Travaliu creativ

Bookletta Rusandei

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

17311481_10154985201512165_425951676_o

Rusanda Cojocaru a venit în România din Republica Moldova la 18 ani, la studii. Fiind studentă la Facultatea de Științe ale Comunicării se pregătea pentru o carieră în PR apoi, însă, surpriză! Blog, versuri, texte și Bookletta. Cum a început vârtejul creativ?

Vârtejul creativ a început tot după câțiva ani buni de lucru în domeniul PR, o zona care m-a fascinat dintotdeauna. Dar, cumva, negreșit, revenim la vechile pasiuni și la ceea ce ne motivează. Pentru mine, acest lucru este cititul – de aici a venit și ideea pentru casa cărții, cum îmi place mie s-o numesc, sau geanta pentru femeia care citește – Bookletta.

Scriitoare, bloggeriță și creatoarea Booklettei – cartea pentru bookaholici. Ești o femeie multicoloră, aidoma stofelor africane de care ești îndrăgostită. Unde te regăsești cel mai mult acum, la ai tăi 29 împliniți?

Anul acesta este anul meu roz, sau ˜uoz˜, pentru că sunt rârâită. Mi-am dorit să mă înconjur de culoare și înflorire, să călătoresc și să petrec timp cu oamenii mei dragi. Mi-au mai rămas câteva luni până împlinesc 30 ani și îmi număr deja, cu grijă lecțiile învățate. Scriitoare nu mă consider, deși îmi place să scriu, și mi-ar plăcea să devin scriitoare, într-o zi cu soare (rimează). Mai încropesc poezii, texte, când reușesc să mă detașez de sinele meu de antreprenor, care, de multe ori, îmi lezează inspirația.

Cum a venit ideea comunității online ”Citesc, deci sunt sexy”?

De fapt, la început a fost proiectul socio-cultural ”Citesc, deci sunt sexy!” și mai apoi Bookletta. Cele doua merg frumos, mână de mână, promovează lectura și lupta cu stereotipul de cititor = tocilar.

Cum a venit invitația de a participa la TEDxCluj de anul acesta? Cred că ai fost prima moldoveancă invitată. A fost ca și o recunoaștere a succesului tău profesional, ca și o încununare a muncii tale?

Interesant, nu m-am gândit că aș fi putut fi prima basarabeancă invitată, sunt și mai onorată atunci de invitația celor de la TEDxCluj. A fost prima dată când am vorbit în fața la aproape 1000 de oameni. Mai trebuie să spun că eram pe scena Operei Maghiare și am ținut un discurs în engleză, despre inovație. Pot să-ți spun un secret? Am fost foarte stresată înainte să vorbesc, dar chiar în timp ce vorbeam, am simțit un val imens de relaxare și de bookurie. Nu aș putea să explic exact ce s-a întâmplat, dar am fost în totalitate acolo, eu și publicul, sub acele superbe candelabre. Sper să mai am oportunitatea de a fi speaker la TEDx, cei de la Cluj au făcut un lucru minunat și au fost un exemplu greu de atins de bune practici și organizare.

Cum a fost acolo, printre oameni deosebiți? Ce ai învățat de la ei?

Ceilalți speakeri de la TEDx au fost niște povești vii, oameni din toate colțurile lumii, care au ceva de spus în domeniile lor. Am avut parte de atâtea discuții interesante, distractive dar și educaționale, cum se întâmplă mai rar. Aș îndrăzni să spun ca a fost o aliniere superba a planetelor, în acel weekend. M-am întors cu forțe și cu idei noi, dar și cu prieteni noi.

De pe blog descoperim o Rusandă sensibilă, care trage linie an de an asupra celor trăite și împărtășește concluziile cititorului. Nu e greu să expui lucrurile destul de private publicului larg? Sau, oare e bine să ne expunem părțile vulnerabile?

Probabil acesta este și motivul pentru care blogul meu este mai obscur și mai puțin promovat, doar pentru ”amatori” și ”cunoscători”. Nu îmi este greu să mă deschid și să public ceea ce simt, pentru că blogul meu nu este pentru lucruri comerciale, vandabile. Ma retrag acolo, ca într-o vizuină de refacere, când mă vizitează muza, iar dacă mai sunt și oameni pe care îi inspira ceea ce scriu, cu atât mai frumos. Lecțiile de viața sunt o rubrică pe care o public de mulți ani, de ziua mea, și are un adevărat succes.

Într-un interviu acordat Andreei Raicu, aceasta te numește pe bună dreptate Superfemeie. Este cea despre care scrii pe blog – ”Super-Woman care știa să zboare, probabil nu putea să-și asambleze singură mobila de la Ikea…pentru că NU, nu putem fi bune la toate”?

Super-Femeie înseamnă să fii preocupată de frumusețea ta interioară, și să fii conștientă că cea exterioară derivă din aceasta, nu invers. Super-Femeie e cea care se lasă reprezentată de ce citește, nu de brandul pantofilor. Super-femeie e cea care știe să se descurce singură, dar totuși nu este auto-suficientă. Super-Femeia știe să ceară ajutorul, știe să lase loc liber pentru omul drag de lângă ea. Super-Femeia încurajează alte Super-Femei, nu le invidiază și nu le pune piedici. Ea știe că fiecare Super-Femeie are nevoie de un cuvânt bun care să-i lumineze calea. Super-Femeia e, în opinia mea, un mic soare.

Și atunci nu e cazul să se descurce un EL cu toate celelalte? Până unde ar trebui o femeie să fie o Super-Woman și unde ar fi cazul să lase loc de neputință și fragilitate?

