Știți sentimentul ăla când…

Când ești încă tânără, dar copiii tai te fac să te simți ridicolă și expirată. Când iți amintești de tine, când erai într-a opta și îi vedeai pe părinții tăi deja în vârstă, dar realizezi că mama ta avea 38, câți ai tu acuma. Și îți dai seama că exact așa te vad și copiii tai. Poate chiar mai rău.

Erau alte timpuri. Și nu prea aveam curaj, sau era vorba de bun simț, să arătăm faptul că da, ne rușinam și noi de părintii noștri. De fapt, ei nici nu erau atât de prezenți în viața noastră. Nu ne duceau cu mașina la scoală, apoi la meditații și la tenis. Nu ne duceau de câteva ori pe an în călătorii, la schi și prin parcurile de distracții ale lumii. Dar nici nu se arătau tare interesați să ne cunoască toți prietenii de școală, sau din curte, pentru că nu aveau timp pentru așa ceva. Și sunt sigură, pentru că nu existau pe atunci rețelele de socializare. Altminteri  și-ar fi dat interesul. Și probabil că și eu aș fi protestat să își bage nasul pe profilul meu sau, cine știe.

Știți sentimentul ăla când…

Constați cu stupoare că unul dintre ei te-a blocat pe facebook? El susține sus și tare că …din greșeală. S-ar putea dar, parcă nu prea cred. Și atunci te întrebi de ce? Ce-ai făcut? În afară de câteva like-uri nevinovate și câteva poze în care l-ai etichetat, parcă nu ai greșit cu nimic. A!!!! Exact din acest motiv. Like-uri de la mama și mai ales, de la bunica??? Ce poate fi mai jalnic pentru un adolescent? Mda… iar pozele… cum? Cum de am avut curaj să etichetez pozele alea de acum câțiva ani, unde apăreau în port popular??? Ferit-a sfântul ce emoții am declanșat. Am primit ordin, în aceeași seară, și eu și bunica, să ștergem toate etichetele. Ok. Executat!

Știți sentimentul ăla când…

Faci eforturi de a ține pasul cu ei și îți faci cont pe Instagram. Dar constați cu stupoare ca ei sunt oripilați de ”saltul” tău și nu te lasă să fii ”urmăritorul” lor. Pentru că este spațiul lor privat, pentru că măcar acolo sa îi las în pace, pentru că da, nu vor comentarii de la mama. Ca așa e cu preadolescenții.

Știți sentimentul ăla când…

Te gândești, lasă, mai am o speranță, cu cel mic, care își spune ”mini-adolescent” și alergi bucuroasă în fața școlii să îl strângi la piept și să îl boțulești, ca taaaare ți-a mai fost dor, iar el te oprește și îți spune serios: ”Mam, doar ne-am înțeles că nu ne pupăm în public, ai uitat? Rabdă până la mașină”. Și da, te conformezi. Iar în mașină îți zice, așa, ca printre altele: ”Ce zici să nu mai porți blugii ăștea evazați, că nu mai sunt la moda. Ăia din piele se poartă”. Știți sentimentul ăla când…

Devii confuză. Să râzi? Să plângi? Să nu te dai bătută și să îți faci cont pe snapchat, twitter și musical.ly și câte or mai apărea de acum încolo. Sau să accepți, resemnată, că ești un soi de ”dinozaur”, nu chiar bătrân, dar totuși din epoca Jurasicului modern și să te limitezi la socializarea pe facebook cu alți ”dinozauri” de-alde tine. Și de dorit să nu îi mai etichetezi deloc.

Dacă  nu știți sentimentul ăla ferice de voi, încă…