Categorie: Travaliu creativ

Travaliu creativ

Extraconjugal

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

24068743_10214888211497582_2438400971085097902_o.jpg

De multă vreme nu mai caut cărți perfecte. Ba chiar mă plictisește perfecțiunea. Îmi plac scriitorii care emană naturalețe. Îmi plac personajele îndrăznețe, dezgolite de falsuri. Pentru că happy-end-urile cu care am crescut din poveștile copilăriei noastre doar ne-au dăunat, zic eu. Viata nu este ușoara.
Despre Extraconjugal-ul lui Mihai Radu am citit mai multe recenzii, una chiar susținând, că această carte nu are un mesaj clar. Am așteptat să treacă ceva timp de la lectura ei și am înțeles că și acum mă mai gândesc la unele pasaje. Am găsit în ea multe realități nespuse și ascunse ale unei vieți ordinare de cuplu – cu probleme și blocaje. Mi-a plăcut mult stilul personajului de a vorbi direct, pe șleau, și de a-și recunoaște toate acțiunile mai mult sau mai puțin dorite. Unele regretate – altele nu chiar. Pentru că așa este omul.
Cartea începe intrigant cu un subiect mai puțin întâlnit – copiii află de la medicul de familie că mama lor are o boala venerică și pornesc o investigație. Deznodământul confirmă, încă o dată că, de multe ori, aparențele înșeală iar incluziunea copiilor adulți deja în viața intimă ale părinților lor nu este tocmai necesară.
Las mai jos doar doua pasaje pentru cei interesați să îi cunoască pe Robert și Alexandra:
”În fața mea Alexandra părea fără soluții, ceea ce m-a făcut să sper că reușisem să clintesc ceva în hotărârea ei. Pe masă, între noi, erau actele de divorț rupte – încetaseră să mai fie acte, redeveniseră niște simple foi de hârtie, pe care scria ceva, naiba știe ce. Nu mi-a zis nimic, a plătit în tăcere, s-a ridicat și m-am ridicat și eu…”Să iei o cutie de lapte de soia, nu mai avem”. Așadar, nu mai ”avem”, pluralul nu murise…”
”Adolescența a fost Evul Întunecat, un întuneric dubios, plin de chinuri și demoni. Marele demon, șeful demonilor, era sexul. Apoi, alți demoni subalterni: frica de ceilalți, teama ca nu mă vor plăcea, dorința de a pleca din T. și gândul că poate nu se va întâmpla niciodată…”.

Travaliu creativ

Alexandru Cazacu sau Sașa Kozak

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

20883925_10214032750471591_1211224746_o.jpg

Am terminat de citit cartea lui Iulian Ciocan ”Tărâmul lui Sașa Kozak” și am rămas ancorată, pentru ceva timp, în acea perioadă de după perestroikă, perioadă de nesfârșită tranziție, pe care am simțit-o pe propria-mi piele. Iar amintirile nu sunt tocmai dintre cele mai plăcute.

Cartea m-a făcut să revăd acum, la anii maturității, acea realitate că fiind un amalgam de drame, dar pe care le percepeam atunci ca fiind niște normalități. Era o normalitate ca numele românești să fie schimonosite, numai ca să sune mai rusește, mai la modă, aidoma personajului Alexandru Cazacu, devenit Sașa Kozak, care a refuzat să se însoare cu o fată numai pentru că era moldoveancă de la sat, adică ”bîcovkă”. Iar de vină de situația instabilă erau, evident, ”românizatorii”, de la care ”o început tot căcatul”. ”Iaca, avem acum alfabet latin, da uzină – iok!”, striga unul dintre personaje, Senea, ridicând halba de bere. ”Vă amintiți cum zgherau că sunt români? Om trebu sî șii blea, nu român!”, încheia acesta discursul la una dintre întrunirile zilnice din barul de lângă casă. Era un loc comun pentru toate discuțiile patriotice ale acelor vremuri.  Acolo continuă să se facă politică și în zilele de azi. Iar argumentele, remarc, sunt aceleași.

Era o normalitate ca totul în jur să se oprească din mișcare, atunci când începeau serialele sud-americane, pentru că, înțeleg acum, erau singura formă de evadare într-o poveste melo-dramatică dintr-o realitate greu de dus. Personaj elocvent era mătușa Frosea, iar la fel ca ea erau toatele vecinele mele. Apoi discuțiile interminabile de pe băncile din fața blocurilor se învârteau în jurul personajelor din seriale, iar comparațiile cu acestea duceau de cele mai multe ori la concluziile – ei, la noi totuși e bine. Măcar suntem liberi! Despre ce tip de libertate era vorba? Nici acum nu înțeleg.

Era o normalitate ca un intelectual să fie sărac și mereu sub presiunea facturilor și a lipsei de spațiu locativ.  O cunosc pe propria-mi piele. Și mai greu este, însă, când acel om își conștientizează această neputință și nu se resemnează, la fel ca și personajul lui Octavian Condurache. Toată viața speră la acea ”lovitură” pe care o va da scriind și care, ca prin minune, îl va salva de sărăcie. Soarta intelectualului a fost și rămâne încă la același nivel, demn doar de compătimire și nu pot încă nici acum să vorbesc despre subiect la trecut. Este o constatare foarte dureroasă, de altfel.

Poate e mai bine că l-a ucis o ceafă-lată într-o zi și l-a scutit de toate frământările sufletești: de a oferi unicului său copil o cameră doar a lui într-un apartament mai mare, iar soției  – posibilitatea de a umple frigiderul de la market și nu de le Piața Centrală.

Pentru el poate a fost, poate, o scăpare. Dar cum a supraviețuit soția lui apoi, s-a întrebat cineva? Nici acea mizeră compensație pe care ar fi putut-o obține pentru uciderea soțului nu i-a revenit. Pentru că era o normalitate să mituiești polițiștii și adevărurile să rămână îngropate undeva adânc, sub bancnote. Dar pot vorbi oare și aici la timpul trecut? Mă îndoiesc. În toată stupizenia situației create se întrezărește, totuși, un fir de speranță, conturat prin personajul soției cefei-late, care are remușcări și nu își găsește liniște pentru că soțul ei a omorât un om. La fel, însă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, frământările ei sunt ignorate, ba chiar înnăbușite grosolan de către soț.

Singurătatea resimțită în cuplu încercat de sărăcie este un alt subiect care le prezintă pe cele două femei din viața intelectualului Octavian Condurache  – soția mereu nemulțumită și amanta nefericită. Pentru că află ambele că nu au fost iubite. Iubirea vieții lui Octavian rămăsese acolo, undeva, în amintirile tinereții. Relația care se leagă între aceste două femei, una care se îmbolnăvește și cealaltă, care renunță să se ducă în Italia la muncă, doar ca să aibă grijă de ce dintâi conferă o altă dimensiune motivului singurătății prin prisma solidarității umane.

După lectura acestei cărții cu siguranță mulți cititori vor regăsi crâmpeie din trecutul lor, din acea perioadă de tranziție grea și incertă, când erau în căutarea identități naționale și a mijloacelor de supraviețuire care a caracterizat societatea post-sovietică. Îmi explic acum de ce cartea a stârnit un interes vădit străinilor și a fost tradusă în limba franceză. Pentru că reprezintă un fragment, un stop-cadru al societății basarabene a anilor 90.

Și din păcate, vor realiza, probabil, la fel ca noi, martorii oculari, că unele realități nouăzeciste nu au fost depășite, ba chiar s-au agravat în ultimi ani.

Povestea sufletului călător – Doina Stici
Travaliu creativ

Povestea sufletului călător – Doina Stici

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

img-7241

Am cunoscut-o la Cluj, pe când împărțeam aceeași soartă de studente venite din Chișinău pentru studii. Este singura ceramistă  din R. Moldova și din generația ei de colegi de la Cluj care a avut o expoziție personală de ceramică la Muzeul de Artă din Cluj și la Centrul Cultural Mogoșoaia, București – locații foarte importante în domeniul artelor. În 2011 a reprezentat România la expoziția internațională de ceramică „Keramik in Steinbruch Oberpullendorf” în Austria și la multe altele din Ungaria, Bulgaria, Anglia și Egipt. Iar numele ei e Doina Stici.

Salut Doina. De când te țin minte ești cu mâinile în argilă și debordezi de creativitate. De unde ți-a venit acest drag de vase ceramice?

Legătura mea cu arta am stabilit-o pe când eram mică. La Chișinău, pe la 13 ani, mergeam la Casa Pionierilor de atunci, unde modelam și coloram obiecte din ceramică câteva ore pe săptămână. Preocuparea aceasta a durat vreo câțiva ani buni. Înainte de a face ceramică, am făcut școala de muzică, timp de șapte ani – pian – și sunt și acum mândră de performanțele mele muzicale din vremea aceia.

Părinții te-au încurajat?

Eu m-am născut și crescut într-o familie de intelectuali, tatăl meu a fost scriitor și ziarist, mama – inginer chimist. Părinții mei au trudit din greu pentru a-mi dezvolta talentele artistice și pe cele literare și m-au supravegheat în demersurile mele în această direcție.  Era evident că nu aveam înclinație pentru științe exacte, în situația asta ei mi-au prezentat tot evantaiul de alte posibilități: de mică am fost dusă la balet, la cercuri artistice de pictură și desen, iar tatăl meu mă incuraja să scriu poezie. Am făcut studiile la Liceul Român-Francez „Gheorghe Asachi”, în clasa A, clasă cu profil muzical, în consecință, am cântat în cor profesionist și participam la concerte. Însă, marea lor decepție s-a întâmplat, atunci când mă apropiam de finalul clasei a 12 și le-am zis că nu vreau să urmez linia muzicală. Așa că prima facultate la care am dat examene a fost regie teatru, dar și acolo, când recitam una dintre poezii în limba franceză m-am oprit, m-am blocat, am ieșit din sala de examene. Atunci taică-meu a strâns toate lucrușoarele din lut pe care le aveam în casă, mi le-a pus într-o cutie, mi-a adunat desenele pe care le-am făcut în ultimii ani și m-a îndemnat să fac arte, ceramică. A intuit bine. Inclusiv la facultatea de la Cluj, unde am făcut studiile și masteratul nu de puține ori mi s-a spus că port ceramica în sânge…

Vasele tale sunt impregnate cu istorie. Ce anume te inspiră?