Cred mult în lucrul în echipă, atât în echipa Bookletta cât și în cuplu. Un Super-Bărbat (dacă tot am început așa), este cel care lucrează în echipă și privește în aceeași direcție cu Super-Femeia lui. Este un specimen evoluat, cu inteligență emoțională, cu răbdare dar și cu multă putere. Pentru mine, un Super-Bărbat e cel care mă face să-i predau de bunăvoie și nesilită de nimeni frâiele, pentru că îmi inspiră încredere în el.

Citeam o remarcă de a ta, referitor la bărbatul care trebuie să adauge pietre la fundamentul femeii. Poți dezvolta un pic ideea?

Unele femei sunt colibe de paie, altele castele, altele case care abia se construiesc. Eu mă văd pe mine ca pe un proiect de casă, la care abia se ridică fundamentul. Un bărbat compatibil cu mine ar fi cel care poate să pună, alături de mine, cărămizi la fundamentul meu. Și eu, binențeles, la al lui. Astfel, putem construi ceva frumos împreună, o casă pe care să n-o doboare nici vânt, nici ploi.

”Fericirea e doar vânătoarea himerică a unui trofeu pe care încă nu l-am pus la colecție: în clipa în care îl obținem, nu ne mai interesează așa mult”, scriai pe blog. Și ce urmează atunci? Vânătoarea după un alt trofeu? Starea de insatisfacție continuă sau ”fericire paradoxală” pomenită și de filosoful Lipovetsky?

Cred că felul în care văd eu fericirea e ca pe o scânteie. Fericirea n-ar trebui să fie atât de scurtă și superficială, ca bucuria primită de la bunuri materiale sau de la orgoliul nostru. Îmi place să cred că fericirea e o stare de liniște, ca o apă curgătoare.

”Nu sunt un om comod, nu caut comoditate, pentru că zona moale și caldă îți devine sicriu”, scriai undeva. Este vorba de sicriul creativ sau chiar de cel al dezvoltării personale ale unui om?

Consider că o zonă de confort este și o zonă de stagnare. Orice îți provoacă frică, semnalează, din punctul meu de vedere, o atenționare: un pas de creștere se ascunde în spatele ei. Odată depășită acea frica, fie ea de vorbitul în public, de singurătate, de rutină- evoluezi. Devii un TU mai bun, mai puternic.

Știu că sună banal, dar ce ți-ai dori să existe neapărat pe postarea de ziua ta, trăgând linie, peste 10 ani? Cea mai arzătoare dorință pe care speri să ți-o îndeplinești?

În 10 ani? Să am doi sau trei copii, să fi scris o carte, să fi sărit cu parașuta, să fi făcut surf în Hawaii, să fiu mulțumită de evoluția mea. În ordinea asta sau în ordine aleatorie.

Cum ai încuraja oamenii creativi cu mii de idei dar fără curaj să depășească bariera cea mai grea – frica de eșec?

Repetându-le crezul meu, la nesfârșit, ca pe o poezie: ”În depășirea fricii tale se află cheia succesului și evoluției tale.

Înainte de a-ți mulțumi pentru sinceritate țin să te felicit și pentru apariția Booklett-ei în Vogue España. Sunt sigură că și pe viitor ne vei surprinde cu multe noutăți creative.

Și eu vă mulțumesc.

17273789_10154985200887165_601857671_o

 

Nerv de mamă³

Combinații hormonale

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

17342169_10212446842864892_182848400_o

Zilele trecute am fost la cumpărături cu fiul meu cel mai mare. Curat noroc că și-a exprimat dorința de a-și mai cumpăra ceva. Și-a ales singur, că, deh, cine mai merge cu mama prin magazine, iar când ne-am întâlnit la final de shopping, mi-a arătat o pereche de adidași mărimea 43, deja!!! și 3 tricouri, dintre care două negre, unul cu inscripția ”Bad choices make good memories”, iar altul cu ”Fuck !” – ul pe toată suprafața.  Da, 15 ani… Altădată m-aș fi rățoit, dar acum – no comment…

