pornit din tine și ce va rămâne prin el. Un capăt de trăiri și un început de vise.
Am avut grijă de voi ambii. Știi că am făcut-o cât de bine am putut. Unul abia venit pe lume și altul care simțeam cum se leagă de orice oră trăită. Unul care adăuga grame în fiecare săptămână și altul care le pierdea pe zi. Unul, căruia i se lua puful de nou-născut de pe cap și altul, care chelea după fiecare ședință de terapie. Unul care încă nu putea vorbi, iar altul care nu mai avea ce spune. Pentru că înțelegea. Pentru că asta transmitea privirea lui profundă. Atunci când cel mic plângea – reușeam să îl alin, atunci când te sufocai – nu reușeam să îmi găsesc liniștea. Și-mi plecam ochii. Pentru că ambii știam că te mint. Din priviri.
Astăzi, am vrut să îți cer iertare pentru acea minciună. Nespusă. Dar care m-a ajutat să supraviețuiesc pe mine, în primul rând. Sunt sigură că și pe tine. Și anume că ”totul va fi bine”.
De-ai ști cât te-au plâns copiii mei cei mai mari ascunși în curte, pe după copaci și cât m-au certat că nu le-am zis că vei pleca. Pentru că îi mințeam și pe ei. Ca să nu sufere. Și cât îmi reproșează că i-am dus la ceilalți bunici, atunci când am văzut că tuburile se tot înmulțesc, masca de oxigen nu mai ajută, iar tu nu mai poți dormi. Da, am încercat să iți cânt ceva de leagăn, ca la ăsta micu, întinsă în pat lângă ce mai rămăsese din tine, studiindu-ți fiecare centimetru și mai ales, ochii. Pupilele decolorate. Rămăsese-i doar un zaț de om. Dar mi-ai zis doar atât – că nu are rost, oricum. Că viața e un hău. Un mare gol. A fost ultimul lucru pe care mi l-ai spus. Pentru că erai supărat, tată.
Știu. Și mai simțeam că te dureau ultimele tale celule vii, pentru că gemeai. Iar eu îi certam pe toți din jur că nu îți dădeau morfină. Niciunul dintre ei nu a avut curaj să îmi zică atunci că nu mai ai mult, iar morfina te-ar fi omorât pe loc, pentru ca ți-ar fi îngreunat respirația. Iar tu nu mai aveai decât niște franjuri de plămâni. Ei doar își fereau privirea de a mea, iar eu de a ta și tu de a nepoților. Mesaje nespuse, surde, dar atât de clare. Dureroasă minciuna, dar necesară tuturor.
Și oricât te-am păzit zi de zi, oră de oră, minut de minut, ca pe un copilaș, ai așteptat să pleci atunci când ai rămas singur-singurel, într-un pat de spital. Pentru a ne proteja, știu, într-o noapte de iulie, trecut de doișpe, când a sunat telefonul…
Prima mea amintire cu Tatiana Tîbuleac nu ține de grădiniță și matineele comune, ci de posterul cu Nichita Stănescu din camera ei. Apoi, de seriozitatea care o caracteriza pe când era studentă. Față de noi, ceilalți studenți la Jurnalism, care savuram primul an de libertate la USM, ea lucra după ore. Corecta texte. Învăța limbi străine. Eram sigură încă de pe atunci că ei i se vor întâmpla toate altfel și că va sparge limitele. Și așa a fost. A plecat într-o altă țară, pe când era în plină ascensiune profesională acasă, s-a apucat de scris și, mai nou, s-a făcut remarcată cu primul său roman. Unul greu și răsunător, pe care criticii l-au așteptat împovărat de tente mioritice, dar s-au izbit de un alt fel de scriere. Al unei autoare diferită de cea a ”Fabulelor Moderne”, sau cel puțin, o altă față a acesteia. Mai dură și mai tranșantă, care taie ca o lamă -”Vara în care mama a avut ochii verzi”.
Dragă Tania, am citit cu interes romanul și, sincer, am fost curioasă să urmăresc criticile tocmai pentru că este o operă complexă în imagini, trăiri și furii. Dar mai este și despre frici, eliberare, iertare și acceptare cartea ta. Multitudinea de aspecte prin prisma cărora poate fi analizată cartea este, cu siguranță, un obiect de studiu de domeniul psihologiei. De aceea, comentariile aduse de psihologul Cătălin Stanciu, în cadrul cenaclului ”Tiuk” de la Brașov, moderat de Mihail Vakulovski, unde ai fost invitată recent, au fost foarte binevenite. Voi încerca să caut, pe parcursul acestui interviu, răspunsuri la aspectele care m-au marcat și mi-au dat de gândit. Știu că „Vara în care mama a avut ochii verzi” a pornit de la un text despre o femeie bolnavă de cancer “Sara”. Și, de fapt, este o poveste reală a unei mame cu un fiu, veniți într-un sătuc francez să-și petreacă ultima vară.
Frica de această boală, transpare pe tot parcursul cărții. De unde vine, de ce anume cancer în contextul atâtor mii de alte forme de pericole?
Nu știu dacă frica mea este obsesivă, deși cred că orice frică este, într-un fel, obsesivă. Când se tem de ceva, oamenii se tem fără întrerupere. Nu poți să te temi de luni până vineri, între 8 dimineața și 6 seara. Dacă e să vorbim despre cancer, este o frică pe care mi-a transmis-o tata. El și-a pierdut mama de cancer la opt ani. În plus, pe unde am crescut eu, cancerul era cel mai grav lucru care i se putea întâmpla unui om – demonizarea totală a acestei maladii era de nedescris. Nimeni nu vorbea deschis despre boală, nimeni nu povestea despre oamenii care au reușit să o învingă – sunt sigură că erau și din aceștia. Poveștile “inspiraționale” nu se inventaseră, iar lumea își făcea semnul crucii când auzea cuvântul ”cancer”. Mai târziu și eu, în anii mei de jurnalism, am scris mult despre bolnavii de cancer, mai ales, despre copii. Am făcut, cred, peste o sută de reportaje doar la acest subiect. După cum vezi, frica mea și tot ce este legat de ea, are o explicație. Mă bucur enorm că lucrurile s-au schimbat și că astăzi oamenii aleg să vorbească mai mult. Că există specialiști care povestesc, în primul rând, despre prevenirea bolii, răspund deschis la întrebări, oferă consiliere psihologică. Îi admir pe bolnavii care vorbesc deschis despre experiențele lor, astfel ajutându-i poate mai mult decât își imaginează și pe alți oameni. Susțin această mișcare cum pot – prin scris, prin campanii, prin promovarea unor acțiuni. Totuși, continuu să repet că “Vara în care mama a avut ochii verzi” nu este o carte despre cancer. Înțeleg însă că nu-mi mai aparține. Să fie despre ce vrea cititorul.