Pentru mine vasul este un subiect care are o rezonanță amplă, pentru că poarta în el multiple informații, pe care eu am încercat să le duc mai departe, să le dezvolt, trecându-le prin filtrul percepției, al înțelegerii și al imaginației mele. În cazul vaselor mele, este o mixare de genuri ale artei ceramice, utilitar plus artistic. Dincolo de utilitar, dincolo de funcționalitate, există și povestea.  Ele „povestesc” despre timp. Pentru aceasta creez o ficțiune – trecerea timpului prin patină în culoare, la fel și construcția în straturi. Această construcție ”a la colombain”, cum i se mai spune, îmi permite să direcționez privitorul într-un tărâm al trecutului, să-l îndemn să răsfoiască trecutul în memoria lui adâncă, ancestrală, ca și paginile unei cărți, filă cu filă, strat după strat. 

12b-set-linii-dimens-h-25-cm-pina-120-cm-teh-imp.jpg

Este vorba de fapt de niște povești?

Văzute per ansamblu, toate compozițiile pe care le-am creat, în afara faptului că „vorbesc” despre timp „povestesc” și despre spațiu, mișcare în spațiu, pentru că texturile de pe vase sunt inspirate din arta diferitor culturi și natură. Dacă e să fac un rezumat al creației mele, referitor la vase, este povestea sufletului călător în spațiu și timp.

Unde anume ai început să modelezi vase?

Viziunile mele s-au materializat în diferite locații, ateliere, în jur de cincisprezece ani am lucrat în fabrici de ceramică în diferite orașe, în care închiriam spațiu pentru lucru, făceam naveta. O mare parte din vase le-am creat  în spații industriale, pe lângă tumultul de muncitori agitați, pe lângă gălăgia infernală din fabrici. Pot să zic că  în acea perioadă făceam un soi de meditație inconștientă. Reușeam să mă decuplez și deconectez de la exteriorul zgomotos, să mă debranșez mental de la orice element care nu era prielnic creației.   

Ce anume declanșează o lucrare? Ideea, materialul?

În lucrările mele, materialul ceramic este cel care declanșează opera, cel care îmi sugerează subiectul și mă ghidează în alegerea formelor și texturilor. Datorită flexibilității și maleabilității sale, el lăsa să apară pe orice porțiune pe care o ating, cele mai fine amprente ale mâinii. După ardere, aceste amprente se vor solidifica, devenind martore ale dialogului intim și profund între mine și argilă și totodată între mine și timp, între existența mea și memorie.

Argila este cheia, pentru mine întotdeauna la îndemână, pentru a deschide acel spațiu interior vast, în care sălășluiește memoria, cea colectivă. În acest spațiu este o trezorerie cu un număr infinit de imagini, care îmi dă bucuria de a vedea acel numitor comun imagistic al umanității în care pot face un soi de arheologie. Arheologie mintală.

În viața reală aceste incursiuni intuitive în memoria colectivă, le transpun în împletituri din porțelan cu motive persane, grecești, egiptene, africane, dacice sau sub forma de amfore și stâlpi cilindrici, sau vase clădite prin cea mai veche metoda din lume, folosită în olărit. Astfel, sunt angajată într-o călătorie imaginară, care îmi permite să mă deplasez în diferite țări, pe diferite continente, în diverse perioade istorice, fără a părăsi atelierul.

Pentru ca legătura dintre civilizațiile vechi și lucrările mele să fie mai ușor citită, am folosit samota, unul dintre materialele ceramice pe care îl prefer, pentru că este zgrunțuros și robust, are un caracter primitiv, emană căldură și sinceritate. Folosesc și patina suprafețelor, pentru a crea o ficțiune. Vasele modelate în prezent par a fi vechi. Ele sunt pe alocuri deteriorate, au detaliile șterse. Astfel devin mesagere ale timpurilor apuse.

salonarta14

De ce anume vase, și nu altceva?

Modelez vase, pentru că sunt fascinată de acea materie transparentă din care este creat golul. Construiesc vase în jurul unui vid, care capătă formă datorită pereților din argilă cu care este împrejmuit. Aceasta mă face să mă gândesc la gestul Creatorului, atunci când ne-a plămădit pe noi oamenii, împrejmuind duhul cu pereți din piele.

Un vas are viață, forma capătă substanță atunci când este umplută. În vas va fi plantată o floare, rădăcinile căreia vor pătrunde progresiv în pământ. Timp de luni și ani, rădăcina se va dezvolta și va creste, plantele fiind udate și îngrijite. Astfel, în interiorul vasului se va crea un nou ritm, un puls viu, legat de jur-împrejur de pereții din samotă. În vasul pe care l-am modelat, va apărea viața – un univers tăcut și invizibil, în care, de fapt este ascunsă esența.

Observ că tratezi vasele tale ca pe niște personaje vii, însufeltite.

Pentru mine vasele sunt niște personaje, pe care le îmbracă în haine cu diverse texturi, cu motive vegetale sau geometrice. Nu întâmplator lucrez doar cu trei  forme, cărora, în imaginația mea, le atribui anumite roluri. Stâlpul  îl asociez cu masculinitatea, vasul rotund și amfora – cu femeia, a cărei pântec abundă de fecunditate și vasele mici, care sunt rodul unirii celor două elemente primordiale, masculin – feminin. Din aceste trei tipuri de vase formez grupuri unitare sau altfel spus, familii de vase, care poartă aceiași haină-textură.

Știu că și tehnica execuției presupune o întreagă filosofie. Despre ce anume este vorba?

Pentru realizarea decorului suprafețelor, am folosit o tehnica inovatoare, cea a impregnării porțelanului în samotă. Această tehnică îmi dă posibilitatea să întrunesc într-un singur obiect două extreme: fragilitatea, creată prin modelarea pânzei fine din porțelan și puterea – obținută prin folosirea samotei, ca material de bază.

Fragilitate și putere, finețe și robustețe, diversitate și stabilitate – sunt extreme, care caracterizează viața oricărui om și pe care am încercat să le reprezint plastic, având ca suport vasul  și în ajutor – pe cei mai buni camarazi ai mei : samota, porțelanul și, bineînțeles, cuptorul!

Ai preluat de undeva această tehnică?

Pot să zic că artiștii ceramiști, la cei profesioniști mă refer, sunt asemenea bucătarilor –  au un caiet cu rețete pe care le aplică de la caz la caz, de la o lucrare la altă. Artiștii ceramiști știu cum se prepară orice fel de rețetă „de mâncare”, asta se învață la facultate, dar avem specialitățile noastre, metode de lucru personalizate, irepetabile. Tehnica pe care o folosesc atunci când creez texturile vaselor îmi aparține în totalitate, este o invenție a mea personală. Fac o mixare de materiale pe suprafețe samotate sub formă de împletituri și pete colorate. Împletesc fire subțiri de argilă și le impregnez într-un material mai grosier, cum este samota, sau și invers, impregnez fire de samotă pe suprafețe de material ceramic mai fin. Firele sunt colorate, colorez pasta în masă sau folosesc unele materiale pentru împletituri, care la ardere capătă culoare din structura lor naturală, fără adaos de coloranți.

Și cum reacționează publicul la această inovație?

Cel mai curios public cu care am avut tangență a fost cel din Austria. Participam la o expoziție internațională și oamenii din public, dar și ceramiștii participanți nu doar că îmi atingeau, pipăiau vasele, unii chiar le miroseau! Am fost interogată de mai mulți dintre ei, despre ce metode de lucru folosesc și cum am reușit să obțin anumite structuri și nuanțe în texturile vaselor.

De ce anume vase mari și nu obiecte decorative din argila?

Ceramica este o artă cu un domeniu vast, în aria acestui domeniu intra ceramica utilitară și cea artistică. Din genul de ceramică  artistică fac parte obiecte care nu au o funcționalitate, mai bine zis, singura menire a unui obiect ceramic artistic, este să fie contemplat și să transmită anumite mesaje și idei. În cazul acesta, de exemplu, îmi propun o temă, pe care o desfășor prin modelaj și culoare, ca și în cazul poeziei, poetul își propune tema și o desfășoară prin text. Materialul de lucru pentru ceramist este argila, mai bine zis, cuvântul argilă înglobează cele cinci materiale cu care se lucrează în cazul artei ceramice: gresie, porțelan, lut, samotă și faianță. La fel și poetul care aranjează  cuvintele în  propoziții și fraze pentru a da o formă narativă poeziei, la fel și ceramistul modelează argila pentru a ajunge la o formă sugestivă, care ar fi plină de conținut. Astfel, printr-o abordare abstractizată și liberă, am conceput și am modelat lucrările: „Cuibul”, „Cinematograf”, „Poezie falsă”, „Cruce-pat”, „File de poveste”, „Memorii japoneze”, „Lângă cetatea Bethsaida” și multe altele.

doina-stici1

Ai creat și obiecte utilitare din argilă?

La Academia de Arte „Ioan Andreescu” de la Cluj, la fel ca și la masteratul pe care l-am făcut la Strasbourg, la Universitatea „Marc Bloch”, am creat obiecte utilitare și artistice, însă mai există și o altă formulă, atunci când cele doua genuri ale artei ceramice sunt combinate. Artisticul și utilitarul se îmbină, în așa măsură încât ajung să fie sinonime. Aceasta a fost alegerea mea pentru unele dintre creațiile pe care le-am realizat după absolvirea facultății, de a crea obiecte utilitare, dar care ar fi artistice, unicate și deosebite. Pentru că intenția mea a fost, să pot trăi din artă și câștiga bani din ce lucrez. Vasele decorative, unicate, purtătoare de sens, au fost o opțiune, care mi-a adus și bani și succes în cercurile de profesioniști, la fel ca și în rândurile cumpărătorilor, oamenilor iubitori de artă și frumos.

Abordezi și alte tematici?

Bineînțeles, altfel m-aș fi plictisi. Particip la expoziții profesioniste de ceramică, cum ar fi bienalele naționale și internaționale de ceramică, la expoziții colective organizate pentru artiști profesioniști la care particip cu lucrări  abstracte sau decorative-utilitare.

Unde pot vedea cititorii noștri vasele tale și de unde le pot comanda?

Pe site-ul http://doinastici.ro/.

Doina, îți mulțumesc pentru interviul-poveste.

Și eu îți mulțumesc!

Travaliu creativ

Jurnal si Cantosuri. La 4 A.M.

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

 

 

Nu am idealizat niciodată scriitorii din simplu motiv că am crescut în brațele unuia. Tata. Știu cum este să scrii și mai ales cum este să nu ai stare. Să nu poți scrie. Să simiți că ai epuizat totul. Ca s-a scris totul. De alții dar și de tine. Și știu că este o suferință greu de dus.