Îmi tot ziceau prietenii: ”Vai ce mare a crescut!”, ”Nu te bucuri?”. ”Ba da, abia mă abțin să nu chiui de bucurie!” răspundeam ironic. Pentru că încă mi-e peste puteri să recunosc că îmi aparține mai mult ipotetic deja. Pentru că din bolfoșelul cel mic și lipicios, s-a transformat într-un lungan mai înalt decât mine și cu un papuc incredibil. Pentru că este la vârsta cea mai complicată și pentru el însuși – căutarea propriei identități  și că încearcă să fie ”el” așa cum vrea el și nu cum ți l-ai ”proiectat” tu cândva.
Mă tot întrebau apropiații: ”Cum te descurc cu ei, mai ales că intră în adolescență?”. ”Minunat!”, le ziceam, pentru că sunt aspecte asupra cărora mai lucrez. Cu mine însămi. Noroc că nu am fost întrebată acum câteva luni despre același lucru. Răspunsurile ar fi fost diferite. Aș fi turnat în disperare despre nedumeriri și așteptări nesatisfăcute, despre deziluzii și lipsă de cooperare, despre uși trântite și refuzul de a-ți fi urmate sfaturile. Despre cum nu se mai ține cont de opiniile adulților, aruncându-le foarte dur și tranșant pe cele proprii și despre cum se jenează de prezența mamei lor peste tot, dar mai ales, în fața școlii etc.  Apare sentimentul unui război declanșat între două forțe inegale pe diverse câmpuri și cu toate armele posibile. Dar asta, până în ziua în care am început să caut soluții. Cărți, cursuri, sfaturi. Cursuri, cărți.
Și atunci am început să accept ”normalitatea” acestei vârste. Am înțeles că nu e o tragedie să îi faci poze la haine prin magazine, iar el să îți dea ”wrecked” la toate, pentru că gusturile noastre nu mai corespund. Nici că sportul preferat este un ”I sport”, adică butonatul pe controlere tot week-endul. Nici boxele date la maxim cu muzica de pe la UNTOLD, nici refuzul de a apărea lângă tine în poze și mai ales, pe facebook nu sunt grave. Pentru că acolo unde noi îi vedem neascultători, ei, de fapt, încearcă să își definească independența, iar obrăznicia este adesea confundată cu susținerea punctului de vedere, care este perfect normal să fie diferit de al nostru. Acolo unde noi îi vedem fragili și leneși, de fapt, se ascunde o ambiție puternică, dar comodă, relaxată. Acolo unde noi îi vedem dezinteresați, ei, de fapt, își stabilesc prioritățile și atunci dezordinea din cameră nu o veți regăsi pe lista lor de priorități.  Am mai înțeles că timpul pentru ei are o altă dimensiune și îl alocă lucrurilor din zona lor de interes și de fapt, noi, adulții, suntem mereu grăbiți și uităm să ne și bucurăm de nimicuri plăcute. Am mai înțeles că pot fi foarte ușor răniți, trăirile lor le par cele mai puternice și unice, iar refuzul de a comunica este un drept al lor, pe care a trebuit să învăț  să îl respect. Am priceput că trebuie să le cultivăm respectul de sine fără să zâmbim ironic atunci când scot vreo naivitate pe gura, pentru că da, la vârsta asta, ei se cred atotștiutori și trebuie să le acordăm vot de încredere. Iar acolo unde îi tot atenționăm să fie cuminți, să nu facă măgării, exact acolo ei vor experimenta, vor încerca și vor testa. Pentru că este normal și pentru că mai există și presiunea din partea congenerilor.
M-am liniștit atunci când am văzut că în tabelul de ”anormalități adolescentine”, prezentat la un curs de parenting de către o expertă-psiholog, nu am regăsit nicio situație familială. Iar după exemplele din sală și întrebările adresate de către alți părinți, am înțeles că eu chiar degeaba am venit. Pentru că dezorganizarea, stările de iritare, nervozitatea și ironia, dezinteresul și atitudinea mai dură față de părinți nu sunt cele mai urâte fețe ale aceste etape. Este conturarea propriului ”eu” prin ruperea ”cordonului ombilical psihologic”, bineînțeles.
Capac însă peste toate întrebările mele excesive a pus-o o carte, tare bună de altfel, despre psihologia adolescentului. Mai bine zis, un capitol din ea, care suna cam așa: ”Cum să acționați corect dacă… adolescentul dumneavoastră descoperă că este homosexual!” What??? Am închis cartea și altele nu mi-am mai cumpărat. Am înțeles că sunt o mamă fericită, doar că nu văd asta, iar acolo unde nu există mari probleme nu trebuie scormonite și căutate cu lumânarea nici cele mici. Sau ”anticipate”, ca în povestea cu drobul de sare. Am mai înțeles că manifestările sunt foarte diverse și neașteptate, dar atâta timp cât nu există abateri grave , trebuie luate ca atare, pentru că ”va trece și asta”. Că, atunci când copilul meu m-a refuzat politicos să îl duc acasă cu mașina și a preferat să meargă cu bus-ul cu băieții, a fost o dorință normală. La fel ca și refuzul de a mai merge cu familia în parc sau restaurant. Și nu trebuia să mă simt îndepărtată. Că, atunci când au venit colegii lui la noi și eu am încercat să fiu amuzantă, dar am părut ridicolă, a zis elegant, de față cu mine: ”Asta-i maică-mea și încercă să fie haioasă!” A fost un semn de apreciere a sincerității pe care am înțeles-o mai târziu. În acel moment, însă, m-a durut. Iar atunci când de ziua mea, am venit acasă și am găsit pe masa din bucătărie un trandafir, iar din camera lui, de după ușa închisă, s-a strecurat doar un  ”Cu plăcere!”am înțeles că e ok. În limitele și stilul caracteristic adolescentin.
Totuși, am rămas cu un semn de întrebare după toate cele citite și ascultate pe la cursuri. S-a tot pomenit despre niște combinații complicate dintre perioada de adolescență a copilului și alte câteva ale părinților. Una ar fi cea de criză de identitate a părinților (a vârstei mijlocii) și cealaltă, mai strașnică, după mine – intrarea în menopauză a mamei. Cică se obține un coctail hormonal amazing, când nimeni nu mai știe pe unde este și cine pe cine ar trebui să echilibreze. Dacă în cazul crizei vârstei mijlocii pot face o legătură cu perioada actuală, când subsemnata, spre surprinderea copiilor mai mari, s-a apucat de bloggerit, apoi conform teoriei, adolescența celui mic va coincide cu cealaltă perioadă ”interesantă” din viața unei femei. Și atunci, dacă mă veți vedea purtând, mai spre cincizeci de ani, tricoul cu FUCK  al lui fiu-mi-o ăsta mare, să o luați ca atare.
Maaaaam!!!