Femeia din cartea ta este o mamă de 39 de ani – mică, grasă, proastă și urâtă– așa o descrie cel puțin fiul ei, Aleksy, un adolescent cu probleme mintale, care a urât-o toată viața. Până când a început să o cunoască, de fapt. Mai întâi de toate, de ce ai ales să intri în personajul unui băiat, cu atât mai mult, al unui cu devieri psihice și să descrii evoluția relației fiu-mamă de la ură, la împăcare și apoi la iertare?
Nu am decis să scriu din numele unui bărbat, așa s-a întâmplat. Nu este ceva premeditat, pur și simplu am găsit că îmi este mai simplu să spun niște lucruri nefiind femeie. De ce, de unde, cu ce scop – rămâne de văzut. Un psihiatru care a citit cartea mi-a dat niște explicații foarte interesante la acest capitol. Inversarea personalității, dedublarea, halucinațiile “false”, însă atât de reale – toate au niște origini, se pare. Le descopăr și eu acum, împreună cu cititorii . Sunt des întrebată dacă e o carte autobiografică – nu este. Relația mea cu mama este de natură total opusă decât cea descrisă în carte. Pe de altă parte, nu pot spune că nu am lăsat nimic din mine în acest text. Sigur, pe alocuri sunt eu, prietenii mă pot regăsi în vorbe, în umor, în anumite atitudini. Este inevitabil pentru un scriitor să nu-și lase amprenta într-o carte, chiar dacă nu este autobiografică. Așa cred eu, dar și aici părerile sunt împărțite.
Ziceai în cadrul cenaclului că, de fapt, îți este dragă această mamă, blamată de mulți, această ființă care nu a primit dragoste niciodată – părăsită de soț, cu un copil care i-a murit și cu altul care a urât-o. Se pare că din momentul morții Mikăi, sora lui Aleksy, lucrurile au deraiat în acea familie. Poate fi învinuită o mamă care trece prin atâtea pierderi, inclusiv printr-o depresie severă, că nu a știut să iubească suficient?
Este ușor să învinuiești pe cineva de orice, mai ales, de educația copiilor. Întotdeauna se va găsi cineva care să spună cum este corect și, mai ales, cum nu este corect să-ți educi copiii. Pe mine aceste sfaturi mă amuză, ca să nu spun altfel, indiferent de la cine vin. Cine în afară de mine are dreptul să mă învețe cum să îmi iubesc copilul? Nimeni. Când e bolnav îl duc la medic, deși nici medicii nu sunt autoritatea supremă. În rest, eu și tatăl lor încercăm să îi creștem așa cum putem, cum ne dictează educația și principiile. Dacă se poate și mai bine – asta se va vedea peste ani. Văd adeseori cum părinții moderni duc o luptă continuă cu lumea din jur pentru dreptul de a-și crește propriii copiii și mi se pare că undeva greșim, ca societate, ca oameni. Aceasta însă este o altă temă. Cât despre mama din carte, îmi este dragă, desigur, dacă eu am “născut-o”. Toate personajele îmi sunt dragi, chiar și acelea, mai ales, acelea negative. Femeia din carte este una ca multe altele, prea multe, care și-a trăit viața cu jumătatea. A iubit pe jumătate, a fost iubită și mai puțin, a născut pentru că a trebuit, a răbdat pentru că altceva nu știa să facă. Totuși nu cred că ți-am răspuns la întrebare, nu-i așa? Poate fi învinuită o mamă… Nu știu. Eu una nu am o emoție pentru toată lumea. Uneori învinuiesc, alteori compătimesc sau mă revolt. E prea simplist să spunem la general “da, poate fi învinuită sau nu, nu poate”.
Este Aleksy, totuși, un copil cu probleme psihice? Sau doar un rebel pornit împotriva tuturor? Pentru că ulterior, când acesta devine un mare pictor, catalogarea lui vine undeva în zona de ”geniu” și nu ”nebun”. După cum spune el însuși, ”atunci când au mulți bani, bolnavii psihic se numesc excentrici”.
Toți adolescenții au probleme, nu toți – psihice, însă și aici depinde de unghiul din care îi privești. Cunosc părinți care atunci când și-au prins copiii fumând, le-au ars degetele cu țigara sau i-au ținut închiși în cușca câinelui. Peste ani – acești copii se lăudau că au primit o lecție de viață fantastică – că nu au mai fumat niciodată. Din punctul meu de vedere, este o monstruozitate, din al lor – o experiență. Cunosc și părinți toleranți, care le-au intrat mereu în voie copiilor și care le-au interzis o singură dată adolescenților să meargă la discotecă, iar aceștia s-au aruncat de la etaj sau și-au tăiat venele. Nemaivorbind de miile de exemple când copiii care au consumat alcool și droguri au devenit adulți responsabili, iar unii care și-au încântat toate rubedeniile cu “cumințenia pământului” au ajuns delincvenți și abuzatori. Nu există rețete în educație, pentru că oamenii funcționează diferit. Rebeliunea adolescenților este un lucru firesc, o perioadă dificilă și fragilă în viața oricărui om, dar îndrăznesc să spun că dragostea în toate formele este principala cheie spre traversarea acesteia.
”De ce nu începuse să moară mama mai devreme, dacă știam că asta face boala dintr-un om, era să cer de Crăciun cancer pentru mama, în loc de sex cu Jude…”. Aleksy ajunge să regrete ura pe care i-o purta. Pentru că descoperise o altă mamă – neîmplinită profesional (învățătoare de biologie find, a vândut toată viața în magazin) și sentimental (iubitul ei murise în accident), care și-a dedicat viața fiului ei, considerat de ceilalți nebun. Oare nu prezintă acest moment cel mai frumos deznodământ al relației lor?
Nu știu dacă este cel mai frumos, însă este momentul în care între ei intervine normalitatea. Pentru mine personal normalitatea este unul dintre cele mai frumoase lucruri care pot exista într-o relație.
Unul dintre fragmente m-a impresionat în mod deosebit. Atunci când Aleksy descoperă cicatricile pe sânul mamei și află că sunt de la dinții lui, când a fost alăptat. ”Sunt mușcăturile tale, te-am iubit cum am putut”. Oare mutilarea fizică a mamei (fenomen resimțit de multe femei după naștere și alăptare), nu denotă supremăția dragostei materne?