Astăzi am fost la lansarea cărții lui Radu Vancu – Zodia Cancerului, un autor descoperit recent de mine și citit cu drag. Pentru că scrie și poezie. Și pentru că am regăsit acea sinceritate familiară de a spune lucrurilor pe nume. Da, a scris poezie până a simțit ca ”din aceiași inima, același creier nu are cum să iasă decât aceleași gânduri și subiecte”. Și atunci s-a oprit. Și a pornit un jurnal. Scriind seară de seară, de mână, pentru că ”atunci când scrii cu mâna est timp suficient ca scrisul să îți treacă prin corp și inimă”, gluma autorului, care ulterior a trebuit să îl rescrie pe laptop și a regretat etapa de ”babă de modă veche”. Eu una, îmi permit să cred, că această rescriere nu a fost întâmplătoare. Sau inutilă. Jurnalul, zic eu, a avut timp să realizeze dublul circuit, impregnându-se și mai bine pe retina buricelor degetelor. Dar și în propriul Eu al autorului. Pentru că jurnalul este și despre cancer – ca formă de boala atât fizică, cât și creativă. Relatată de autor și asumată. Despre acea boala ”care nu te ucide” dar te chinuie și despre care, povestea autorul că ”o ceri pentru a te chinui” și a naște în chinuri idei, viziuni, pagini noi de carte. Jurnalul este și despre ”exorcizare” după cum sublinia Ruxandra Cesereanu, dar și despre ”mântuire”, acea eliberare amintită de Ioana Both. Și pe care a consimțit-o autorul.

Jurnalul a fost ca o trecere de la ”sprint” la ”maraton” – o altă formă de scriere, sublinia Radu Vancu, care permite o mai mare desfășurare a ideilor, față de o poezie concisă, scurtă și cu idei comprimate. Și vor mai urma și altele, după câte am dedus din ”printrerândurile” discuției. A fost o expunere riscantă, dar asumată. Pentru că, atunci când acea parte din tine intimă devine publică, te aștepți că te vei simți ”dezgolit” în mulțime. Iar pentru aceasta, remarca Baudelaire, e nevoie să fii cu sânge rece uneori, poate chiar obraznic, amintea Radu Vâncu.

Am răsfoit doar jurnalul, urmează să îl parcurg în liniște și cu semne inserate (ca pe un lung poem) asa cum am văzut la Ioana Both, pentru că sunt și multe gânduri profunde, citate memorabile și multi autori amintiți în cele 348 de pagini. Până atunci, las să curgă multă poezie. ”Cantosuri-le domestice” vor fi citite la ora 4 A.M. Pentru că ”cele mai rele sunt ”orele lupului”, în ceasurile mici dintre trei și cinci. Atunci vin demonii: mortificarea, dezgustul, spaima și furia. N-are nici un rost să încerci să-i reprimi, căci asta-i face și mai răi”, Ingmar Bergman.

Așadar, noaptea asta. La 4 A.M.

IMAG3005.jpg

 

Alerta oranj sau În căutarea țării pierdute
Travaliu creativ

Alerta oranj sau În căutarea țării pierdute

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

VVovc - cu cartea.jpg

Salut Vitalie. Îți mulțumesc mult pentru cartea-cadou ”Alerta oraj sau Pe alocuri Viscole” pe care mi-ai oferit-o și pe care, recunosc, am parcurs-o cu strângere de inimă. Textele tale, mi-au părut a fi ecoul ale unor strigăte, ale unor nedreptăți, aidoma unor plasturi puși peste răni adânci și vechi, care deși frig rău, sunt necesari pentru a marca zonele afectate. Doar pentru a marca. Pentru că vindecarea ar fi trebuit să vină din interior. Deduc, însă, din aceste mici texte, că nu vine. Bănuiesc că din acest rău constant a și apărut cartea.

De ce nu se vindecă rănile, Vitalie, mai ales, cele ale unui moldovean plecat de mulți ani la Paris?
Există răni care nu pot fi vindecate… Ele pot fi doar uitate, dar uitarea este o negare de sine, o autodesfiintare, o autodevorare. Nu vreau să mă regăsesc în niciuna din aceste ipostaze. Nu vreau să am de afacere cu nimic din toate astea. Nu vreau să uit nimic. Ceea ce mă face să sufăr cu adevărat este frica de a uita. (Am și scris despre asta în Alerta oranj 6, text care nu a intrat în acest volum). Mă consider un om fericit și împlinit. Inclusiv, fiindcă nu m-am lăsat înghițit de aceste dureri despre care vorbești. Am învățat să le stăpânesc și să le îngrop în… texte, spre exemplu! Într-un fel, această carte poate fi considerată drept o terapie. Eu nu pot să elimin nimic din durere (și nici nu vreau), dar pot să încerc s-o domin. Să-i schimb polaritatea. Din vulnerabilitate s-o prefac în forță. O forță pe care s-o pot iradia, prin intermediul acestei cărți, și cititorilor.

Observ că majoritatea textelor au fost scrise între anii 2011-2013. De ce anume atunci?
Ai dreptate… Apreciez spiritul observator! Lucrurile sunt simple și relativ prozaice. Să-ți zic cum a fost. Eu nu am scris nimic timp de 10 ani. Dar absolut niciun cuvânt! Și atunci când m-am lansat în această aventură, a fost de parcă am dat de un izvor cu apă rece și cristalină în mijlocul Saharei. Aveam (și mai am) atâtea de spus! Scriam ca un apucat, cu o încăpățânare și o înverșunare cu care rareori am făcut ceva în viață. Eram într-un proces continuu de scriere, căci faptul de a pune textul pe foaie nu e, pentru mine, decât o etapă finală. Textul fermentează și „se scrie” timp de câteva zile în capul meu… Și cum nu aveam alte angajamente, textele apăreau relativ des. Dar treptat, am început să răspund la alte solicitări, proiecte, activități. În 2014 am început a scrie editoriale săptămânale pentru un site moldovenesc, în care comentez știrile din Republica Moldova. Îmi ia ceva timp. Chiar destul de mult timp. Iar eu nu pot să scriu decât noaptea, căci am o activitate profesională incompatibilă cu scrisul și destul de intensă și ea. Limitele propriului organism și o anumită dispersare face ca texte precum cele din volumul „Alerta oranj” să apară mai rar.

Tema deportărilor, a urmelor comunismului lăsate, mai ales, pe mentalitatea oamenilor sunt două dintre subiecte care tot reapar în carte. Ce macină cel mai mult – trecutul, sechelele sau faptul că oamenii continuă să ignore trecutul?

Trecutul nu poate să macine. Doar prezentul macină. Trecutul este trecut, uneori el frige, doare, dar după cum spuneam și mai sus, trecutul trebuie asumat în întregime ca să devii mai puternic. Trecutul este ca un foc. El trebuie stăpânit. Ceea ce nu pot accepta și cu ce nu mă voi împăca niciodată este ignorarea lui și faptul că nu suntem capabili, ca popor, ca și comunitate, să-l înțelegem, să tragem învățăminte din trecut pentru a nu-i repeta erorile. Prin ignoranța noastră suntem extrem de vulnerabili. Orice coțcar poate să vină și să ne transforme în ce vrea el… Un fel de Oceanie a lui Orwell… Numai Ministere ale Adevărului peste tot. În chiar prima poveste din această carte este enunțată o întrebare fundamentală: „Ce trebuie să înțeleg?”. Da, deportările, perioada comunismului, chiar și pactul Stalin – Hitler (lumea-i zice „Ribbentrop – Molotov”) sunt elemente definitorii pentru a înțelege prezentul din Republica Moldova. Toate se suprapun. De acolo am ieșit și fără a înțelege acele timpuri, nu putem să ne descurcăm astăzi. Dar uneori am impresia că boala e și mai gravă. Îmi revăd textele scrise acum cinci ani și mă tem că amnezia noastră este totală. Nici măcar memorie de scurtă durată nu mai avem…

Am descoperit destul de târziu și niște versuri de ale tale, care iarăși, deschid același subiect:
”Am să-ți dau un mărțișor astăzi
Și am să ți-l înfig cu un ac drept în inimă
Și am să iau un ac mare, din acele cu care se cos sacii
Din acei saci în care se cos morții
Din acei morți despre care nu se știe nimic
Și am să-l înfig cu inimă, cât mai adânc, mai adânc
Să țâșnească sânge peste zăpezile noastre
Să se topească odată! mama lor de zăpezi!”, (poemul Mărțișor).

M-a impresionat și povestea despre fântâna lui Chirică, străbunicul tău, pe care au astupat-o cei cărora ”nici numele n-ar trebui să-l rostim”. Fântâna a fost curățată pe timpul când erai copil, dar numele ”îl mai putem rosti” în condițiile de astăzi? Sau, legând cu poezia anterioară ideea, crezi că se vor mai topi zăpezile?
Mulțumesc pentru acest citat! Poemul „Mărțișor” a fost publicat pe revista online „Metaliteratura”, dacă nu mă înșel, editată de Nina Corcinschi și Aliona Grati. Aceste versuri fac parte din volumul „Și în realitate s-au întâmplat următoarele…”. Hazardul face ca în acest an să-mi apară și primul volum de poezie, la editura Vinea. Sper ca volumul să fie prezent pe standul editurii la salonul de carte Bookfest, care vine în premieră la Chișinău, și care se va ține de pe 31 august pană pe 4 septembrie. Uite că am făcut și puțină reclamă!

Chiar mă bucur. Reclamă prea multă pentru poezie nu poate fi. Sunt un mare promotor al acesteia, și cred, că, din păcate, este puțin citită. Dar să revenim.
În rest… Nu știu, nu sunt profet. Dar eu unul fac tot ce-mi stă în puteri ca să vină o primăvară adevărată și pe meleagurile noastre. Nu vreau să par arogant și să-mi dau prea multă importanță. E picătura mea. Poate dacă vor fi multe picături, din ce în ce mai multe, vom fi capabili să creăm un fluviu, care aidoma râurilor deturnate de Heracle, vor curăța grajdurile memoriei noastre colective de gunoaie…
Dar se pare că devin patetic și grandilocvent… Nu vreau să par ridicol. Totul poate fi interpretat mult mai simplu: eu am copii. Și mi-aș dori mult să fie mândri de ceea ce sunt. Și de la cine să învețe mai bine decât de la tata?

