Rusanda Cojocaru a venit în România din Republica Moldova la 18 ani, la studii. Fiind studentă la Facultatea de Științe ale Comunicării se pregătea pentru o carieră în PR apoi, însă, surpriză! Blog, versuri, texte și Bookletta. Cum a început vârtejul creativ?
Vârtejul creativ a început tot după câțiva ani buni de lucru în domeniul PR, o zona care m-a fascinat dintotdeauna. Dar, cumva, negreșit, revenim la vechile pasiuni și la ceea ce ne motivează. Pentru mine, acest lucru este cititul – de aici a venit și ideea pentru casa cărții, cum îmi place mie s-o numesc, sau geanta pentru femeia care citește – Bookletta.
Scriitoare, bloggeriță și creatoarea Booklettei – cartea pentru bookaholici. Ești o femeie multicoloră, aidoma stofelor africane de care ești îndrăgostită. Unde te regăsești cel mai mult acum, la ai tăi 29 împliniți?
Anul acesta este anul meu roz, sau ˜uoz˜, pentru că sunt rârâită. Mi-am dorit să mă înconjur de culoare și înflorire, să călătoresc și să petrec timp cu oamenii mei dragi. Mi-au mai rămas câteva luni până împlinesc 30 ani și îmi număr deja, cu grijă lecțiile învățate. Scriitoare nu mă consider, deși îmi place să scriu, și mi-ar plăcea să devin scriitoare, într-o zi cu soare (rimează). Mai încropesc poezii, texte, când reușesc să mă detașez de sinele meu de antreprenor, care, de multe ori, îmi lezează inspirația.
Cum a venit ideea comunității online ”Citesc, deci sunt sexy”?
De fapt, la început a fost proiectul socio-cultural ”Citesc, deci sunt sexy!” și mai apoi Bookletta. Cele doua merg frumos, mână de mână, promovează lectura și lupta cu stereotipul de cititor = tocilar.
Cum a venit invitația de a participa la TEDxCluj de anul acesta? Cred că ai fost prima moldoveancă invitată. A fost ca și o recunoaștere a succesului tău profesional, ca și o încununare a muncii tale?
Interesant, nu m-am gândit că aș fi putut fi prima basarabeancă invitată, sunt și mai onorată atunci de invitația celor de la TEDxCluj. A fost prima dată când am vorbit în fața la aproape 1000 de oameni. Mai trebuie să spun că eram pe scena Operei Maghiare și am ținut un discurs în engleză, despre inovație. Pot să-ți spun un secret? Am fost foarte stresată înainte să vorbesc, dar chiar în timp ce vorbeam, am simțit un val imens de relaxare și de bookurie. Nu aș putea să explic exact ce s-a întâmplat, dar am fost în totalitate acolo, eu și publicul, sub acele superbe candelabre. Sper să mai am oportunitatea de a fi speaker la TEDx, cei de la Cluj au făcut un lucru minunat și au fost un exemplu greu de atins de bune practici și organizare.
Cum a fost acolo, printre oameni deosebiți? Ce ai învățat de la ei?
Ceilalți speakeri de la TEDx au fost niște povești vii, oameni din toate colțurile lumii, care au ceva de spus în domeniile lor. Am avut parte de atâtea discuții interesante, distractive dar și educaționale, cum se întâmplă mai rar. Aș îndrăzni să spun ca a fost o aliniere superba a planetelor, în acel weekend. M-am întors cu forțe și cu idei noi, dar și cu prieteni noi.
De pe blog descoperim o Rusandă sensibilă, care trage linie an de an asupra celor trăite și împărtășește concluziile cititorului. Nu e greu să expui lucrurile destul de private publicului larg? Sau, oare e bine să ne expunem părțile vulnerabile?
Probabil acesta este și motivul pentru care blogul meu este mai obscur și mai puțin promovat, doar pentru ”amatori” și ”cunoscători”. Nu îmi este greu să mă deschid și să public ceea ce simt, pentru că blogul meu nu este pentru lucruri comerciale, vandabile. Ma retrag acolo, ca într-o vizuină de refacere, când mă vizitează muza, iar dacă mai sunt și oameni pe care îi inspira ceea ce scriu, cu atât mai frumos. Lecțiile de viața sunt o rubrică pe care o public de mulți ani, de ziua mea, și are un adevărat succes.