Schimbarea femeii după naștere (fizică, emoțională, socială), dincolo de sublimarea ei, este o certitudine. Și aici e o poveste atât de complexă, încât mă tem că nu vom mai termina acest interviu. Nașterea schimbă o femeie – uneori spre bine, de cele mai multe ori nu. Femeile care nasc trec neapărat printr-o etapă de negare. Capul îți spune că ai făcut un lucru imens. Timp de câteva luni după naștere ți se pare că Dumnezeu este femeie ca și tine. Să naști un om, să scoți din tine un viu! Oglinda însă țipă altceva – deformată, obosită, crăpată și cârpită. Frankenstein era, uneori, senzația mea. Desigur, în cazul femeilor care nu au o depresie postnatală, există mereu antidotul – copilul. Un număr mare de femei însă au aceste probleme, mari probleme. E o luptă continuă între bucurie și regret și, de multe ori, depinde de cei din jur cum iese o mamă din această experiență – împăcată cu sine sau cu răni care nu se mai prind. Presiunea asupra femeii moderne este imensă, atât asupra femeii care naște, cât și asupra aceleia care alege să nu nască. După doi copii și mulți ani am ajuns să cred că deși nu este corect să facem din toate mamele martire, nici să le negăm o doză de sacrificiu tot nu este corect.
Spuneai la Brașov că acest text te-a eliberat de multe trăiri personale. Mama din carte a fost părăsită pentru ”un fel de mamă, doar că tânăra”. E vorba de frica de a fi părăsită pentru o alta mai tânără?
Nu știu cum este să fii părăsită pentru una mai tânără. Până nu demult mă încadram în a doua categorie. Să vedem după 40. În genere, nu cred în termenul “să fii părăsită”, în cazul unei femei adulte. Cred că doi adulți se pot despărți și doar un copil, un infirm sau un bătrân poate fi abandonat. Deși sunt feministă și voi fi aproape în toate situațiile de partea femeilor și a copiilor, nu înseamnă că nu pot face distincție între un bărbat bun și o femeie nemernică. Abandonează nu doar bărbații, cei mai frecvenți abuzatori în cazul minorilor sunt chiar mamele. Fricile legate de cuplu mi se par cele mai lipsite de sens. Când dragostea nu mai este – se poate întâmpla totul și totul se va întâmpla neapărat.
”…mi-a fost clar că am întârziat și că din acel moment niciun timp din lume nu va mai fi suficient pentru a îndrepta ceva”. Este oare vorba de acel ”prea târziu” pentru orice ”ceva” important în viață?
Da. Am simțit-o acut vara aceasta și așa a început cartea.
Gradinita de la Botanica. 1984. Serbarea ”Toamna”. Tatiana Tibuleac si Anda Vahnovan.
Te-ai gândit că dacă această carte nu va fi înțeleasă de public, vei fi considerată o scriitoare cel puțin ciudată și datorită imaginilor furioase și dureros de sincere pe care le-ai creat? Una dintre cititoarele tale a subliniat faptul ”că un om normal nu ar fi putut scrie asa ceva”.
Ar fi o aroganță să zic că m-am gândit că nu voi fi înțeleasă. Sunt cărți mult mai complicate și mai profunde ca a mea și lumea le-a înțeles. La un moment dat, când scriam, m-am prins că voiam foarte mult să placă măcar cuiva halucinațiile din carte. Nu știu de ce. Probabil că acolo am fost cea mai nebună. În rest, urmăresc cu atenție ce scrie lumea despre carte și de fiecare dată, găsesc lucruri chiar mai faine decât acelea pe care le-am gândit eu.
Povesteai, la un moment dat, despre faptul că iți scrie multă lume despre felul în care au simțit ei cartea, momentele în care s-au regăsit și s-au tămăduit prin lectură. Curios este că e vorba de un contingent de cititori preponderent masculin. Ce scriu aceștia?
Primesc multe mesaje de la bărbați, bărbații simt cartea altfel. Nu vreau să spun mai profund decât femeile, însă ei văd alte nuanțe, alte subînțelesuri. Mesajele sunt și ele diferite. Unele conțin doar un emoticon, altele – trei pagini de teze. Le citesc pe absolut toate cu un interes enorm. Și le mulțumesc oamenilor care decid să îmi scrie, aș vrea să știe că îmi fac o bucurie.
Cum se simte ființa din tine după această carte?
Împăcată. Mă bucură sincer succesul cărții, spun asta deschis, pentru că nu se știe dacă voi mai avea ocazia să spun același lucru după altele.
Crezi că după un astfel de succes va exista o presiune nescrisă pentru o carte și mai bună?
Încerc să nu mă iau prea tare în serios. Succesul acestei cărți nu este primul pentru mine. “Fabule Moderne” a avut un succes la fel de mare, doar că mai izolat – pe atunci eram cunoscută doar în Moldova. Succesul nu este măsurătoarea unei cărți. Unele cărți – mai proaste ca a mea – au un succes și mai mare și se vând și mai bine. Altele – mult mai bune ca a mea – sunt mai puțin cunoscute și se vând doar în zeci de exemplare. Ca autor, nu pot decât să îmi doresc să scriu cărți bune, oneste, fără a trișa. Las tirajele pe seama editorului.
Știu că te-ai apucat de o nouă carte. Oare există frica de a nu fi la înălțime și de a te dezamăgi, întâi de toate, pe tine însăți?
Nu există frica. M-am apucat de o nouă carte și îmi place, scriu cu plăcere. Dacă va ieși proastă, nu o voi publica. Nu știu ce pot face mai mult. Chiar dacă de azi încolo voi scrie doar prostii și toată planeta va fi dezamăgită de mine – copiii mei oricum mă vor iubi ca înainte. Pentru ei voi rămâne mereu scriitoarea secolului.
Apropo, copiii înțeleg că mama lor este o scriitoare. Cum ar răspunde la întrebarea – despre ce scrie mama ta?
Sunt încă prea mici ca să înțeleagă ce fac. Alexandru spune că sunt scriitoare, pentru că așa îl învață tata să zică. Sofia însă e la faza “mama se joacă la calculator”, ceea ce nu este prea departe de adevăr.
Crezi că dacă ai fi rămas în Moldova ai fi scris un astfel de roman?