De ce consideri că se votează în continuare atât de mult cu comuniștii și nu doar de cei rămași în țară, dar inclusiv din diasporă?
Ignoranță… Ignoranță crasă… Amnezie totală. Plus propaganda. Apropo, acei plecați în străinătate nu prea votează pentru comuniști sau socialiști. Mai bine zis cu socialiștii sau comuniștii votează doar acei care sunt plecați în Rusia. Ceea ce demonstrează încă o dată că nu votăm noi, cu mintea trează și lucidă, ci elementar, ne supunem unor vânturi. Noi, în genere, nu mai știm să gândim. Toate opiniile noastre nu sunt ale noastre, ci niște versiuni auzite undeva. Până și problematica, agenda, ni se impune de altcineva. Ni se zice: „Iată problema. Și iată opiniile care se cuvine să le aveți la subiect.” Dar bine, acesta este deja un alt subiect…

lânga Molière si La fontaine

Tematica emigranților este iarăși un subiect la care, e și normal, revii mereu, fiind tu însuți plecat de atâția ani de acasă. Ți s-a reproșat vreodată că dacă îți păsa de țara asta, rămâneai să lupți și nu te dădeai acuma viteaz cu comentarii pe facebook?
Oooo, aceste reproșuri! Bineînțeles, și ele au devenit foarte frecvente în ultimul timp… Dar ele ies la suprafață din abisuri ale prostiei într-atât de profunde, încât nu mi-ar ajunge suflu că să cobor până la ele. Doar un răspuns am la tot felul de aiureli de genul ăsta: eu am participat la toate scrutinele organizate în Republica Moldova de când am împlinit majoratul și până acum. Punct.

De ce totuși ”astăzi, revenirile sunt mult mai puțin lacrimogene, căci nici străinătatea nu mai este pribegie, nici „casa” – casă. Această lipsă de exces de sentimente generează de la început un soi de culpabilitate ce zvâcnește în pulsații undeva în surdină. Incapacitatea de a suferi este o suferință aparte, nu mai puțin dureroasă”?
Este un citat din „Radiografia unei reveniri”. Cel mai simplu ar fi să îndemn cititorul acestor rânduri să citească cartea, căci textul respectiv este anume despre asta, dar voi răspunde puțin altfel, cu un poem:
„Mă întorc într-o Patrie
Care nici nu ştiu dacă mai este a mea
Care fuge de mine precum orizontul
Când sunt aici – ea-i acolo
Când sunt acolo – ea-i aici

Cineva construieşte castele din nisip
Pe care le găsesc năruite
De fiecare dată când ajung până la ele
Spălate de valurile apelor în creștere
Lăsându-mi mocirla sărată să-mi curgă printre degete

Mă întorc la un pământ
Care niciodată n-a fost cu desăvârșire al meu
În pofida chemărilor lui insistente
Iar când ajung, nu-i aud decât suspinele
Care, ele, sunt toate ale mele

Cineva îmi modifică permanent
Cărțile poștale despre un picior de plai, o gură de rai
Pe care le proiectez cu atâta migală
„Auziți, Domnilor! E o înșelăciune la mijloc!”
Dar mi se spune că imaginea nu este contractuală

Și caut atunci în arhive o copie a contractului
Dar nu găsesc nimic altceva decât solicitări de oferte
Și același speach comercial
Folosit de 2000 de ani, cel puțin:

„Pe un picior de plai,
Pe o gură de rai…

Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Păseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!”…

Şi nici o semnătură nimic
Şi nici o semnătură nimic…”
(2014)

Descrii cu mult sarcasm, de-a râs și plâns, realități din orășelul tău de baștină Bălţi-ul, rupt parcă de tot ce înseamnă civilizație modernă – de la experiențele nefaste cu taximetriștii și notarul, cu polițiștii și cadastrul. Cum se face, că tocmai din acel mic oraș, rusificat, provine un patriot ca tine, care nu are liniște nici pe malul cald al Senei?
În primul rând, eu nu prea știu ce înseamnă „patriot”… Fiecare folosește această noțiune cum îi convine și nu cred că mi-ar face plăcere și nici cinste să fiu înscris în oricare din aceste oști belicoase. În al doilea rând, îndrăznesc să sper că ceea ce sunt nu depinde de locul anume în care m-am născut. În sensul că nu faptul că m-aș fi născut la Bălți, ori Chișinău, ori Telenesti, ori Ocnița ar avea ceva de afacere cu ceea ce gândesc ori simt astăzi. Mi-ar place să gândesc că am depășit, că sunt ceva mai mult decât un produs al resentimentului sau al adversității cu care am fost confruntat în copilărie și în fragedă tinerețe.

Nu ai fost niciodată victima agresiunilor sau a înjosirilor din acest motiv, pentru că eu, personal, știu situații de acest gen petrecute în Bălţi?

Sunt chestii care țin de trecut. Au fost de toate. Lucruri destul de urâte uneori. De aceea când aud astăzi indivizi care îi dau cu „ущемление прав русскоязычного населения” mă umflă râsul. Să fiu înțeles corect: nu caut răzbunare. Nu mi-ar place să fie citite aceste rânduri drept un apel sau o mărturie belicoasă. Dar cred că este important să înțelegem cine anume învrăjbește lumea. Sunt aceiași care umblă astăzi cu „ущемлениa”.

O altă idee interesantă și de-a dreptul filosofică mi-a părut cea cu noțiunea de gospodar, care prinde diferite conotații în textul tău. Mai ales negative. Tu, Vitalie Vovc, te consideri un gospodar?
După ce am scris ce am scris nu-mi rămân decât două răspunsuri posibile: să-ți spun că nu sunt gospodar, pentru a corespunde textului, sau să zic că sunt, dar să neg noțiunea de gospodar, adică sunt gospodar, dar unul în sensul „adevărat” al cuvântului! (aici s-ar cuveni un emoticon din ăla care moare de râs). Dar am să-ți povestesc o întâmplare din copilărie (de la Bălți!): s-a legat într-o zi un idiot de mine și a început să mă întrebe cu ce categorie de interlopi mă identific (o întrebare care doar un ex-sovietic o poate înțelege, intraductibilă: „Kто ты по жизни?”). Cum poți să-i explici unui „gopnic” (încă o noțiune familiară la Bălți!) că tu nu faci parte din lumea lui? Dilemă! Păi uite, chestia cu gospodarul e cam același lucru: nu este din lumea mea. E o categorie care pur și simplu nu mă poate defini.

Ziceai în încheierea cărții, că de 20 de ani, BLUDUL s-a răspândit prin toată țara. Acest termen intraductibil, dar perfect potrivit, aș zice, ne-a împânzit mințile și ne poartă în cercuri. Ar trebui de pus un panou la frontieră: ATENȚIE, AICI ESTE BLUD! Oare acest panou nu va genera, iarăși, un nou val de tineri, mai ales, care vor părăsi țara?
Nu, panoul e pentru cei din afară. Fiindcă nu poți măsura Moldova cu măsurătoare obișnuită. „Aici este Blud!”. Aici funcționează alte legi și 1+1 nu fac aproape niciodată 2. Întotdeauna mai e ceva și în minte care se adaugă la rezultatul final.

Permite-mi, în încheiere, în loc de o ultimă întrebare-răspuns, să citez doar un gând trist din textul tău: ”Nu, nu cred că se degajă ceva, în afară de sudoare și ceva feromoni, din horele noastre… Noi nu știm să fim comunitate. Noi suntem gospodari desăvârșiți. Și orice apariție în public nu este decât o ocazie să ne măsurăm cu „gospodăriile”
Da, cred că ar trebui să întoarcem fabula pe dos, prea mult am jucat sub scripca altcuiva. Ar trebui s-o rescriem: „Ai jucat? Îmi pare bine! Acum cântă, dacă poţi!”

Îți mulțumesc mult pentru gânduri și pentru alertele tale oranj, de care vom ține cont și sperăm, măcar în al doisprezecelea ceas să învățăm ceva din greșelile trecutului și să ne ferim de viscole noi.

Și eu vă mulțumesc.

 

Coperta Tzone

Travaliu creativ

Diavolii lui Ian (și-ai noștri)

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Omar-si-diavolii-Ego-Proza-a

Prima data am citit fragmente din carte pe Facebook. M-a intrigat. Apoi am comandat-o și am citit-o cu lungi pauze. Meditative. M-am pregătit să vin la lansare. Nu am ajuns. Nu din vina mea. Merit oricum o bilă neagră. Mi-o asum.

”Omar și diavolii” este diferită de tipul de literatură scrisă de autori români, citită de mine până. Mi-a amintit de Salinger și întâmplările demente a lui Holden, cât și de Alex DeLarge – delincventul carismatic și psihopat a lui Antony Burges din ”Portocala Mecanica”. La fel, am simțit o asemănare cu Alex din ”Vara în care mama a avut ochii verzi”. Aceleași aspecte sumbre ale vieții – neacceptare, neîmplinire, instabilitate, dragoste neîmpărtășită, lipsa iubirii părintești sau incapacitatea acestora de a o face simțită (că este vorba de părinți ignoranți, nefericiți sau cu probleme psihice, cum este cazul lui Ian). Sentimentul de neintegrare într-o lume distorsionată. Limbaj vulgar, comportamente violente amestecate cu alcool. 

Ian încearcă cu disperare sa-și găsească un rost. Un loc sub soare. Caută de lucru în țară, pleacă apoi în lume. Viață de emigrant. Crudă. Înjositoare. Stupidă. Personajul revine și iar pleacă, tot căutând o stabilitate atât a localizării lui fizice pe pământ, cât, mai ales, a celei psihice și emoționale – iubind și revenind la aceeași fată Roxana – probabil unicul personaj afectuos și mai mult sau mai puțin stabil din viața lui. Este o căutare permanentă, înserată cu momente de revelație. Un amestec de fir narativ al cotidianului banal și momente de derapaje meditative. Uneori, exact aceste derapaje par a fi tocmai cele mai lucide gânduri. Urmărim un amalgam de contradicții ale personajului, o analiză și o definire a celor ce i se întâmplă lui Ian, devenit și Omar spre final. Contradicție privita ba cu ochi limpezi, ba prin prisma lentilelor exagerate ale apelor emoționale tulburi, încurajate și de acea predispoziție genetică.

Ian cedează. Ian-Omar evadează. Depresie. Omar căuta modalitatea lui de supraviețuire. Pentru că boala lui ”nu seamănă cu nici o boala din acest oraș”. Cui nu i se poate întâmpla?

Mi-a plăcut. Zău că mi-a plăcut mult.

Felicitări, Dan Ciupureanu, pentru ”Omar și diavolii”.

Travaliu creativ

Autograf cu ruj roșu

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

18716569_253674091768679_1226940620_n.jpg

„În cărțile mele sunt sinceră, tare sinceră, ca în pielea goală. Mulți îmi zic că aș putea scrie multe și de toate, că nu mă costă. Mă costă. Orice acces de sinceritate costă”, scria interlocutoarea mea pe pagina ei de blog.

Am descoperit-o pe facebook ca pe o nota discordantă de tot ce am citit pana acum. Debodrdant de directa, vulgară ar spune unii, spunând lucrurilor pre numele lor popular – fără google sau dicționare.  Fără perdea, fără inhibiții. Fără dorința de a se justifica pentru ce scrie.