Buza spartă

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

Mai întâi s-a auzit o trosnitură de scaun căzut pe jos. Pe care am mai auzit-o periodic, și am tot atenționat, că într-o zi va cădea rău de tot. Maaam! Repede!!!!! Strigă din gură de șarpe cel mic, de am lăsat carnea pe foc sfârâind și am fugit într-o suflare. Deschid ușa camerei – sânge pe jos, sânge pe mâini, sânge pe barbă. Buză spartă.

”Televizorul dracului, strigă el, nervos printre suspine. N-o sa mă mai uit la el niciodată!”. Prima reacție a fost să îi zic clasicul: ”Vezi, ți-am zis doar de atâtea ori”, dar am învățat în timp că, copiii trebuie iubiți cel mai mult fix în momentele în care greșesc. De fapt, e valabil și pentru adulți. Ba chiar câteodată pentru aceștia e vital.

Am tăcut, așa cum face o mamă cu experiență de 14 ani. L-am calmat că nu e grav, noroc ca dinții îs la loc și că nu trebuie să mergem să coasem ceva pe la urgență. Nu că ar fi o noutate, dar știu cât de mare frică a prins pe medici ultima dată. I-am dat apă și am pus bandaj pe rană.

După un timp l-am întrebat: ”Totuși, televizorul a fost de vină?”. ”Da, mi-a răspuns, îmi poartă ghinion” și m-a privit luuung, parcă necrezând nici el în ceea ce spune.

Cred că învățăminte a tras și singur. Sunt sigură că nu se va mai legăna pe acel scaun, cum o făcea frecvent. Și nu pentru că i-am zis ”de atâtea ori”.

Câte regrete am acum că nu am reacționat la fel, acum 10 ani, când cel mare a căzut de pe bicicletă și și-a spart barba…

 

 

 