Nu știu. Dacă rămâneam acasă, aveam o altă viață. Poate mai eram în televiziune, poate mai făceam copii, poate nu făceam deloc. Scriam poate altă carte, mai bună, sau niciuna și mă făceam psihiatru, cum îmi doresc de câțiva ani, dar nu îndrăznesc. Viața este suma tuturor alegerilor – spunea Camus – și eu încă aleg.
Și pe final, de ce avea, totuși, Alexy ochii albaștri? E un subiect foarte important zic eu, dar trecut, oarecum, intenționat cu vederea?
Las asta la discreția cititorilor.
Îți mulțumesc mult de tot. Simt că este doar începutul unui flux de cărți bune. Și în privința ta am intuit bine de fiecare dată.
Nu este prima lansare de carte a dumnealui la care merg. Le am mai pe toate cu autografe – obișnuință frumoasă încă din facultate, de când am primit ”Comunicarea simbolică”, semnată pe catedra veche a facultății de Jurnalism. Era 1999. Autorul – Vasile-Sebastian Dâncu.
La fel ca și atunci, înconjurat de studenți, și acum – adunând în jur multe personalități și fiind chiar una dintre ele, inspiră aceeași simpatie. Aceeași relaxare, dar și aceeași sensibilitate. Față de problemele oamenilor în parte, dar și a societății în general. Pentru că datele statistice cu care operează de ani de zile pentru dumnealui nu sunt doar cifre, ci sunt oameni vii, sunt copii morți, sunt multe sărăcii și singurătăți. Prea multe.
Împletirea stilului sociologic cu cel plastic de scriitor, dintre cifre dar și sentimentele, trăirile și durerile din spatele acestora, transpar în multe texte scrise de-a lungul timpului. Aparent simplă și ușor de citit, în fond foarte profundă și complicată, aspect remarcat și astăzi, la lansarea volumului ”Politically incorrect” la Cluj, cartea oferă în prima parte a sa, un diagnostic al României. ”România blocată. Paradoxul societății fără însușiri”, iar spre final, o soluție pentru situația creată – un reset total, pentru a ieși din indecizie, pasivism și neasumare. Pentru a nu mai căuta vinovați peste tot și doar în alții. Pentru a restaura sensul colectiv și a căuta un interes comun. Pentru a pune în centrul activității politice Omul.
Cred cu tărie în aceste mesaje simțite și transmise de un Om, în primul rând. Pentru că știu, că așa cum i-a păsat acum 20 de ani de niște bieți studenți plecați departe de casă, care alergau pe dealurile transilvănene cu chestionare în brațe și pe care îi întreba periodic dacă și cum se descurcă, și mai ales cu ce îi poate ajuta, așa îi pasă de fiecare dintre noi. De societatea noastră însingurată. De România blocată.
Și am mai aflat astăzi ceva. Că sensibilitatea se moștenește. Am descoperit cartea de versuri al lui Vasile Dâncu senior și mi-am amintit despre acel caiet de poezii pe care îl pierduse tânărul student de la filosofie și despre care ne povestise cândva demult.
Textul de mai sus nu este o recenzie plină de citate și recomandări. Cartea nu are nevoie de așa ceva. Trebuie doar citită ca o gură de oxigen proaspăt, necesară unui corp afectat. Textul este mai degrabă un gest de recunoștință pentru un Om căruia i-a păsat într-un moment crucial al vieții unui student, la început de drum. Și care continuă să se zbată pentru noi toți, într-un moment, probabil, chiar definitoriu pentru România.
Iar numărul foarte mare de oameni care au venit astăzi să îl revadă, inclusiv mulți foști studenți, vorbește cât pentru o sută de cronici. Despre admirație.
La înmormântarea lui am mers oarecum nedumerită. Nu se poate, mi-am zis. El, legenda vie care deschisese în 1979 ediția festivalului de cinematografie de la Cannes, el, sex-simbolul anilor ’80, adorat de zeci de mii de admiratoare ale filmului, el – basarabeanul care ne dusese vestea în lume, el – Zobar, nu putea să moară atunci, în acel 20 decembrie al anului 2003.
La el acasă am văzut pentru prima data o canapea de piele și lemn masiv, adusă de prin străinătate și primii blugi Levis originali, cumpărați pe când făcea înconjurul lumii dar și primul sacou de catifea veritabil, cu care defila la invitații pompoase. Cu acela fusese și la Cannes. În casa lui venea deseori tatăl lui spiritual, Emil Loteanu, iar la mesele întinse de sărbători, am văzut ce înseamnă oameni valoroși, am auzit discuții neînțelese pe atunci, dar intuite ca fiind profunde, pentru că nimeni nu îndrăznea să le întrerupă sau să vorbească în paralel. Da, și se pomeneau nume de vedete pe care le văzusem doar la televizor și totul îmi părea rupt de realitate. Se râdea zgomotos, atât de tare și cu poftă, că acel râs îmi răsună și astăzi în urechi, ca un ecou al unei forțe care știa să trăiască la maxim. Și se mânca vânat, domnește, din vase din porțelan fin, cu tacâmuri aurite și ținute corect. Pentru ca el avea pușcă adevărată și era vânător. O pasiune ucigașă, pentru că tocmai de la ultima sa vânătoare nu s-a mai întors.
El ne-a dus pentru prima dată la mare și în Carpați cu ,,Volga” lui nouă și de la el am primit în dar primii cercei de aur și o vază din lemn roșu – neprețuită pentru mine.
A iubit de mic caii. S-a însurat cu o actriță de succes de atunci, de la teatrul din Bălți, Ecaterina, pe care a iubit-o, ca după un scenariu scris de Loteanu – cu foc, posesiv și dominant, iar copiii îl numeau tandru ”tătelu”. El – omul.
Pentru el, Loteanu a fost chemat la Brejnev ca să dea explicații de ce distribuie în roluri mari un actor fără studii de specialitate, iar mult mai târziu, la 60 de ani ai lui, când ar fi trebuit sa i se dedice, cel puțin, un spectacol omagial la Palatul Național de atunci, i s-au oferit doar trei ore cu o mică recepție la cinematograful Patria. El, eroul uitat, al cărui film biografic, realizat de fiul mai mare, regizorul Octavian Grigoriu, la Moscova, nu a mai fost difuzat în acele trei ore, pentru că urma o peliculă comercială și a trebuit să fie eliberată sala. El, despre care au scris mii de reviste din toată lumea și a dat interviuri peste mări și țări – nu însă și la noi. El, pe care l-am văzut ultima dată atunci în scenă – ca o dureroasă amintire a celui ce a fost cândva, el – o fosta mare stea, de care și-au amintit toți abia după ce mașina care a intrat în plin, i-a zdrobit inima pe loc.