Oare de ce a devenit atât de populară într-un timp extrem de scurt? Pentru că scrie murdar, pe teme indecente? Nu cred. E plin internetul de texte și imagini mult mai hard. Eu, una, o urmăresc pentru că întrezăresc printre aceste mesaje ale ei tot ceea ce ne caracterizează pe noi toți, rasa umană cu instincte animalice (până la urmă perfect normale) dar cărora ne este frică sa le exteriorizam, să scoatem la suprafață latura noastră mai puțin recunoscută chiar și de noi înșine. Sexualitatea. Dorințele. Fanteziile. Blogul este mai degrabă despre lipsa curajului de a cere, de a recunoaște, de a a simți și mai ales, de a discuta unele probleme delicate. Iar, mai mult decât atât, consider că mesajele Lolei Majeure, căci despre ea este vorba, subliniază naturalețea dar și ipocrizia unor comportamente umane, duplicitare și pline de contradicții.

Așadar, dragă Lola!

Fără îndoială, reprezinți un personaj controversat, unul ieșit din orice tipare. Unul anonim și misterios. Dur, dar și neașteptat de sensibil, pentru cei care știu să citească printre rânduri. Nici nu știu cu ce să încep. Mi se întâmplă pentru întâia data, recunosc 🙂

Cum și de ce ai îndrăznit să rupi tăcerea? Cât de mult a fost curaj sau nebunie?

Multă lume crede că blogul și contul meu de facebook au fost create cu vreo ”misiunea specială”, bine gândite, calculate. Chestia e că această lume ,,a dat” de mine acum un an sau doi. Această lume nu știe că acum 3 ani și jumătate, când mi-am făcut profil, am adăugat primii 3 frienzi dintre oamenii pe care mi i-a propus facebook-ul, apoi alții 5 și tot așa, iar unii dintre ei au zis că cererea mea e spam. Câțiva acum îmi urmăresc activitatea și-mi trimit mesaje de adorație. Asta mă amuză foarte tare, am memorie foarte bună.

Nu aveam ce face, rodeam un morcov, mă dădeam huța pe scaun și am decis să îmi fac blog și să scriu despre sex. Asta a fost. Nimic feeric, nu pot să spun niciun cuvânt măreț despre cum a fost începutul.

Și mai zice lumea că sunt personaj. Nu înțeleg de ce. Mie îmi place sexul, așa simt, așa vorbesc, așa fac. Da, am avut mai mult de 5 bărbați. Da, folosesc dirty talking în pat. Da, e un nume inventat, foarte frumos, de altfel. Dar nu sunt inventați oamenii, sentimentele, tot ce este scris acolo. Că doar e scris și despre iubire, și despre moarte, despre multe care au fost, care se întâmplă, teme sociale, la fel. Dacă unora le place să creadă că nu e real, e alegerea lor. Dar numai eu știu ce e în inima mea și în patul meu.

Acele „printre rânduri” ale tale demască profunzimea problemelor abordate. Lipsa comunicării în cuplu, ruperea stereotipurilor legate de limitele imaginației permise într-un cuplu, diferența dintre „decent” și „indecent”, sunt doar unele dintre ele. Cu siguranță că ești portavoce multor persoane care nu au îndrăznit să discute cu nimeni asemenea probleme considerate a fi tabu în societatea noastră. Ce alte aspecte delicate ți-au fost semnalate de către cititori și de ce nu au curajul sa le recunoască sau  să le abordeze?

Oamenii nu-și vorbesc. Doar își spun cuvinte unul altuia, cuvinte și nimic mai mult. Cel mai important rămâne nespus. Se scoală dimineața, își beau cafeaua, zâmbesc, se pupă, că așa s-au obișnuit, pleacă la lucru, vin de la lucru, iau cina, se bagă în pat, se pupă, sting lumina. Nu decentul și indecentul e problema, ci privitul reciproc în ochi și vorbitul despre ce vor, ce nu vor, ce le place, ce nu le place. Indecentul poate să nu placă, unii nu au curajul să zică: ”Băi, eu nu mai vreau așa!”.

Ai avut cazuri în care ți-au scris în privat mesaje de admirație, dar au specificat că nu pot da un like public sau paginii, pentru că le este rușine de ceva anume?

Da. Au fost și mai sunt. Dacă toți cei care îmi zic de bine în privat, ar zice de bine și în public, cred că ar fi fost prea frumos. Eu am trecut de faza când mă simțeam aiurea când mi se spunea ”Tare bună cartea asta a ta, aș vrea să scriu despre asta, dar înțelegi și tu…” ”Wow, ce articol, dar nu dau like, am familie” etc.

Țin minte cum Țărăncuța Veselă a scris prima dată despre mine, cum Tanya Țîbuleac a scris, Zina Zen. Am făcut ochii mari, pentru că înțelegeam unele lucruri, înțelegeam că uneori nu dă bine să zici de mine. Dar de la o vreme, de când am scos cărțile, am observat o chestie ciudată – multă lume ”cunoscută” din R.M. vrea ,,să se știe” cu mine, să prietenim pe facebook, se dă cu like-ul, cu comentariul. Câteodată mă simt ca un cățeluș de rasă pe care fetele alintate vor neapărat să-l aibă, să-l scoată la plimbărică, să-l arate la alte fete alintate.

Cât de dificil ți-a fost să te decizi să pornești blogul, sub anonimat, riscând în fiecare zi să fii demascată și acest fapt să pună o eticheta pe persoana ta fizică, nu pe personajul fictiv?

Urăsc cuvântul ”demascată”, e tare urât, duce cu gândul la altceva. În Republica Moldova se iartă furturi de miliarde, dar nu cred ca unui om să i se ierte că a vorbit deschis despre lucrurile din pat. Ți-am zis cum a pornit totul. Chestia cu riscatul cred că e exagerată. Dacă cineva vrea să-mi spargă contul de fb ori poșta, dacă tare vrea, mă sparge. Acum totul se sparge. Nu prea ai ce să găsești însă. Totuși, mi-e frică de securitatea mea, adică în momentul în care ieși la lumină și te prezinți lumii ”Bună ziua, eu sunt cine sunt” există probabilitatea ca la orice colț de stradă vreun nebun să te spargă. De așa fel de spargeri mă tem mai tare.

Lola Majeure nu o să țină o veșnicie. Într-o bună zi o să închid totul și o să trăiesc mai departe așa cum am trăit și până acum. Iar când o să fiu bătrână o să am ce să le povestesc nepoților. Cred că o să fiu bunica lor preferată:)

Asta cu siguranță așa va fi! Ce reacție au cei care află că tu ești Ea – Lola, care iți află identitatea reala? Ce îi miră cel mai mult?

Prietenii mei știu cine sunt, nu le-am dat lumea peste cap anunțându-i. Vreo doi mi-au zis Lola înainte ca eu să le zic că pot să îmi zică așa. Faza e că ei sunt din alte domenii, adică nu stau toată ziua pe facebook, în bârfeala de aici, au viața lor, lucrul lor, nu sunt axați pe mine, pe ce fac, ce scriu. Nu știu dacă mă citesc măcar :)). Am prieteni buni.

Ceilalți (îndoi degetele la o mână) m-au privit mult, lung, din cap până în picioare, de îmi venea să le scot ochii. Nu știu ce au vrut să vadă, ce au vrut să găsească. Și numai o fată a zis ”Iiii!, ce fain, nu vrei un ceai?!”. Drăguță fată.

Cărțile tale vin în contextul continuării ideii de pe blog – de a rupe preconcepțiile, normele morale impuse de societate, care de multe ori nu convin femeilor, dar cărora li se conformează tocmai pentru că le e frică de gura lumii? Cât din personajul cărții te reprezinta?

Cărțile mele nu sunt ca și blogul. Acolo e altfel. Acolo e mai puțin sex, mai mult nerv, mai diferit. În carte eu încerc să fac literatură, să creez vieți, sentimente, să cobor în adâncuri. Știu că sună ciudat și nu e credibil, dar cărțile mele ”erotice” nu sunt chiar erotice. Anume asta i-a adus pe mulți oameni la mine, iar pe alții, dimpotrivă, i-a alungat. Nu au găsit destrăbălare pe cât voiau ei să găsească.

Mulți cred că eu sunt Milka din ”Sweet Vera Cruz” sau Nona din ”7 zile în Rai” Eu sunt câte un pic din fiecare. Mai exact, ele au luat câte un pic din mine. Fiecărui personaj i-am dat o trăsătură de a mea. Unora – pozitivă, altora – negativă.

Am ajuns să vorbesc de ele ca despre oameni vii. Nu ca despre copiii mei, dar ca despre vecini, vechi cunoștințe, prieteni. Straniu sentiment.

Consideri limitele impuse, tradiționalismul unei societăți un impediment al dezvoltării acesteia sau o necesitate de autoconservare, vitală de altfel , pentru a păstra o normalitate?

Și asta va suna ciudat)) Dar avem nevoie de limite. Dacă n-ar fi ”de la și până la”, n-ar fi oameni care să facă mai mult decât ”de la și până la”. Nu există încălcare până nu există lege. Dacă fructele nu sunt interzise, nu sunt dulci.

Sinceritatea ta sperie de multe ori, nu prin adevărul scris pe foaie negru pe alb, ci prin curajul de a recunoaște unele lucruri păcătoase, rușinoase, nedemne, pe care multi, nu că nu le-ar fi făcut, dar, cel puțin, nu ar etala niciodată, ascunzându-se după masca „femeii la locul ei”. Mesajul – da sunt păcătoasa, dar asta sunt eu – este act de  curaj, obrăznicie sau asumare a propriei imperfecțiuni?

Eu nu am furat, nu am ucis, nu am făcut pedofilie. Nu mă consider păcătoasă. E la modă să zici ”uuuff, sunt fată rea, sunt păcătoasă!”. Eu nu sunt om rău, nu sunt femeie rea. Ca orice om, am făcut greșeli în viață, mi le asum, car în spate pietrele mele. Nu le arunc în nimeni.

Dacă e să vorbim despre sex ca despre un lucru păcătos… nu pot să vorbesc)) Pentru că e frumos și plăcut.

Este diferență între ce iți scriu bărbații și ce iți scriu femeile?

Bărbații sunt mai mult cu flirtatul, femeile – cu bârfitul. Dar femeile sunt mai spurcate. Vor să se bage sub piele cu orice preț.

Ce problemă ai sesiza ca fiind cea mai frecventă în conversațiile tale cu cititorii?