Travaliu creativ

Portrete muzicale – Dima Belinski

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu
Dima la Pian.jpeg
Dima, ești cunoscut printre prieteni ca fiind compozitorul mereu plecat prin turnee, dar și ca soțul Nicoletei Todoroi, fata cu chitara, care ne încânta pe toate posturile anilor 90 în Moldova. Vorbește-ne un pic despre întâlnirea voastră.
Ne-am văzut prima dată la colegiul de muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău. Eu eram în ultimul an de studiu la acordeon, iar Nicoleta tocmai venise să studieze teoria muzicii. Am văzut-o într-un concert de muzică folk, petrecut pe scena colegiului și atunci am făcut legătura cu imaginea de artist pe care o avea. Cândva Nicoleta apăruse pe coperta revistei “Femeia Moldovei” și așa o și numeam noi, toți băieții – femeia Moldovei. Am vorbit, însă, pentru prima dată (mai mult decât un simplu “salut”) în troleibuz, unde ne-am pomenit întâmplător, sau nu? Restul, cum se spune, e istorie.
Ținând cont de faptul că Nicoleta își făcuse deja un nume în muzică la Chișinău, cât de greu ți-a fost să fii asociat cu numele ei?
Asocierea cu numele Nicoletei s-a făcut mai mult prin câteva piese pe care le-am scris pentru ea, care au fost cântate și înregistrate la Radio Moldova. Păi, trebuia s-o cuceresc cumva, altfel decât cu “Hai la un film”, nu?
nico1
Ne spui și nouă, totuși, pe unde și de ce pleci atât de des?
Călătoresc în toată lumea cu spectacolul muzical de divertisment “It’s More Than Just a Piano Show!” După ultima călătorie, numărul țărilor vizitate (multe dintre ele de mai multe ori) a ajuns sa fie 100. Orice muzician e nevoit să călătorească. Pentru asta “semnezi” când îmbrățișezi profesia. Mă consider oricum, foarte norocos, în primul rând că am reușit să-mi fac dintr-un hobby o carieră. Călătoriile în sine sunt fascinante – locuri noi, lume și culturi noi. Cunoscându-le mai de aproape ți se ruinează multe stereotipuri și începi să apreciezi oamenii pentru ceea ce sunt, indiferent de naționalitate sau culoare.
Când revii la Cluj, cel mai adesea poți fi găsit la cabana de la Mărișel, unde, înconjurat de peisaje superbe, poți compune în liniște. Este locul tău de refugiu?
Categoric! M-am născut la țară, natura a fost tot timpul sursa mea de inspirație. Casa de la munte este locul unde totul este perfect, indiferent de sezon sau timpul de afară.
Cât de greu este să te diferențiezi în domeniul tău muzical? Prin ce anume cucerește Dima Belinski, ținând cont că este atât de solicitat peste hotare?
Am căutat tot timpul lucruri noi în muzică, lucruri inedite, haioase. Descoperirea jazz-ului în colegiul de muzică a fost un “șoc” cultural ,care și-a pus amprenta pe tot ce a urmat pentru mine. Spectacolul meu încearcă să aducă buna dispoziție și asta o fac combinând muzica, comedia, efectele vizuale și altele, necesare unui show.
Pe mine, una, m-au cucerit ”portretele” tale muzicale, pe care ni le-ai prezentat, modest, într-o seara de vară la cabană. Mi s-au părut unice. Povestește-ne un pic despre ele, te rog.
„Portretul muzical” este încununarea căutărilor mele componistice din ultimii ani. M-am gândit că se poate face și compoziție muzicală personalizată, prin care aș putea prezenta personalitatea și emoțiile cuiva, folosind elementele muzicale: melodia, ritmul, armonia. În plus, am creat sistemul “Notes&Letters”, prin care fiecărei litere din alfabet îi revine o notă muzicală. Astfel, fiecare nume va căpăta o linie melodică unică, care va sta la baza piesei muzicale personalizate. În afară de persoane, mă preocupă și criptarea denumirilor de țări sau orașe în muzică, folosind același sistem “Notes & Letters”.
Consider că aceste portrete pot lua forma unui cadou personalizat, deosebit și de valoare sentimentală. Cât de mare este cererea pentru astfel de cadouri?
Un ”Portret muzical” intra în categoria de cadouri exclusiviste pentru ocazii unice: nuntă, aniversare sau botez. Sau poate fi un cadou inedit pentru o persoană specială. Nu se lucrează ușor. Îmi ia undeva intre două și patru săptămâni, în dependență de complexitate, pentru a finaliza un portret și observ un interes tot mai mare pentru acest concept (https://www.facebook.com/MusicalPortraitOfYou/?fref=ts).
15590694_755330534614182_8248975788128885812_o
Cum a fost, pentru un băiat din Crocmaz, raionul Ștefan-Vodă, dintr-o familie care nu are nicio legătură cu muzica, să răzbească în lumea muzicală din Moldova, apoi în cea din întreaga lume?
Chiar dacă părinții mei nu sunt muzicieni de profesie (ambii au fost învățători), muzica a fost tot timpul apreciată în casa noastră. Când am primit primul meu acordeon, pe la 4 ani, acesta a devenit jucăria principală, de care nu mă despărțeam. Am forțat părinții să mă dea la școala de muzică și am mers când aveam doisprezece ani. Destul de târziu, zic eu, de aceea a trebuit să  recuperez prin cumularea a 5 clase în 3 ani ca să reușesc să merg la colegiul de muzică. Țin să menționez că am avut noroc enorm și de profesori care mi-au oferit mult mai mult decât cele cerute de programul școlar, m-au încurajat și m-au îndrumat în toate căutările mele creative. Vasile Manic – în Școala de Muzică,  Boris Dolinski – la Colegiul de Muzică și, bineînțeles, Tatiana Lupan – mamă spirituală a multor generații de tineri talentați, care ne-a îndrumat și încurajat cum numai dânsa știe s-o facă.
Copiii tai, se pare că au preluat dragostea pentru muzică de la ambii părinți, nu?
Așa este. Tinca – fata cea mai mare  are 20  de ani și este violonistă. A făcut câțiva ani liceul la Chișinău, după care a continuat la Cluj, iar ultimii doi ani de liceu i-a făcut în SUA, unde ne mutasem cu toată familia în 2013. Acum este în anul doi la Conservatorul de la Lynn Univerisity din Florida, SUA. Este tot timpul în mișcare – concerte, repetiții, master-class-uri, ore cu profesorul, ore cu elevii ei și nu se plânge, decât că ziua e prea scurtă. Maria, cea mijlocie, în vârstă de 10 ani, studiază pianul la liceul din Cluj. Îmi amintesc de mine la vârsta ei, cu primele încercări de compoziții și observ că îmi seamănă tot mai mult. Mereu caută să modifice câte ceva în piesele pe care le cântă la școală: transpuneri în alte tonalități, din minor în major și viceversa.  Alexander este cel mai mic și are 4 ani. Este muzical și el, are auz bun. Deocamdată pasiunea mare a lui sunt trenulețele. Vom vedea în timp cum va fi.
I-ai incuraja pe copii să urmeze un parcurs muzical, știind cât de mare este concurența în acest domeniu?
Dacă nu încerci, niciodată n-o să știi dacă vei reuși sau nu. Important e să faci ceea ce te împlinește și te bucură. Dacă ești cu adevărat pasionat de ceea ce faci, sunt sigur că mai devreme ori mai târziu, vor apărea rezultatele dorite.
Am găsit pe Youtube niște înregistrări din America, unde prezentai show-uri în duet cu soția ta, Nicoleta. Se mai prevede pe viitor vreo formă de colaborare cu ea, pentru că noi, apropiații, am auzit-o cântând melodii noi, superbe de-a dreptul, compuse de tine și ar fi frumos să fie lansate și publicului larg.
Asta depinde, în primul rând, de Nicoleta. Profesia de mamă din ultimii mulți ani au ținut-o mai departe de scenă. Acuma revine și sper să avem în curând și piese împreună. În prezent Nicoleta cântă în corul Operei Naționale din Cluj și să știți că multe îi datorez și soției mele, care a fost și este cel mai mare susținător,  dar și criticul meu numărul unu, fără de care nu aș fi putut face prea multe. Sunt sigur de asta!

Dima, îți mulțumim mult și îți dorim cât mai multă inspirație în continuare!!!