Acea inima care tânjea. Care scrisese istorie cu ”Poienile roșii”, ”Lăutarii”, ”Șatra”, ”Ana Pavlova”, ”Tandra și gingașa mea fiară” și alte capodopere cinematografice. El – actorul. Tânjea după un nou film, după emoția camerelor, după un nou mare val creativ, pentru că mai avea ce spune, mai avea atâtea roluri de jucat, atâția lauri de adus Moldovei. Își dorise enorm să îl joace pe Bozoncea din ”Groapa” lui Barbu , dar nu a mai apucat. Pentru el, Loteanu pregătise un alt mare rol și făcuse rost, în sfârșit, și de bani, dar, ironia sorții, plecase dintre cei vii înainte de a-l începe. Cred că atunci a și murit o parte din actorul din el. Speranța, cel puțin, cu siguranţă. Iar pentru un artist lipsa de speranță e mai grea decât orice, chiar decât moartea. A tânjit cu capul sus. Nu s-a plâns niciodată. L-au citit doar apropiații după privire. Pentru că nu mai avea elanul de altădată, nu mai mergea la mare și la munte, nu mai râdea decât cu colțul gurii, nu mai aduna oameni la mese, nu mai purta sacoul, pentru că nu mai avea unde. El – Grigore Grigoriu.
La 13 ani de la moartea lui sunt încă nedumerită. Pentru că așa și nu pot sau nu vreau să înțeleg cum poate încăpea o legendă, o forță uriașă de energie într-un loc mut, sub un bust. Uitat de toți cei care l-au ridicat cândva în slăvi, l-au adorat și s-au mândrit ca e de-al nostru, din Moldova. Câte titluri sau omagii i s-au mai adus de atunci? Despre aprecierile pe care le-ar fi meritat în timpul vieții, nici nu mai vorbesc. E tardiv și inutil. S-a scris o singură carte despre marele actor și doar școala din Căușeni îi poartă numele. Iar singurul fiu rămas în viață, Octavian, se zbate de ani de zile, din resurse proprii, să deschidă în amintirea tatălui său un cinematograf în orașul de baștină. S-ar putea oferi cineva să-l ajute?
Așadar, a rămas doar un bust – fără anul nașterii și fără cel al morții. Pentru că nimeni nu s-a împăcat cu moartea lui. Și nici cu cea a fiului mai mic, căruia arma moștenită de la tata nu i-a servit decât 6 luni, iar fetița de niciun an nu a mai avut cui spune nici bunic și nici tată…
Pe când încă internetul nu era obligatoriu cu router wireless, dar cu fir, în vacanțe, la bunica exista o mare problemă. Trei nepoți, o mamă, o bunică internet-activă și doar un singur calculator cu firul de net conectat la el și cam încetinit, e-adevărat. S-ar fi putut opta și atunci pentru un amărât de router, dar am decis că vacanța de aceea e vacanță ca să se zburde mai mult pe afară, și nu pentru a pierde vara cu gadgeturile.
Pentru că subestimăm adeseori curiozitatea intelectuală a copiilor, chiar am crezut, cu toată naivitatea mea, că se vor resemna. Da de unde! Au căutat surse de wi-fi pe unde au putut, până au dat de unul gratuit, chiar la vecina de lângă noi, Jănea. Problema era că Jănea îl avea pornit doar dimineața, până la 8, când pleca la serviciu și-l deconecta (nu știu de ce) și apoi seara, după 5, când revenea acasă. Cu siguranță, nu o făcea intenționat, pentru că ea nici nu știa că ai mei îi ”fură” netul pe sub ușă. Nu m-aș fi gândit niciodată că va exista ceva pe lumea asta care să-i trezească pe copii înainte de ora șapte dimineața, vara, în vacanță, ca să stea în pijamale pe sub ușa vecinei cu tabletele în mâini. Și la semnalul wi-fi-ului stins, să intre grăbiți în casă, ca niște șobolani speriați, care se ascund prin colțuri de debara, când se aprinde lumina.
Și cum toate lucrurile repetitive căpătă în timp un soi de obligativitate, într-o seară, faptul că Jănea întârzia să vină de la serviciu, a fost considerată o mare nesimțire. Copiii, agitați încă de pe la ora patru, tot numărau minutele cu ochii spre dealul de unde cobora, de obicei, agale femeia, obosită după o zi de muncă, cu două-trei plase pline, așa cum e normal să vină acasă o gospodină adevărată. Și apoi le punea pe prima bancă de lângă leagăn, ca să se odihnească un pic și ca să schimbe două-trei vorbe cu mai sfătoșii din curte. Nu cred că înțelegea Jănea de ce se bucurau ăștia micii atât de mult de venirea ei și de ce strigau unul altuia : ”Uite-o pe Jănea!!! Ura!!!” Vecina le zâmbea binevoitoare, văzând cât de așteptată este, iar pentru mine această aparența măgulitoare era mai rău decât o minciună. Mai ales că femeia se simțea onorată de-a dreptul că intrau cu ea pe ușa blocului, asigurându-se că merge acasă, și nu deviază pe la vreo altă vecină.
Ei, și-n ziua aia, Jănea nu venea și nu venea. Ora cinci, cinci jumătate, șase fără un sfert – nimic. Și minutele parcă treceau mai greu și mai greu. ”Mamă, poate o suni, sub vreun pretext inventat ca să vezi unde este?” mă rugau ei. ”Ar fi culmea, serios” răspundeam eu jenată de situația în sine. ”Femeia și așa ne face involuntar un serviciu, haideți să nu abuzăm!”
Mai trecu ceva timp și într-un final, pe când tabletele și telefoanele în așteptare fuseseră abandonate deja pe banca din curte, apăru la orizont Jănea. De data asta se autodepășise la volumul și la numărul de plase și înainta parcă mai încet ca de obicei. Pentru ai mei mișcarea părea în slow-motion, iar eu, ca în vis, am văzut cum aleargă toți spre ea și strigă disperați: ”Jăni!!! Pe unde ai umblat??? Tu la cinci trebuia să fii acasă, nu? Chiar atâtea ți-au trebuit de la piață?” Nu vreau să vă descriu uimirea și apoi stupoarea din ochii femeii. A pus pierdută pungile pe scaun, spre dezamăgirea copiilor și și-a îndreptat privirea spre mine.
