Mai întâi s-a auzit o trosnitură de scaun căzut pe jos. Pe care am mai auzit-o periodic, și am tot atenționat, că într-o zi va cădea rău de tot. Maaam! Repede!!!!! Strigă din gură de șarpe cel mic, de am lăsat carnea pe foc sfârâind și am fugit într-o suflare. Deschid ușa camerei – sânge pe jos, sânge pe mâini, sânge pe barbă. Buză spartă.

”Televizorul dracului, strigă el, nervos printre suspine. N-o sa mă mai uit la el niciodată!”. Prima reacție a fost să îi zic clasicul: ”Vezi, ți-am zis doar de atâtea ori”, dar am învățat în timp că, copiii trebuie iubiți cel mai mult fix în momentele în care greșesc. De fapt, e valabil și pentru adulți. Ba chiar câteodată pentru aceștia e vital.

Am tăcut, așa cum face o mamă cu experiență de 14 ani. L-am calmat că nu e grav, noroc ca dinții îs la loc și că nu trebuie să mergem să coasem ceva pe la urgență. Nu că ar fi o noutate, dar știu cât de mare frică a prins pe medici ultima dată. I-am dat apă și am pus bandaj pe rană.

După un timp l-am întrebat: ”Totuși, televizorul a fost de vină?”. ”Da, mi-a răspuns, îmi poartă ghinion” și m-a privit luuung, parcă necrezând nici el în ceea ce spune.

Cred că învățăminte a tras și singur. Sunt sigură că nu se va mai legăna pe acel scaun, cum o făcea frecvent. Și nu pentru că i-am zis ”de atâtea ori”.

Câte regrete am acum că nu am reacționat la fel, acum 10 ani, când cel mare a căzut de pe bicicletă și și-a spart barba…