Nerv de mamă³

Știți sentimentul ăla când…

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu
images (2)
Știți sentimentul ăla când…
Când ești încă tânără, dar copiii tai te fac să te simți ridicolă și expirată. Când iți amintești de tine, când erai într-a opta și îi vedeai pe părinții tăi deja în vârstă, dar realizezi că mama ta avea 38, câți ai tu acuma. Și îți dai seama că exact așa te vad și copiii tai. Poate chiar mai rău.
Erau alte timpuri. Și nu prea aveam curaj, sau era vorba de bun simț, să arătăm faptul că da, ne rușinam și noi de părintii noștri. De fapt, ei nici nu erau atât de prezenți în viața noastră. Nu ne duceau cu mașina la scoală, apoi la meditații și la tenis. Nu ne duceau de câteva ori pe an în călătorii, la schi și prin parcurile de distracții ale lumii. Dar nici nu se arătau tare interesați să ne cunoască toți prietenii de școală, sau din curte, pentru că nu aveau timp pentru așa ceva. Și sunt sigură, pentru că nu existau pe atunci rețelele de socializare. Altminteri  și-ar fi dat interesul. Și probabil că și eu aș fi protestat să își bage nasul pe profilul meu sau, cine știe.
Știți sentimentul ăla când…
Constați cu stupoare că unul dintre ei te-a blocat pe facebook? El susține sus și tare că …din greșeală. S-ar putea dar, parcă nu prea cred. Și atunci te întrebi de ce? Ce-ai făcut? În afară de câteva like-uri nevinovate și câteva poze în care l-ai etichetat, parcă nu ai greșit cu nimic. A!!!! Exact din acest motiv. Like-uri de la mama și mai ales, de la bunica??? Ce poate fi mai jalnic pentru un adolescent? Mda… iar pozele… cum? Cum de am avut curaj să etichetez pozele alea de acum câțiva ani, unde apăreau în port popular??? Ferit-a sfântul ce emoții am declanșat. Am primit ordin, în aceeași seară, și eu și bunica, să ștergem toate etichetele. Ok. Executat!
Știți sentimentul ăla când…
Faci eforturi de a ține pasul cu ei și îți faci cont pe Instagram. Dar constați cu stupoare ca ei sunt oripilați de ”saltul” tău și nu te lasă să fii ”urmăritorul” lor. Pentru că este spațiul lor privat, pentru că măcar acolo sa îi las în pace, pentru că da, nu vor comentarii de la mama. Ca așa e cu preadolescenții.
Știți sentimentul ăla când…
Te gândești, lasă, mai am o speranță, cu cel mic, care își spune ”mini-adolescent” și alergi bucuroasă în fața școlii să îl strângi la piept și să îl boțulești, ca taaaare ți-a mai fost dor, iar el te oprește și îți spune serios: ”Mam, doar ne-am înțeles că nu ne pupăm în public, ai uitat? Rabdă până la mașină”. Și da, te conformezi. Iar în mașină îți zice, așa, ca printre altele: ”Ce zici să nu mai porți blugii ăștea evazați, că nu mai sunt la moda. Ăia din piele se poartă”. Știți sentimentul ăla când…
Devii confuză. Să râzi? Să plângi? Să nu te dai bătută și să îți faci cont pe snapchat, twitter și musical.ly și câte or mai apărea de acum încolo. Sau să accepți, resemnată, că ești un soi de ”dinozaur”, nu chiar bătrân, dar totuși din epoca Jurasicului modern și să te limitezi la socializarea pe facebook cu alți ”dinozauri” de-alde tine. Și de dorit să nu îi mai etichetezi deloc.
Dacă  nu știți sentimentul ăla ferice de voi, încă…
Pastile fără zahăr

Coincidențe

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

Noaptea trecută la urgență.
– Nu știu ce i-o apucat săptămâna asta să îi aducă pe toți, zice doctorița către asistentă. Și în ce hal? Știi, aia de 86 de ani? Era uscată de tot. Au băgat trei litri de apă în ea. Da chiar apă să nu le dea? Da asta de azi, de 91? Săraca, comă de grad 3. Avea și hematomă pe creier. De asta ei nu mi-au spus când au adus-o. O fi scăpat-o pe jos și n-au vrut să recunoască. Doar mi-au adus-o și gata. Nu a vrut să o primească nici Cardiologia, nici Neurologia. Au plimbat-o și au adus-o înapoi. Ei, de ce? Era să zic acuma. Da, las că e mai bine așa. Norocul ei, poate. Azi pe tură e Ursu, și ala, dacă mai e de resuscitat ceva – sigur o va face. Zici că nu e azil de bătrâni, da exterminator, zău. Și cineva mai și plătește pentru asta…
Groaznic. De cele mai multe ori, viața noastră depinde, de fapt, de niște coincidențe…Doar coincidențe…

Pastile fără zahăr

Setea de viață

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu
FB_IMG_1487416873520
Sunt oameni care reușesc în orice condiții și împrejurări să vadă partea plină a paharului. Sunt optimiștii incurabili pe care, sincer, îi invidiez din tot sufletul. Orice cădere a lor se transformă într-un salt uriaș, orice dezamăgire, într-un pas înainte, iar puținul lor este atât de mult, încât ajunge să fie împărțit cu toți.
Dacă am judeca-o după principiile morale sau după normele sociale ale existenței, i-am găsi un șir de nereguli. Dacă aș sta să mă gândesc la câte a făcut pentru cei din jur, aș zice că este unul dintre puținii altruiști pe care îi cunosc, care mereu zâmbește și mai ales, găsește fericirea chiar și acolo unde aceasta ar mai avea de lucru.
Atunci când s-a dezamăgit de primul, a făcut copil cu al doilea. Și nu unul, ci doi. Iar când și acesta a plecat, s-a înscris la cursuri de sculptură. Singurătatea împletită cu arta a dat naștere unor lucrari uimitoare!  Când a înțeles că a plecat cu totul, s-a înscris la cursuri de dans, că doar ”nu e bine să fie omul singur”  și s-a bucurat că i-s copiii sănătoși. Atunci când s-a stricat mașina și nu a avut bani pentru reparație, s-a bucurat că în sfârșit, va merge cu bicicleta, iar când copii au stricat tableta, a fost un motiv bun de a citi mai mult.
 A fost învățată de fostul ei șef că dacă o problemă poate fi rezolvată cu bani, atunci nu este, de fapt,  o problemă, ci  o cheltuială. În cazul ei, însă, nici celelalte, nerezolvate, nu au reușit să îi vină de hac. Pentru că au greșit din star persoana și nu au avut nicio șansă.
Și mai are ceva acest om. Un pod imens deasupra casei, care simbolizează toată mărinimia ei. În acest pod încape totul – obiectele netrebuincioase ale prietenilor legate de amintiri abandonate, cutiile cu cărți ale altor amici, citite de toți care ajung să pătrundă în acest loc mistic, bucăți din trecutul foștilor, dar și loc pentru unul viitor și, mai ales, există loc pentru toate confesiunile, neîmplinirile, neiubirile și lacrimile tuturor adunate la un loc. Pentru că da, tot la ea vin să se plângă mai toți. Iar podul are urechi să le asculte și răbdare să le depoziteze acolo și pe astea, în rând cu toate vechiturile. Ca un confident fidel, care știe să păstreze secrete. Din toate aceste bucăți și resturi, cei care vin, găsesc puteri să se reinventeze și să renască. Pe un fotoliu vechi, lăsat de cineva cândva pe acolo, alături de o saltea abandonată, se spun cele mai tainice trăiri și se râde în disperare. Se bea cea mai amară bere, dar și cel mai dulce ceai de mentă. Încă nimeni nu a reușit să coboare de acolo, pe scările vechi și ciobite, nerefăcut. Cu rănile neoblojite. Pentru că are ea, acolo, în acel rai creat din trecuturi și dezamăgiri, un leac miraculos pentru fiecare – setea de viață!
Travaliu creativ