”Nu pe tine sunt supărați” i-am zis. ”Oricum cer mii de scuze! E vorba de wi-fi-ul tău, pe care îl așteaptă toată ziua!” Am desecretizat misterul dar mai degrabă, cred că, m-am scăpat de o piatră de pe inimă.
Jănea și-a luat pungile și s-a dus încet spre casă, nedumerită și zâmbind în colțul gurii. Și din acea zi nu a mai stins wi-fi-ul.
Sunt sigura că schiatul este un sport fermecător și, mai ales, sănătos. Asta pentru oamenii de rând. Pentru o mama cu 3 copii, are un farmec deosebit încă din faza de bagaje și pregătire pentru plecare. „Unde îmi sunt…” este întrebarea de baraj, la care deja am o reacție nevrotică. Așadar – sportul începe odată cu căratul clăparilor (of, cine i-a proiectat!!!), a schiurilor și a bețelor, plus a valizelor fără număr spre mașină. Apoi continuă cu descărcatul lor în pensiune. Parcă am ajuns cu bine. Ne-am tras sufletul cu câte o ciorba calda și o cafea.
Începe veselia: „unde mi-s ochelarii”, „unde mi-e casca”, ” unde mi-e cagula și buff-ul?”. „unde mi-s mănușile și polarul?” „dar salopeta?”. Eu știam că, conform inventarului, trebuiau sa fie de toate pentru toți. Ups! La unul i-am uitat pantalonii de schi (la celălat i-am luat două din greșeală, dar nu i se potrivesc ca și mărime celuilalt), celui mic i-au rămas mici mănușile (cine s-ar fi gândit?), iar celuilalt i-au rămas mici clăparii! Cum?!!! Asta după ce i-am cărat atâta!!! Ok. Haideți să căutam soluții. Încă ne menținem calmul.Pantaloni de schi nu sunt de găsit aici. Trebuie să coborâm în oraș după ei. Iar cash-ul nostru nu ne ajunge nici să plătim skipass-ul. Asta am realizat în fața casieriei, după ce ne-am echipat o oră și ne-am văzut în sfârșit afară. Bancomate pe aici nu-s…
Povestea oricum are un final fericit, pentru că exista oameni buni care vin în ajutor. Și în vacanțe parcă sunt mai blajini și mai relaxați. Așadar, s-au rezolvat toate. Și pe când apuci să te dai două ture de 5 minute, după o așteptare de 20, urmează clasicul: am înghețat, sau mi-i foame sau cineva moare de sete și lipsă de wi-fi. Și atunci – pauză. Căutăm un loc unde să ne încălzim și să mâncăm ceva bunicel. Marea problemă este, însă, că după dezechipat și înșiruit mănuși și cagule pe calorifere, urmează iar „unde mi-e….”, ” cred că le-am uitat la bar”, ” care e cagula mea”. Încheiei pe toți, echipează-i iar cu mănuși, cagulă, cască, căciuli, fular și ochelari și numaipotșinamrăbdare. Ca apoi, pe când ești transpirată deja, te echipezi și tu până în dinți și apuci să închizi ultima capsă, să auzi: ,,Maaam, ajutăm-mă să mă dezbrac, repede, repede, că sunt în salopetă, dar vreau la baie!”
Da… Schiatul este un sport. Unul al NERVILOR și al răbdării.
PS. Mă voi cântări la întoarcere. Pun pariu că voi veni mai suplă, dar cu siguranță și mi sură-n cap.
Copii mei s-au lămurit destul de devreme cu problemele alea delicate, pe care le numeam XXX, ca să nu ne înțeleagă cică nimeni din jurul nostru și despre care a trebuit să vorbim deschis. Intrând în mintiuca lor, m-am adaptat nivelului de percepție a acelei vârste de clase primare și le-am ticluit povestea celor două piese de puzzle care – una având un element în plus, iar alta lipsă – unindu-se, formează un tot întreg. Pentru a explica fenomenul celor mai speciali, despre care auziseră ei câte ceva, le-am arătat piese de puzzle de același fel care nu au cum sa creeze o imagine întreaga totuși, asta ca să nu intrăm în prea multe detalii încă prea delicate pentru vârsta lor. Dar am ținut înadins, în același context, să explic ce înseamnă vârsta minimă admisă pentru a intra într-o relație mai serioasă și mai ales pedepsele aplicate abaterilor de la lege. Și despre cazuri prefabricate, când pot fi atrași în curse și apoi învinuiți de abuz tineri nevinovați, așa cum adesea se întâmplă, din păcate, în lumea în care trăim. Eh, sunt mama și de fată, dar și de băieți!
Odată lămurite lucrurile, am putut răsufla ușurată.
Într-o bună dimineață, mergând cu toții spre școală, auzim la radio o discuție în care s-a pomenit despre Berlusconi, care a întreținut raporturi sexuale cu minore bla-bla-bla… nu mai știu ce a urmat, pentru că imediat a răsunat întrebarea ”Mam, d-apoi cum așa? Mama lui Berlusconi nu i-a explicat, așa cum ai făcut tu, despre faptul că nu e voie, că va fi pedepsit de lege, că doar e om matur, președinte de țară?”
”Ba, da, le-am răspuns un pic încurcată, în timp ce încercam să aduc un argument cât de cât veridic. Sigur că i-a spus, doar că la anii pe care îi are, a început să cam uite, cred că!”
Rețelele de socializare au adus, zic eu, pe lângă multe beneficii informative, emoționale și de conectivitate, mai ales în contextul migrației în masă a populației, și o mare obsesie – like-oholismul.
Obsesia numărului de like-uri. De ce numai atâtea, de ce nu mie, dar altora, da de ce la poza cealaltă sau la postarea mai veche și nu la astea noi, oare nu îs faine etc. Problema mi-am pus-o nu doar după ce am auzit constant de la persoane apropiate frământări referitoare la numărul și expeditorii acestora, ci mai ales, de când am pornit blogul și am început să studiez fenomenul paginilor de creație. Și am intrat într-un câmp minat. Mi s-a ridicat o sprânceană și a rămas blocata în această poziție de când am observat că goana după like-uri este mai crâncenă decât mi-am imaginat. Obsesia cuantificării a devenit un sport național, detronând la greu plăcerea actului creativ în sine, indiferent care-o fi acesta – actorie, regie, cântare, scriere sau pictură. Am pictat – postat, am scris – postat, am făcut un cântecel – postat. Până aici totul e în ordine. Apoi – numărat, numărat și iar numărat. De la cine, de ce la alții mai mult, de ce și la celălalt, despre care zicea că e sub orice critică etc.