Le pare că sunt propriul lor tomberon. Pot să zici orice, că tot îs naiba știe cine. Vin ca la bordel. Se plâng de viață, de femei/bărbați, de iubire, de neîmpliniri, miorlăie, apoi pleacă. La bordel măcar plătesc. La mine nu zic nici ”noapte bună”.

De ce consideri totuși că, având atâtea discuții și deliberări referitor la subiectele tabu, partenerilor dintr-un cuplu le este frica sa discute problemele direct, fără ocolișuri? Din cauza educației conservatoare, din frica de a nu răni partenerul sau din frica de a nu fi percepută ca fiind „femeie ușoara”? Sau e o rușine pe care femeile noastre o au în sânge, preluată odată cu ADN-ul?

”Femeile noastre”. Ne place să generalizăm, să tot vorbim despre educația care a venit de la bunici, să dăm toată vina pe sărmanele bunici. Nu știu, nu sunt expert. Pot să zic că la un anumit moment și la mine a fost așa, nu știu cum s-a instalat asta. I-am zis: ”Ceva se întâmplă. Înainte vorbeam mai mult, acum parcă nu am avea dinți în gură”.

Ai reușit cu mult succes să îmbini în textele tale normalitatea unei nevoi  de condimentare a vieții de cuplu, unde și imaginea unor căsătoriți de 20 de ani se îmbină perfect cu o pereche de cătușe, unde o femeie decentă nu înseamnă ca nu poate purta un port-jartier și avea în sertarul mesei picanterii de tot felul. Unde jocurile erotice și discuțiile „interzise” nu înseamnă destrăbălare. De fapt, despre tot ce gândesc mulți dintre cititori, dar nu au curaj să spună. Te-ai gândit vreodată că prin acest blog vei deschide ochii și sufletele atâtor oameni?

Sincer, nu. Când rodeam morcovul și mă dădeau huța – nu. Cred că nici acum nu conștientizez asta. Eu scriu ca pentru mine. Îmi pare că vorbești prea frumos de mine, parcă ai vrea să mă vinzi. Și asta e straniu. Numai ciudățenii în acest interviu 🙂

Spre final, de obicei las loc fiecărui interlocutor sa scrie despre ce vrea el – idee, gând sau mesaj. Tu ce ai transmite cititorilor tăi?

Să se iubească mult oamenii și să-și facă rezerve de iubire pentru zilele când li s-ar frânge inima. Ca să nu înnebunească. E un sfat.

Îți mulțumesc pentru sinceritatea debordantă cu care ne-ai obișnuit pe paginile blogului tău, iar ultima întrebare ar fi – de ce autografe cu ruj rosu?

Pentru că așa dau o parte din mine omului care cumpără cartea.

Lola, îți mulțumim mult pentru sinceritate.

Va mulțumesc și eu.

18718359_253674181768670_1003025060_n

Travaliu creativ

3 Auafede și un singur Dor(u)

Anda-Cristina VahnovanUn comentariu

18600892_10208933018582606_689665613_n

Salut, Doru! Înainte de a-ți solicita acest interviu, am încercat să scotocesc prin biografia ta, pentru a cunoaște mai bine omul din spatele autorului, și nu am găsit decât anul nașterii și faptul că înainte să te naști ca Doru Ciocanu, ai murit, în 1968, ” în calitate de băbuță din tribul Mississauga al grupului indigen Algonkin al primelor națiuni canadiene. Anterior, ai trăit, în diverse perioade ale istoriei universale, sub formă de bărbați, femei, lupi, păsări, preponderent cântătoare, pești, șopârle, insecte, copaci, flori, stânci, pietricele, ceasuri, fantome și alte ființe vii, mașinării sau lucruri însuflețite; în total, peste 2000 de vieți”. Am extras acest citat din succinta fișă biografică de pe coperta ultimei tale cărți, ”Dicționar Auafed 3”. De unde această informație, cum ai aflat despre toate aceste vieți anterioare ale tale? Este ea adevărată sau sunt rodul unei fantezii?

Toate ipostazele enumerate mai sus sunt doar niște presupuneri ale mele – dar niște presupuneri, presupun, adevărate. Nu am probe palpabile care să le confirme, singura dovadă este însuși faptul că mi-au trecut prin cap. Or, din Analele Auafede aflăm că ”orice trăsnaie rostită, orice idee trecută prin orice cap, mai devreme sau mai târziu, se materializează sau deja există undeva în Univers”. Această aserțiune cu caracter axiomatic, personal, am acceptat-o fără ezitare, lucru care îmi simplifică existența sub forma mea actuală.

Dar dacă prin cap îți trec idei contradictorii, care se exclud una pe alta, de exemplu, la ora 12.00 te gândești că ai trăit 2000 de vieți, iar la 12.01 te gândești că omului îi este dată doar o viață, atunci care idee este adevărată și care nu?

Să nu uităm, dragă Anda, că Analele Auafede au fost scrise în Universul nostru și, deci, sunt valabile anume în el. Pe când alte universuri, probabil, funcționează în baza unor legi cu totul diferite, inimiaginabile, unde totul este posibil, chiar dacă par imposibile din punctul nostru de vedere. Iar ideile pot migra din univers în univers, și niciodată nu vei putea urmări ruta unei idei, atât din cauza distanțelor prea mari, cât și pentru că încă nu avem dispozitive care să le urmărească.

Dar, revenind la viețile mele anterioare, am să-ți spun mai mult: zilele acestea mi-a trecut prin cap ideea că, în prezent, eu personal mai trăiesc, concomitent, și alte vieți. Încă nu știu cu siguranță, câte anume – probabil, de la trei până la patru sute. Singura informație deținută până la această oră este că mai trăiesc și sub formă de Kiju, o pietricică în Anzii peruvieni.

Prima ta carte, ”Dicționar Auafed”, a văzut lumina tiparului în 1996. A doua a apărut după o pauză de aproape 20 de ani, cu același titlu ”Dicționar Auafed 2”, apoi, peste un an, ”Dicționar Auafed 3”, și am înțeles că anul acesta va urma o nouă carte. Acea pauză de douăzeci de ani este impardonabilă. De ce ți-ai permis-o?

Pentru că mi-am făcut iluzii cosmice legate de cartea mea de debut. Mă așteptam la cel puțin o duzină de premii literare intergalactice, dar realitatea din acest univers [al nostru] m-a deziluzionat cumplit. Rezonanța cărții în sânul poporului a fost nulă, editura ”Cartier”, care a riscat de a editat-o, a rămas cu tirajul nevândut, iar critica literară nu a citit nici măcar un rând din ea. Criticul literar X, care a venit la lansarea cărții doar pentru că a fost coleg de facultate cu tata, a bolmojit, în luarea sa de cuvânt, ceva confuz despre ”influențe borgesiene”, dar l-am văzut înainte de lansare citind în fugă din cartea mea – probabil, ca să-și facă, în cinci minute, o impresie despre trăsnăile scrise acolo. În rest, tăcere mută în țară, ”Dicționar Auafed” fost observat doar de membrii familiei și de unii prieteni.

Și în acea tăcere totală, m-am retras din literatură (fără să intru în ea). Orice tentativă a Cosmosului de a intra în contact cu mine, trimițându-mi idei, subiecte, pasaje întregi! o seceram fără cruțare. Răzbunarea mea a durat acești 20 de ani, despre care se va vorbi în istoria literaturii universale ca despre ”perioada obscură”, ”neagră”, dacă vreți, a literaturii contemporane. 🙂 Și iată că, într-o zi, am cedat. Am deschis portița creierului meu ostenit de atâta Canadă – în care am emigrat de bunăvoie și nesilit de nimeni acum opt ani – și am pus mâna pe pix. În total, în cap mi-a intrat materie primă pentru circa 400 de ”Dicționare Auafede”, însă dexteritatea degetelor și abilitățile literare nu-mi permit să prelucrez mai mult de vreo sută de pagini anual. De aceea, o carte pe an este, deocamdată, plafonul meu literar.

18554722_10208934581621681_1876929871_n

Cu lansarea ”Dicționarelor…” tale ”2” și ”3”, a fost înregistrat vreun progres în achiziționarea de cititori noi?

Desigur! Vreo zece! Dar partea bună e că nu-mi pasă prea mult dacă sunt citit acum sau voi fi citit doar după ce voi muri [de bătrânețe]. Pentru că în Analele Auafede scrie clar – și Albert Einstein a preluat și chiar și-a atribuit această zicală – ”Distincția dintre trecut, prezent și viitor este numai o persistentă și încăpățânată iluzie”.

De ce tocmai Canada? Întrezaresc în textul tău din ”Dicționar Auafed 3”, ”Imigratie”, nostalgia pentru acea planetă Aueolia, de pe care ai plecat acum 8 ani și care e, de fapt Moldova, nu?

Dacă ai să operezi cu titluri și cu idei din cărțile mele, în scurt timp ai să constați că dialogul nostru se împotmolește. Vorba e că nu prea țin minte tot ce am scris, și asta nu din cauza senilității, ci din simplu motiv că ideile, în principiu, nu sunt ale mele – eu doar mi-am oferit creierul pentru a le capta din cosmos și degetele pentru a le transcrie, mai întâi cu pixul într-un carnețel roșu, apoi apăsând clape de calculator. Dacă zici că întrezărești Moldova în planeta Aueolia, înseamnă că așa este, fiecare întrezărește ce vrea. Altcineva mi-a zis că a întrezărit Moldova în ”Underground”, alții în ”Pace”, alții în ”Noe”.

Dar, revenind la ”de ce tocmai Canada”, mai întâi am să zic că nu știu, apoi am să cad o secundă pe gânduri și am să continuu: pentru că nimic nu este întâmplător. Mai bine zis, tot ce facem, deja există. Iar și mai bine zis, tot ce facem, deja am făcut cândva, dar deoarece timpul e o noțiune confuză deoarece trăim doar în prezent și accesăm doar prezentul, ne pare că acțiunile noastre depind de noi, de ceea ce percepem sau gândim. În acest sens, am să aduc aici un fragment elocvent dintr-o carte deșteaptă, ”Lumea-după-Google”, de Alexandru Mironov: ”Hai să ne imaginăm că realitatea este ca o placă de patefon infinită, că noi ne aflăm exact acolo unde acul o înțeapă – acesta este prezentul – , dar toate, absolut toate melodiile de pe placă există simultan, iar noi nu le putem auzi, deci trăi, în afara momentului acum. Dar dacă am avea acces la întreg – și nu avem, conștiința noastră nu o permite – am trăi simultan cu întregul Univers”.

Acest delir al personajelor, întâlnit în paginile cărților tale, este și ea o forma de neacceptare a prezentului sau ești tu, în diverse forme ale propriului Eu răzvrătit?

Repetați, vă rog, întrebarea, că n-am prea înțeles-o.