Fanteziile Valentinei

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu
Într-o lume în care nu ne mai uimește și mai ales, nu ne mai cucerește mai nimic, am găsit o pagină de facebook a unei fete Valentina, care creează bijuterii în America. A fost acea descoperire surprinzătoare a unui om care face lucruri minunate de-a dreptul, unice și cu mult har. Trebuie să recunosc că am fost mândră tare de faptul că este moldoveancă, din Cahul. Iar acum o cheamă Winters.
13391470_1573336052959691_2913129606043125293_o

Dragă Valentina, recunosc că nu mă pot sătura să îți admir creațiile, executate cu atâta migală și precizie, dar și printr-o metodă neobișnuită, din câte văd.  De unde vine acest tip de meșteșug?
Este unul folosit încă de pe timpurile Imperiului Roman, adică de acum 2000 de ani. Pe atunci se făceau bijuterii cu fire de sârmă ca și ornamente, dar și  linguri, farfurii, coroane pentru regi. Pe parcursul mai multor decenii, acest meșteșug de wire wrap s-a dezvoltat prin adăugarea mai multor tehnici, precum laminarea, sudarea, țintuirea, finisarea suprafețelor etc.
Ce materiale folosești?
Am început să fac bijuterii din Clei polimeric (polymer Clay), apoi am combinat cu sârma, ulterior am trecut la metale. Nu m-am oprit aici și am continuat cu bijuterii din sârmă de cupru și din argint curat. Și desigur că am început să introduc pietre naturale, semiprețioase și prețioase
Ai creat și înainte de a ajunge în America sau doar acolo?
Am venit în SUA cu un program Work and Travel. Aici l-am cunoscut pe soțul meu care este american, dar am început sa creez bijuterii cu vreo 6 ani înainte, fiind un hobby. Făceam coliere cu cristale, pietre semiprețioase care le puneam pe ață. Cu timpul, aceste coliere mi s-au părut prea comerciale și am cautat altceva. Astfel am găsit lutul polymeric cu care  ideile mele mi-au dat un orizont deschis spre lumea “handmade”. Iar inspirația a venit, evident, din amintirile mele  despre plaiul natal,  tradiția bogata, culorile aprinse și peisajele superbe. Dar, recunosc, amprenta și-au pus-o și alți bijutieri recunoscuți, de la care am învățat foarte mult.
15304572_1644296469196982_7869912110509394046_o
Cine te-a învățat să lucrezi cu ele?
Nimeni. Am cumpărat cărți, materiale, scule și tutoriale și așa am învățat. Am început sa vând bijuterii de clay la târgurile și Festivalurile de Arta din Nevada, pe care clienții le-au apreciat  de la bun început. Cu timpul am evoluat și am creat bijuterii industriale “Steampunk”, în compoziția cărora intrau și piese din  ceasuri stricate. Acesta tranziție a fost un mare succes. Au urmat și bijuteriile din metal  și pietre semiprețioase și prețioase. Pentru că sunt o perfecționista, a trebuit să învăț cum se fac și fotografiile profesionale, pentru a-mi pune în valoare bijuteriile.
Unde ai deprins arta frumosului?
În primul rând din familie. Apoi am făcut  Școala de Arte din Cahul, unde am ocupat mereu locuri de vârf la competițiile de pictură. La liceu eram poreclita  ”pictorița”, pentru că pictam pereții clubului de distracții. Apoi am studiat la Cluj-Napoca, la Facultatea de Științe Politice, secția Comunicare și Relații Publice (PR), timp în care am muncit la o fabrică de încălțăminte, creând modele noi. Ca sa fac un bănuț în plus, făceam genți și accesorii din piele și le vindeam la târguri din Transilvania.
Așadar, ai testat creativitatea în mai multe forme ale ei? De unde ai moștenit această calitate?
Tăticul meu,  Dumnezeu să-l ierte, s-a ocupat de  meșteșugăritul lemnului. Făcea mese, scaune, iar apoi și sobe. Toate căpătau forme artistice în mâinile lui. Mamei îi place să cânte operă prin casa, are o voce minunata, pe care a moștenit-o fratele meu Ruslan. Acesta este actor și cântăreț de opera la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Dar și ceilalți frați ai mei creează. Sora mea Daniela pictează și ea. În cazul ei, pasiunea pentru pictat a prins contur atunci când împreună cu soțul ei și-au deschis un restaurat și l-au decorat ei singuri. Vladimir, fratele mijlociu, m-a învățat cum să desenez animale. Cel mai important este, însă, că părinți ne-au susținut în tot ceea ce ne-am dorit să facem.
La fel vei face și tu, cu cele două fetițe ale tale?
Sigur că da, mai ales că atât Charlotte(8 ani), cât și Daniela(6 ani) au abilități creative. Foarte important este faptul că soțul accepta meseria mea și mă sprijină în toate. Pentru că nu aș putea sa nu creez.
Cum reacționează americanii când le spui că ești din Moldova?
Marea majoritate a americanilor nici nu știu de existența ei. Unii dintre ei știu, însă, că a fost o parte a României. Chiar soțul meu, care călătorise mult în Europa, nu auzise niciodată despre Moldova.
Este un hobby sau e vorba de o meserie din care se poate trăi decent?
La început a fost un hobby, acum este o pasiune care aduce bani. Se poate trăi și din handmade, cu multa muncă, creație unică, dar și promovare. Este un  început frumos de afacere, pentru ca nu m-am oprit aici. Am început sa fac clase și tutoriale online prin care îi învăț pe studenți cum pot face bijuterii identice cu cele ale mele.
 Care a fost cea mai scumpă bijuterie?
A fost cea de 225 de dolari.
Unde livrezi comenzile? În Europa ajung?
Livrez bijuterii în toată lumea. Și în Europa, desigur. Am avut livrări chiar și în România, și în Moldova. Cele mai multe au fost vândute în SUA, Canada și Tailanda. Bijuteriile pot fi comandate pe site-ul https://www.etsy.com/shop/valentinawinters.
Mulțumesc mult pentru interviu și așteptăm noutățile creative!
Și eu vă mulțumesc.
IMG_0218 - Version 2
Nerv de mamă³