Like-ul care ar fi trebuit să fie un semn de apreciere, mai întâi de toate, pentru că asta îi este semnificația reală, a devenit instrument de obligativitate, sau de lingușire, sau de răzbunare, de la caz la caz. Am observat cum se like-uiesc oamenii care știu că în realitate își spală oasele inclusiv cu Domestos, că doar Ariel -ul nu le era suficient. Am observat like-uri date paginilor unora din obligație pentru că și ei, la fel din obligație, ar trebuie să primească like-ul înapoi. Și atunci invocând acel ”gest de binefacere” oferit altuia, stau ”în așteptare”.
Am observat râuri de like-uri date când trebuie și când nu prea persoanelor de la care se poate obține un beneficiu într-un anumit moment al vieții. Un fel de pupincurism cuantificat statistic. Iar un like dat unei persoane concurente (că e altă femeie, fostă iubită, alt blogger, scriitor sau pictor) poate fi considerat un gest de sfidare sau răzbunare pentru un/o altul/alta, care participă în cursă pentru același trofeu. Sau, am mai constatat cu silă o categorie de oameni care odată crescându-le numărul de vizite sau like-uri, le-a cam crescut și lungimea nasului, la care cu greu se mai poate ajunge. Și atunci remarci din comentariile lor ”de sus” că nu prea mai au nevoie de muritorii, de like-uitorii de rând, că, vezi Doamne, au ajuns oameni de top. Uitând, de fapt, că acești oameni i-au dus acolo.
Un alt fenomen remarcat este și mai penibil. Am observat like-uri date și acolo unde apoi, pe statistica blogului, țara din care like-uia persoana rămânea inactivă. Adică un like pentru ceva necitit (în cazul meu). Un gest de binefacere gratuită. Sau un text care, în mod normal, poate fi parcurs în 2-3 minute, primește like în 10-15 secunde de la postarea lui. Pentru ce? Pentru încurajare, sau cum?
Eu personal, dau like-uri atunci când consider că merită imaginea sau textul. Când descopăr o persoană simpatică, curioasă, haioasă care vine cu ceva nou sau mă binedispune. Care mă pune pe gânduri sau îmi prezintă o realitate diferită de a mea, aduce o noutate. Dau cu drag și la toți pe care apuc să îi prind în ziua aceea, pentru că se întâmplă să nu vezi chiar totul și atunci, nu știu de ce, unii sedimentează niște supărări gratuite. Lipsa unui like, nu neapărat din partea mea, dar din partea oricui, nu trebuie privită ca o tragedie. Nu, nu ești mai urâtă azi și de aceea poza nu a prins, ci poate că oamenii, într -adevăr au alte treburi de făcut, sau nici nu au intrat câteva zile bune pe net sau nu au avut chef să butoneze și s-au mulțumit doar cu privitul. Sau, în cazul celor hiperactivi, există și o saturație a like-urilor la adresa acestora. E democrație – fiecare postează ce vrea și cât vrea și de cealaltă parte, există democrația sub forma butonului ”unfollow” sau ”block”. Nu ai mai puțin succes azi decât ieri, sau luna trecută – succesul e o chestie pe termen lung și nu cuantificat pe zi, postare sau like-urile de ieri. De cele mai multe ori numărul like-urilor este legat și de funcția pe care o deții, de numărul prietenilor, al relațiilor și nu neapărat de succesul postării.
De fapt, ceea ce am vrut să transmit astăzi este că facebook-ul nu are pagini, profile, comment-uri si like-uri limitate. Postați, pozați, scrieți, comentați și share-uiți ce vă place, când vă place și de câte ori vreți. Dar sincer, mai bine mai puțin, dar acolo unde chiar ați apreciat sau chiar ați citit, ați privit, ați parcurs. Like-urile de umplutură se văd de la o poștă și nu fac bine nimănui. Ba chiar umilesc, zic eu.
Rusanda Cojocaru a venit în România din Republica Moldova la 18 ani, la studii. Fiind studentă la Facultatea de Științe ale Comunicării se pregătea pentru o carieră în PR apoi, însă, surpriză! Blog, versuri, texte și Bookletta. Cum a început vârtejul creativ?
Vârtejul creativ a început tot după câțiva ani buni de lucru în domeniul PR, o zona care m-a fascinat dintotdeauna. Dar, cumva, negreșit, revenim la vechile pasiuni și la ceea ce ne motivează. Pentru mine, acest lucru este cititul – de aici a venit și ideea pentru casa cărții, cum îmi place mie s-o numesc, sau geanta pentru femeia care citește – Bookletta.
Scriitoare, bloggeriță și creatoarea Booklettei – cartea pentru bookaholici. Ești o femeie multicoloră, aidoma stofelor africane de care ești îndrăgostită. Unde te regăsești cel mai mult acum, la ai tăi 29 împliniți?
Anul acesta este anul meu roz, sau ˜uoz˜, pentru că sunt rârâită. Mi-am dorit să mă înconjur de culoare și înflorire, să călătoresc și să petrec timp cu oamenii mei dragi. Mi-au mai rămas câteva luni până împlinesc 30 ani și îmi număr deja, cu grijă lecțiile învățate. Scriitoare nu mă consider, deși îmi place să scriu, și mi-ar plăcea să devin scriitoare, într-o zi cu soare (rimează). Mai încropesc poezii, texte, când reușesc să mă detașez de sinele meu de antreprenor, care, de multe ori, îmi lezează inspirația.
Cum a venit ideea comunității online ”Citesc, deci sunt sexy”?
De fapt, la început a fost proiectul socio-cultural ”Citesc, deci sunt sexy!” și mai apoi Bookletta. Cele doua merg frumos, mână de mână, promovează lectura și lupta cu stereotipul de cititor = tocilar.
Cum a venit invitația de a participa la TEDxCluj de anul acesta? Cred că ai fost prima moldoveancă invitată. A fost ca și o recunoaștere a succesului tău profesional, ca și o încununare a muncii tale?
Interesant, nu m-am gândit că aș fi putut fi prima basarabeancă invitată, sunt și mai onorată atunci de invitația celor de la TEDxCluj. A fost prima dată când am vorbit în fața la aproape 1000 de oameni. Mai trebuie să spun că eram pe scena Operei Maghiare și am ținut un discurs în engleză, despre inovație. Pot să-ți spun un secret? Am fost foarte stresată înainte să vorbesc, dar chiar în timp ce vorbeam, am simțit un val imens de relaxare și de bookurie. Nu aș putea să explic exact ce s-a întâmplat, dar am fost în totalitate acolo, eu și publicul, sub acele superbe candelabre. Sper să mai am oportunitatea de a fi speaker la TEDx, cei de la Cluj au făcut un lucru minunat și au fost un exemplu greu de atins de bune practici și organizare.