Într-un interviu acordat Andreei Raicu, aceasta te numește pe bună dreptate Superfemeie. Este cea despre care scrii pe blog – ”Super-Woman care știa să zboare, probabil nu putea să-și asambleze singură mobila de la Ikea…pentru că NU, nu putem fi bune la toate”?
Super-Femeie înseamnă să fii preocupată de frumusețea ta interioară, și să fii conștientă că cea exterioară derivă din aceasta, nu invers. Super-Femeie e cea care se lasă reprezentată de ce citește, nu de brandul pantofilor. Super-femeie e cea care știe să se descurce singură, dar totuși nu este auto-suficientă. Super-Femeia știe să ceară ajutorul, știe să lase loc liber pentru omul drag de lângă ea. Super-Femeia încurajează alte Super-Femei, nu le invidiază și nu le pune piedici. Ea știe că fiecare Super-Femeie are nevoie de un cuvânt bun care să-i lumineze calea. Super-Femeia e, în opinia mea, un mic soare.
Și atunci nu e cazul să se descurce un EL cu toate celelalte? Până unde ar trebui o femeie să fie o Super-Woman și unde ar fi cazul să lase loc de neputință și fragilitate?
Cred mult în lucrul în echipă, atât în echipa Bookletta cât și în cuplu. Un Super-Bărbat (dacă tot am început așa), este cel care lucrează în echipă și privește în aceeași direcție cu Super-Femeia lui. Este un specimen evoluat, cu inteligență emoțională, cu răbdare dar și cu multă putere. Pentru mine, un Super-Bărbat e cel care mă face să-i predau de bunăvoie și nesilită de nimeni frâiele, pentru că îmi inspiră încredere în el.
Citeam o remarcă de a ta, referitor la bărbatul care trebuie să adauge pietre la fundamentul femeii. Poți dezvolta un pic ideea?
Unele femei sunt colibe de paie, altele castele, altele case care abia se construiesc. Eu mă văd pe mine ca pe un proiect de casă, la care abia se ridică fundamentul. Un bărbat compatibil cu mine ar fi cel care poate să pună, alături de mine, cărămizi la fundamentul meu. Și eu, binențeles, la al lui. Astfel, putem construi ceva frumos împreună, o casă pe care să n-o doboare nici vânt, nici ploi.
”Fericirea e doar vânătoarea himerică a unui trofeu pe care încă nu l-am pus la colecție: în clipa în care îl obținem, nu ne mai interesează așa mult”, scriai pe blog. Și ce urmează atunci? Vânătoarea după un alt trofeu? Starea de insatisfacție continuă sau ”fericire paradoxală” pomenită și de filosoful Lipovetsky?
Cred că felul în care văd eu fericirea e ca pe o scânteie. Fericirea n-ar trebui să fie atât de scurtă și superficială, ca bucuria primită de la bunuri materiale sau de la orgoliul nostru. Îmi place să cred că fericirea e o stare de liniște, ca o apă curgătoare.
”Nu sunt un om comod, nu caut comoditate, pentru că zona moale și caldă îți devine sicriu”, scriai undeva. Este vorba de sicriul creativ sau chiar de cel al dezvoltării personale ale unui om?
Consider că o zonă de confort este și o zonă de stagnare. Orice îți provoacă frică, semnalează, din punctul meu de vedere, o atenționare: un pas de creștere se ascunde în spatele ei. Odată depășită acea frica, fie ea de vorbitul în public, de singurătate, de rutină- evoluezi. Devii un TU mai bun, mai puternic.
Știu că sună banal, dar ce ți-ai dori să existe neapărat pe postarea de ziua ta, trăgând linie, peste 10 ani? Cea mai arzătoare dorință pe care speri să ți-o îndeplinești?
În 10 ani? Să am doi sau trei copii, să fi scris o carte, să fi sărit cu parașuta, să fi făcut surf în Hawaii, să fiu mulțumită de evoluția mea. În ordinea asta sau în ordine aleatorie.
Cum ai încuraja oamenii creativi cu mii de idei dar fără curaj să depășească bariera cea mai grea – frica de eșec?
Repetându-le crezul meu, la nesfârșit, ca pe o poezie: ”În depășirea fricii tale se află cheia succesului și evoluției tale.
Înainte de a-ți mulțumi pentru sinceritate țin să te felicit și pentru apariția Booklett-ei în Vogue España. Sunt sigură că și pe viitor ne vei surprinde cu multe noutăți creative.
Și eu vă mulțumesc.