Pe când încă internetul nu era obligatoriu cu router wireless, dar cu fir, în vacanțe, la bunica exista o mare problemă. Trei nepoți, o mamă, o bunică internet-activă și doar un singur calculator cu firul de net conectat la el și cam încetinit, e-adevărat. S-ar fi putut opta și atunci pentru un amărât de router, dar am decis că vacanța de aceea e vacanță ca să se zburde mai mult pe afară, și nu pentru a pierde vara cu gadgeturile.

Pentru că subestimăm adeseori curiozitatea intelectuală a copiilor, chiar am crezut, cu toată naivitatea mea, că se vor resemna. Da de unde! Au căutat surse de wi-fi pe unde au putut, până au dat de unul gratuit, chiar la vecina de lângă noi, Jănea. Problema era că Jănea îl avea pornit doar dimineața, până la 8, când pleca la serviciu și-l deconecta (nu știu de ce) și apoi seara, după 5, când revenea acasă. Cu siguranță, nu o făcea intenționat, pentru că ea nici nu știa că ai mei îi ”fură” netul pe sub ușă. Nu m-aș fi gândit niciodată că va exista ceva pe lumea asta care să-i trezească pe copii înainte de ora șapte dimineața, vara, în vacanță, ca să stea în pijamale pe sub ușa vecinei cu tabletele în mâini. Și la semnalul wi-fi-ului stins, să intre grăbiți în casă, ca niște șobolani speriați, care se ascund prin colțuri de debara, când se aprinde lumina.

Și cum toate lucrurile repetitive căpătă în timp un soi de obligativitate, într-o seară, faptul că Jănea întârzia să vină de la serviciu, a fost considerată o mare nesimțire. Copiii, agitați încă de pe la ora patru, tot numărau minutele cu ochii spre dealul de unde cobora, de obicei, agale femeia, obosită după o zi de muncă, cu două-trei plase pline, așa cum e normal să vină acasă o gospodină adevărată. Și apoi le punea pe prima bancă de lângă leagăn, ca să se odihnească un pic și ca să schimbe două-trei vorbe cu mai sfătoșii din curte. Nu cred că înțelegea Jănea de ce se bucurau ăștia micii atât de mult de venirea ei și de ce strigau unul altuia : ”Uite-o pe Jănea!!! Ura!!!” Vecina le zâmbea binevoitoare, văzând cât de așteptată este, iar pentru mine această aparența măgulitoare era mai rău decât o minciună. Mai ales că femeia se simțea onorată de-a dreptul că intrau cu ea pe ușa blocului, asigurându-se că merge acasă, și nu deviază pe la vreo altă vecină.

Ei, și-n ziua aia, Jănea nu venea și nu venea. Ora cinci, cinci jumătate, șase fără un sfert – nimic. Și minutele parcă treceau mai greu și mai greu. ”Mamă, poate o suni, sub vreun pretext inventat ca să vezi unde este?” mă rugau ei. ”Ar fi culmea, serios” răspundeam eu jenată de situația în sine. ”Femeia și așa ne face involuntar un serviciu, haideți să nu abuzăm!”

Mai trecu ceva timp și într-un final, pe când tabletele și telefoanele în așteptare fuseseră abandonate deja pe banca din curte, apăru la orizont Jănea. De data asta se autodepășise la volumul și la numărul de plase și înainta parcă mai încet ca de obicei. Pentru ai mei mișcarea părea în slow-motion, iar eu, ca în vis, am văzut cum aleargă toți spre ea și strigă disperați: ”Jăni!!! Pe unde ai umblat??? Tu la cinci trebuia să fii acasă, nu? Chiar atâtea ți-au trebuit de la piață?” Nu vreau să vă descriu uimirea și apoi stupoarea din ochii femeii. A pus pierdută pungile pe scaun, spre dezamăgirea copiilor și și-a îndreptat privirea spre mine.

”Nu pe tine sunt supărați” i-am zis. ”Oricum cer  mii de scuze! E vorba de wi-fi-ul tău, pe care îl așteaptă toată ziua!”  Am desecretizat misterul dar mai degrabă, cred că, m-am scăpat de o piatră de pe inimă.

Jănea și-a luat pungile și s-a dus încet spre casă, nedumerită și zâmbind în colțul gurii. Și din acea zi nu a mai stins wi-fi-ul.