Cum a fost acolo, printre oameni deosebiți? Ce ai învățat de la ei?
Ceilalți speakeri de la TEDx au fost niște povești vii, oameni din toate colțurile lumii, care au ceva de spus în domeniile lor. Am avut parte de atâtea discuții interesante, distractive dar și educaționale, cum se întâmplă mai rar. Aș îndrăzni să spun ca a fost o aliniere superba a planetelor, în acel weekend. M-am întors cu forțe și cu idei noi, dar și cu prieteni noi.
De pe blog descoperim o Rusandă sensibilă, care trage linie an de an asupra celor trăite și împărtășește concluziile cititorului. Nu e greu să expui lucrurile destul de private publicului larg? Sau, oare e bine să ne expunem părțile vulnerabile?
Probabil acesta este și motivul pentru care blogul meu este mai obscur și mai puțin promovat, doar pentru ”amatori” și ”cunoscători”. Nu îmi este greu să mă deschid și să public ceea ce simt, pentru că blogul meu nu este pentru lucruri comerciale, vandabile. Ma retrag acolo, ca într-o vizuină de refacere, când mă vizitează muza, iar dacă mai sunt și oameni pe care îi inspira ceea ce scriu, cu atât mai frumos. Lecțiile de viața sunt o rubrică pe care o public de mulți ani, de ziua mea, și are un adevărat succes.
Într-un interviu acordat Andreei Raicu, aceasta te numește pe bună dreptate Superfemeie. Este cea despre care scrii pe blog – ”Super-Woman care știa să zboare, probabil nu putea să-și asambleze singură mobila de la Ikea…pentru că NU, nu putem fi bune la toate”?
Super-Femeie înseamnă să fii preocupată de frumusețea ta interioară, și să fii conștientă că cea exterioară derivă din aceasta, nu invers. Super-Femeie e cea care se lasă reprezentată de ce citește, nu de brandul pantofilor. Super-femeie e cea care știe să se descurce singură, dar totuși nu este auto-suficientă. Super-Femeia știe să ceară ajutorul, știe să lase loc liber pentru omul drag de lângă ea. Super-Femeia încurajează alte Super-Femei, nu le invidiază și nu le pune piedici. Ea știe că fiecare Super-Femeie are nevoie de un cuvânt bun care să-i lumineze calea. Super-Femeia e, în opinia mea, un mic soare.
Și atunci nu e cazul să se descurce un EL cu toate celelalte? Până unde ar trebui o femeie să fie o Super-Woman și unde ar fi cazul să lase loc de neputință și fragilitate?
Cred mult în lucrul în echipă, atât în echipa Bookletta cât și în cuplu. Un Super-Bărbat (dacă tot am început așa), este cel care lucrează în echipă și privește în aceeași direcție cu Super-Femeia lui. Este un specimen evoluat, cu inteligență emoțională, cu răbdare dar și cu multă putere. Pentru mine, un Super-Bărbat e cel care mă face să-i predau de bunăvoie și nesilită de nimeni frâiele, pentru că îmi inspiră încredere în el.
Citeam o remarcă de a ta, referitor la bărbatul care trebuie să adauge pietre la fundamentul femeii. Poți dezvolta un pic ideea?
Unele femei sunt colibe de paie, altele castele, altele case care abia se construiesc. Eu mă văd pe mine ca pe un proiect de casă, la care abia se ridică fundamentul. Un bărbat compatibil cu mine ar fi cel care poate să pună, alături de mine, cărămizi la fundamentul meu. Și eu, binențeles, la al lui. Astfel, putem construi ceva frumos împreună, o casă pe care să n-o doboare nici vânt, nici ploi.
”Fericirea e doar vânătoarea himerică a unui trofeu pe care încă nu l-am pus la colecție: în clipa în care îl obținem, nu ne mai interesează așa mult”, scriai pe blog. Și ce urmează atunci? Vânătoarea după un alt trofeu? Starea de insatisfacție continuă sau ”fericire paradoxală” pomenită și de filosoful Lipovetsky?
Cred că felul în care văd eu fericirea e ca pe o scânteie. Fericirea n-ar trebui să fie atât de scurtă și superficială, ca bucuria primită de la bunuri materiale sau de la orgoliul nostru. Îmi place să cred că fericirea e o stare de liniște, ca o apă curgătoare.
”Nu sunt un om comod, nu caut comoditate, pentru că zona moale și caldă îți devine sicriu”, scriai undeva. Este vorba de sicriul creativ sau chiar de cel al dezvoltării personale ale unui om?
Consider că o zonă de confort este și o zonă de stagnare. Orice îți provoacă frică, semnalează, din punctul meu de vedere, o atenționare: un pas de creștere se ascunde în spatele ei. Odată depășită acea frica, fie ea de vorbitul în public, de singurătate, de rutină- evoluezi. Devii un TU mai bun, mai puternic.
Știu că sună banal, dar ce ți-ai dori să existe neapărat pe postarea de ziua ta, trăgând linie, peste 10 ani? Cea mai arzătoare dorință pe care speri să ți-o îndeplinești?
În 10 ani? Să am doi sau trei copii, să fi scris o carte, să fi sărit cu parașuta, să fi făcut surf în Hawaii, să fiu mulțumită de evoluția mea. În ordinea asta sau în ordine aleatorie.
Cum ai încuraja oamenii creativi cu mii de idei dar fără curaj să depășească bariera cea mai grea – frica de eșec?
Repetându-le crezul meu, la nesfârșit, ca pe o poezie: ”În depășirea fricii tale se află cheia succesului și evoluției tale.
Înainte de a-ți mulțumi pentru sinceritate țin să te felicit și pentru apariția Booklett-ei în Vogue España. Sunt sigură că și pe viitor ne vei surprinde cu multe noutăți creative.
Nu este prima lansare de carte a dumnealui la care merg. Le am mai pe toate cu autografe – obișnuință frumoasă încă din facultate, de când am primit ”Comunicarea simbolică”, semnată pe catedra veche a facultății de Jurnalism. Era 1999. Autorul – Vasile-Sebastian Dâncu.
Gânduri Despletite 