Acest delir al personajelor, întâlnit în paginile cărților tale, este și ea o forma de neacceptare a prezentului sau ești tu, în diverse forme ale propriului Eu răzvrătit?

Mmm… Da, desigur.

Vezi că am intuit corect? Scrisul pentru tine este un hobby, o meserie sau un moft?

O plăcere. Și dacă va veni ziua, în care scrisul îmi va deveni și meserie, care să-mi permită să nu am un boss nesuferit sau obligația de a mă scula dimineață de dimineață pentru a merge la serviciu, am să consider că viața nu e numai frumoasă, dar și nebănuit de plăcută, bucval Raiul pe pământ.

Citez din ”Dicționar Auafed 3”: ”Orice planetă este un organism viu. Ele se nasc, trăiesc, respiră, se bucură de viață, îmbătrânesc și, în cele din urmă, mor. Unele planete sunt pline de paraziți”. Ce procedeu miraculos de deparazitare ai propune, pentru planeta noastră?

Propun să-i adunăm pe toți oamenii răi laolaltă și să le dăm foc. Vom rămâne numai noi, oamenii buni, și atunci vom prospera.

Pardon?

Glumesc, desigur. Nu știu cum să ne deparazităm planeta. Poate să o lăsăm cum este? Oricum, totul – și trecutul, și viitorul, deja există, și orice am face, nu schimbăm nimic. Nu uita, că ”noi ne aflăm exact acolo unde acul înțeapă placa de patefon”, și trăim o iluzie, dacă credem că putem interveni cu schimbări globale. Ceea ce putem, însă, este să devenim mai buni, iar pentru asta, trebuie să începem să vedem partea colorată a cotidianului, și nu pe cea sură, și mai ales, ar fi bine să observăm minunile din jurul nostru – o buburuză, un firicel de iarbă, un măr galben pe o masă roșie, un cățeluș hazliu, un copil serios, o femeie cu coafură nouă, un bătrân șugubăț, o pietricică veselă, un gard frumos, o păpădie fericită, un puf zglobiu de plop, un gând bun sau un cântec despre Wakan Tanka. Și atunci, nu va mai apare problema cu deparazitarea.

Și dacă fiecare dintre noi ar scrie o carte, sau ar sădi un pom, sau ar face un om, sau ar săpa o fântână, sau ar face câte o faptă bună în fiecare zece minute, sau s-ar juca de bunăvoie cu un copil, sau ar ajuta pe cineva să mute un dulap, sau ar cădea jos ca să râdă alții, sau ar dărui zâmbete la toți din jur, chiar cu riscul de a fi considerat hop-pe-o parte, sau ar cânta un cântec, chiar dacă nu are auz muzical, sau, pur și simplu, ar fi fericit /-ă, am contribui cu toții la crearea și funcționarea Marei Opere a lui Dumnezeu – Universul nostru. 

Frumos! Tocmai m-au trecut fiorii!… Wow!

Vai, lăsați! Dar mulțumesc.

Și pentru că ediția de astăzi a ”Travaliului creativ” se apropie de sfârșit, te rog să spui și câteva cuvinte despre următoarea ta carte, care, bănuiesc, are originalul titlu de ”Dicționar Auafed 4”.

Așa deci, ”original”, haha, ce sarcasm frumos! Ador sarcasmul! Bine, am să zic ”câteva cuvinte” despre următoarea mea carte, în exclusivitate pentru ”Trali-valiul creativ”. Află că ea NU va fi ”Dicționar Auafed”. Știu foarte bine, că cititorii de pe toate meridianele abia așteaptă să apară ”Dicționar Auafed 4” – se tot întreabă unul pe altul, pe la cenacluri, pe stradă, prin tramvaie, pe la forumuri literare și expoziții de carte: ”Când, când, CÂND ODATĂ va apărea Dicționar Auafed 4?” Dar – xo-xo! – eu hop! și apar cu altceva. Nu, nu cu un roman, pentru că, după romanul Tatianei Țîbuleac, este foarte dificil de menținut ștacheta; și nu, nu cu poezie, nu cu notițe de călătorie, nu cu povești populare moldovenești, ci cu… ”Amintiri din copilărie”! (bdâșșși! bdâșșși! – focuri de artificii). Știu că ai mai auzit undeva acest titlu – la Pavel Stratan, probabil – , dar vezi că nu mă prea duce capul la titluri: mai sus de ”Dicționar Auafed” nu știu dacă am să sar vreodată.

Aceste ”Amintiri din copilărie” sunt, desigur, mai mult decât niște amintiri din copilărie. CU CÂT mai mult, veți vedea dacă veți citi cartea. Lansarea în august, peste nici trei luni, la Chișinău.

Mulțumesc, Doru, pentru acest interviu. Pe final, am vrut doar să-ți spun că acel balaur din liliac, cu două capete, l-am văzut și eu, și, probabil, fiecare dintre noi. Pentru că orice om cu imaginație, în fragedă copilărie, a avut cu siguranță câte un personaj imaginar, care locuia în fantezia lui de copil, și care, a rămas sub formă de adevăr în maturitatea lui târzie. Întru dorința de a rămâne de-a pururi în acea fază a copilăriei.

– Care balaur?

Serios!? Din povestirea Ădic. Să nu zici acuma care Ădic, te rog, că voi fi nevoită să consult un psihiatru bun…..:) Mulțumesc mult, Doru pentru sinceritate. Mă bucur că nu te(ne)-ai lăsat și ai revenit în forță. Așteptăm, așadar, noua carte!

18554502_10208933019062618_88238129_n

Travaliu creativ

Vara cu ochi verzi a Tatianei

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

17838559_10212703393358494_271922288_o (1)Prima mea amintire cu Tatiana Tîbuleac nu ține de grădiniță și matineele comune, ci de posterul cu Nichita Stănescu din camera ei. Apoi, de seriozitatea care o caracteriza pe când era studentă. Față de noi, ceilalți studenți la Jurnalism, care savuram primul an de libertate la USM, ea lucra după ore. Corecta texte. Învăța limbi străine. Eram sigură încă de pe atunci că ei i se vor întâmpla toate altfel și că va sparge limitele. Și așa a fost. A plecat într-o altă țară, pe când era în plină ascensiune profesională acasă, s-a apucat de scris și, mai nou, s-a făcut remarcată cu primul său roman. Unul greu și răsunător, pe care criticii l-au așteptat împovărat de tente mioritice, dar s-au izbit de un alt fel de scriere. Al unei autoare diferită de cea a ”Fabulelor Moderne”, sau cel puțin, o altă față a acesteia. Mai dură și mai tranșantă, care taie ca o lamă -”Vara în care mama a avut ochii verzi”.

Dragă Tania, am citit cu interes romanul și, sincer, am fost curioasă să urmăresc criticile tocmai pentru că este o operă complexă în imagini, trăiri și furii. Dar mai este și despre frici, eliberare, iertare și acceptare cartea ta. Multitudinea de aspecte prin prisma cărora poate fi analizată cartea este, cu siguranță, un obiect de studiu de domeniul psihologiei. De aceea, comentariile aduse de psihologul Cătălin Stanciu, în cadrul cenaclului ”Tiuk” de la Brașov, moderat de Mihail Vakulovski, unde ai fost invitată recent, au fost foarte binevenite. Voi încerca să caut, pe parcursul acestui interviu, răspunsuri la aspectele care m-au marcat și mi-au dat de gândit. Știu că „Vara în care mama a avut ochii verzi” a pornit de la un text despre o femeie bolnavă de cancer “Sara”. Și, de fapt, este o poveste reală a unei mame cu un fiu, veniți într-un sătuc francez să-și petreacă ultima vară.

Frica de această boală, transpare pe tot parcursul cărții. De unde vine, de ce anume cancer în contextul atâtor mii de alte forme de pericole?

Nu știu dacă frica mea este obsesivă, deși cred că orice frică este, într-un fel, obsesivă. Când se tem de ceva, oamenii se tem fără întrerupere. Nu poți să te temi de luni până vineri, între 8 dimineața și 6 seara. Dacă e să vorbim despre cancer, este o frică pe care mi-a transmis-o tata. El și-a pierdut mama de cancer la opt ani. În plus, pe unde am crescut eu, cancerul era cel mai grav lucru care i se putea întâmpla unui om – demonizarea totală a acestei maladii era de nedescris. Nimeni nu vorbea deschis despre boală, nimeni nu povestea despre oamenii care au reușit să o învingă – sunt sigură că erau și din aceștia. Poveștile “inspiraționale” nu se inventaseră, iar lumea își făcea semnul crucii când auzea cuvântul ”cancer”. Mai târziu și eu, în anii mei de jurnalism, am scris mult despre bolnavii de cancer, mai ales, despre copii. Am făcut, cred, peste o sută de reportaje doar la acest subiect. După cum vezi, frica mea și tot ce este legat de ea, are o explicație. Mă bucur enorm că lucrurile s-au schimbat și că astăzi oamenii aleg să vorbească mai mult. Că există specialiști care povestesc, în primul rând, despre prevenirea bolii, răspund deschis la întrebări, oferă consiliere psihologică. Îi admir pe bolnavii care vorbesc deschis despre experiențele lor, astfel ajutându-i poate mai mult decât își imaginează și pe alți oameni. Susțin această mișcare cum pot – prin scris, prin campanii, prin promovarea unor acțiuni. Totuși, continuu să repet că “Vara în care mama a avut ochii verzi” nu este o carte despre cancer. Înțeleg însă că nu-mi mai aparține. Să fie despre ce vrea cititorul.

Femeia din cartea ta este o mamă de 39 de ani – mică, grasă, proastă și urâtă– așa o descrie cel puțin fiul ei, Aleksy, un adolescent cu probleme mintale, care a urât-o toată viața. Până când a început să o cunoască, de fapt. Mai întâi de toate, de ce ai ales să intri în personajul unui băiat, cu atât mai mult, al unui cu devieri psihice și să descrii evoluția relației fiu-mamă de la ură, la împăcare și apoi la iertare?

Nu am decis să scriu din numele unui bărbat, așa s-a întâmplat. Nu este ceva premeditat, pur și simplu am găsit că îmi este mai simplu să spun niște lucruri nefiind femeie. De ce, de unde, cu ce scop – rămâne de văzut. Un psihiatru care a citit cartea mi-a dat niște explicații foarte interesante la acest capitol. Inversarea personalității, dedublarea, halucinațiile “false”, însă atât de reale – toate au niște origini, se pare. Le descopăr și eu acum, împreună cu cititorii . Sunt des întrebată dacă e o carte autobiografică – nu este. Relația mea cu mama este de natură total opusă decât cea descrisă în carte. Pe de altă parte, nu pot spune că nu am lăsat nimic din mine în acest text. Sigur, pe alocuri sunt eu, prietenii mă pot regăsi în vorbe, în umor, în anumite atitudini. Este inevitabil pentru un scriitor să nu-și lase amprenta într-o carte, chiar dacă nu este autobiografică. Așa cred eu, dar și aici părerile sunt împărțite.