Mame

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu
10557176_548116795313942_8352761916142406928_n

Există mame de tot felul.

Există mamă începătoare. Perfecționistă. Totul ca la carte! Lapte încălzit la o anumită temperatură. Sticluță sterilizată. Suzetă de rezervă. Cartea lui Spock în geantă. Le pot identifica de la o poștă. Băiță la temperatura indicată în carte. Poze cu copiii cum dorm, cum se scoală, cum mănâncă. Poze pe masă și sub masă, în cărucior și pe oală. Contur la mâinuțe și la piciorușe, desenate lună de lună. Jurnal scris în fiecare zi. Da, zi de zi. Lipit în el ombilicul ”căzut” la a treia zi și primele fire de păr. Primul dinte, prima împiedicătură și primul măr mozolit și întins pe bluza mamei. Toate înregistrate, notate și povestite tuturor. Obsedată de perfecțiunea de mamă și mai ales, de copilul ei. Cel mai, cel mai!

Există mamă obosită. Judecată, cel mai adesea, de cei din jur. Că nu șterge imediat mâinuțele copilului, că nu aleargă să îi încălzească laptele și i-l dă și mai rece, și nu sare din loc când acesta cade pe jos. Iar în cărucior sunt resturi de biscuiți lipiți de câteva zile. Oboseală. Îi mai face poze din când în când, dar contur la mânuță i-a făcut unul singur la două luni, pentru că la prima uitase. De surmenaj. Iar jurnal nu i-a introdus decât mult mai târziu. Câteva pagini, în ziua când a găsit în microunde ceaiul ei, care o aștepta de 3 zile și a înțeles că pe toate nu are cum să le reușească și s-a resemnat. A scris atunci 3 pagini de jurnal retroactiv. Multe lucruri nici nu și le mai amintea clar. De nedormit.

Există mamă matură. Stăpână pe situație. Relaxată. Înțeleaptă. Și de ar mânca copilul, câteodată, cu mâinile murdare – va fi imunizare. Și de ar cădea și s-ar juli – va fi experiență. Și de ar cădea din copac – va fi încercare. Iar de s-ar scăpa pe el – să alerge mai departe. Contează fericirea din ochii lui. Restul sunt detalii nesemnificative. Ca și hainele rupte, murdărite, jucăriile pierdute și sticlele nesterilizate. Ea aleargă mai mult cu ochii după el, dar știe să îl asculte. Nu se mai stresează de mâncarea caldă, gătită, și nu îl mai ceartă că se șterge cu mâneca la nas sau se scobește în văzul tuturor. Va ajunge și singur să înțeleagă că nu e bine și atunci va înceta. Fără să îi zică că e rușine. Iar jurnal nu i-a scris. Pentru că și-a făcut timp să îi povestească atâtea despre primele lui zile, detaliu cu detaliu, despre toate lucrurile cu adevărat importante din viața lui, fără fire de păr și ombilice imortalizate, încât știe sigur că nu le  va uita niciodată. Pozele ei sunt instantanee și haioase, deloc perfecte. Iar urmele de măr de pe haină – un semn al mândriei de a fi mamă, și nicidecum motiv de supărare.

Există mame de tot felul. Iubiți-le pe toate. Alintați-le, pentru că le aveți. Nu le judecați, pentru că sunt diferite. Diferite faţă de altele. Sau faţă de ele înseși în etapele devenirii lor.