Ziceai în cadrul cenaclului că, de fapt, îți este dragă această mamă, blamată de mulți, această ființă care nu a primit dragoste niciodată – părăsită de soț, cu un copil care i-a murit și cu altul care a urât-o. Se pare că din momentul morții Mikăi, sora lui Aleksy, lucrurile au deraiat în acea familie. Poate fi învinuită o mamă care trece prin atâtea pierderi, inclusiv printr-o depresie severă, că nu a știut să iubească suficient?

Este ușor să învinuiești pe cineva de orice, mai ales, de educația copiilor. Întotdeauna se va găsi cineva care să spună cum este corect și, mai ales, cum nu este corect să-ți educi copiii. Pe mine aceste sfaturi mă amuză, ca să nu spun altfel, indiferent de la cine vin. Cine în afară de mine are dreptul să mă învețe cum să îmi iubesc copilul? Nimeni. Când e bolnav îl duc la medic, deși nici medicii nu sunt autoritatea supremă. În rest, eu și tatăl lor încercăm să îi creștem așa cum putem, cum ne dictează educația și principiile. Dacă se poate și mai bine – asta se va vedea peste ani. Văd adeseori cum părinții moderni duc o luptă continuă cu lumea din jur pentru dreptul de a-și crește propriii copiii și mi se pare că undeva greșim, ca societate, ca oameni. Aceasta însă este o altă temă. Cât despre mama din carte, îmi este dragă, desigur, dacă eu am “născut-o”. Toate personajele îmi sunt dragi, chiar și acelea, mai ales, acelea negative. Femeia din carte este una ca multe altele, prea multe, care și-a trăit viața cu jumătatea. A iubit pe jumătate, a fost iubită și mai puțin, a născut pentru că a trebuit, a răbdat pentru că altceva nu știa să facă. Totuși nu cred că ți-am răspuns la întrebare, nu-i așa? Poate fi învinuită o mamă… Nu știu. Eu una nu am o emoție pentru toată lumea. Uneori învinuiesc, alteori compătimesc sau mă revolt. E prea simplist să spunem la general “da, poate fi învinuită sau nu, nu poate”.

Este Aleksy, totuși, un copil cu probleme psihice? Sau doar un rebel pornit împotriva tuturor? Pentru că ulterior, când acesta devine un mare pictor, catalogarea lui vine undeva în zona de ”geniu” și nu ”nebun”. După cum spune el însuși, ”atunci când au mulți bani, bolnavii psihic se numesc excentrici”.

Toți adolescenții au probleme, nu toți – psihice, însă și aici depinde de unghiul din care îi privești. Cunosc părinți care atunci când și-au prins copiii fumând, le-au ars degetele cu țigara sau i-au ținut închiși în cușca câinelui. Peste ani – acești copii se lăudau că au primit o lecție de viață fantastică – că nu au mai fumat niciodată. Din punctul meu de vedere, este o monstruozitate, din al lor – o experiență. Cunosc și părinți toleranți, care le-au intrat mereu în voie copiilor și care le-au interzis o singură dată adolescenților să meargă la discotecă, iar aceștia s-au aruncat de la etaj sau și-au tăiat venele. Nemaivorbind de miile de exemple când copiii care au consumat alcool și droguri au devenit adulți responsabili, iar unii care și-au încântat toate rubedeniile cu “cumințenia pământului” au ajuns delincvenți și abuzatori. Nu există rețete în educație, pentru că oamenii funcționează diferit. Rebeliunea adolescenților este un lucru firesc, o perioadă dificilă și fragilă în viața oricărui om, dar îndrăznesc să spun că dragostea în toate formele este principala cheie spre traversarea acesteia.

”De ce nu începuse să moară mama mai devreme, dacă știam că asta face boala dintr-un om, era să cer de Crăciun cancer pentru mama, în loc de sex cu Jude…”. Aleksy ajunge să regrete ura pe care i-o purta. Pentru că descoperise o altă mamă – neîmplinită profesional (învățătoare de biologie find, a vândut toată viața în magazin) și sentimental (iubitul ei murise în accident), care și-a dedicat viața fiului ei, considerat de ceilalți nebun. Oare nu prezintă acest moment cel mai frumos deznodământ al relației lor?

Nu știu dacă este cel mai frumos, însă este momentul în care între ei intervine normalitatea. Pentru mine personal normalitatea este unul dintre cele mai frumoase lucruri care pot exista într-o relație.

Unul dintre fragmente m-a impresionat în mod deosebit. Atunci când Aleksy descoperă cicatricile pe sânul mamei și află că sunt de la dinții lui, când a fost alăptat. ”Sunt mușcăturile tale, te-am iubit cum am putut”. Oare mutilarea fizică a mamei (fenomen resimțit de multe femei după naștere și alăptare), nu denotă supremăția dragostei materne?

Schimbarea femeii după naștere (fizică, emoțională, socială), dincolo de sublimarea ei, este o certitudine. Și aici e o poveste atât de complexă, încât mă tem că nu vom mai termina acest interviu. Nașterea schimbă o femeie – uneori spre bine, de cele mai multe ori nu. Femeile care nasc trec neapărat printr-o etapă de negare. Capul îți spune că ai făcut un lucru imens. Timp de câteva luni după naștere ți se pare că Dumnezeu este femeie ca și tine. Să naști un om, să scoți din tine un viu! Oglinda însă țipă altceva – deformată, obosită, crăpată și cârpită. Frankenstein era, uneori, senzația mea. Desigur, în cazul femeilor care nu au o depresie postnatală, există mereu antidotul – copilul. Un număr mare de femei însă au aceste probleme, mari probleme. E o luptă continuă între bucurie și regret și, de multe ori, depinde de cei din jur cum iese o mamă din această experiență – împăcată cu sine sau cu răni care nu se mai prind. Presiunea asupra femeii moderne este imensă, atât asupra femeii care naște, cât și asupra aceleia care alege să nu nască. După doi copii și mulți ani am ajuns să cred că deși nu este corect să facem din toate mamele martire, nici să le negăm o doză de sacrificiu tot nu este corect.

Spuneai la Brașov că acest text te-a eliberat de multe trăiri personale. Mama din carte a fost părăsită pentru ”un fel de mamă, doar că tânăra”. E vorba de frica de a fi părăsită pentru o alta mai tânără? 

Nu știu cum este să fii părăsită pentru una mai tânără. Până nu demult mă încadram în a doua categorie. Să vedem după 40. În genere, nu cred în termenul “să fii părăsită”, în cazul unei femei adulte. Cred că doi adulți se pot despărți și doar un copil, un infirm sau un bătrân poate fi abandonat. Deși sunt feministă și voi fi aproape în toate situațiile de partea femeilor și a copiilor, nu înseamnă că nu pot face distincție între un bărbat bun și o femeie nemernică. Abandonează nu doar bărbații, cei mai frecvenți abuzatori în cazul minorilor sunt chiar mamele. Fricile legate de cuplu mi se par cele mai lipsite de sens. Când dragostea nu mai este – se poate întâmpla totul și totul se va întâmpla neapărat.

”…mi-a fost clar că am întârziat și că din acel moment niciun timp din lume nu va mai fi suficient pentru a îndrepta ceva”. Este oare vorba de acel ”prea târziu” pentru orice ”ceva” important în viață?

Da. Am simțit-o acut vara aceasta și așa a început cartea.

17858918_10212693123501754_43667914_o
Gradinita de la Botanica. 1984. Serbarea ”Toamna”. Tatiana Tibuleac si Anda Vahnovan.

Te-ai gândit că dacă această carte nu va fi înțeleasă de public, vei fi considerată o scriitoare cel puțin ciudată și datorită imaginilor furioase și dureros de sincere pe care le-ai creat? Una dintre cititoarele tale a subliniat faptul ”că un om normal nu ar fi putut scrie asa ceva”.

Ar fi o aroganță să zic că m-am gândit că nu voi fi înțeleasă. Sunt cărți mult mai complicate și mai profunde ca a mea și lumea le-a înțeles. La un moment dat, când scriam, m-am prins că voiam foarte mult să placă măcar cuiva halucinațiile din carte. Nu știu de ce. Probabil că acolo am fost cea mai nebună. În rest, urmăresc cu atenție ce scrie lumea despre carte și de fiecare dată, găsesc lucruri chiar mai faine decât acelea pe care le-am gândit eu.

Povesteai, la un moment dat, despre faptul că iți scrie multă lume despre felul în care au simțit ei cartea, momentele în care s-au regăsit și s-au tămăduit prin lectură. Curios este că e vorba de un contingent de cititori preponderent masculin. Ce scriu aceștia?

Primesc multe mesaje de la bărbați, bărbații simt cartea altfel. Nu vreau să spun mai profund decât femeile, însă ei văd alte nuanțe, alte subînțelesuri. Mesajele sunt și ele diferite. Unele conțin doar un emoticon, altele – trei pagini de teze. Le citesc pe absolut toate cu un interes enorm. Și le mulțumesc oamenilor care decid să îmi scrie, aș vrea să știe că îmi fac o bucurie.

Cum se simte ființa din tine după această carte?

Împăcată. Mă bucură sincer succesul cărții, spun asta deschis, pentru că nu se știe dacă voi mai avea ocazia să spun același lucru după altele.

Crezi că după un astfel de succes va exista o presiune nescrisă pentru o carte și mai bună? 

Încerc să nu mă iau prea tare în serios. Succesul acestei cărți nu este primul pentru mine. “Fabule Moderne” a avut un succes la fel de mare, doar că mai izolat – pe atunci eram cunoscută doar în Moldova. Succesul nu este măsurătoarea unei cărți. Unele cărți – mai proaste ca a mea – au un succes și mai mare și se vând și mai bine. Altele – mult mai bune ca a mea – sunt mai puțin cunoscute și se vând doar în zeci de exemplare. Ca autor, nu pot decât să îmi doresc să scriu cărți bune, oneste, fără a trișa. Las tirajele pe seama editorului.

Știu că te-ai apucat de o nouă carte. Oare există frica de a nu fi la înălțime și de a te dezamăgi, întâi de toate, pe tine însăți?

Nu există frica. M-am apucat de o nouă carte și îmi place, scriu cu plăcere. Dacă va ieși proastă, nu o voi publica. Nu știu ce pot face mai mult. Chiar dacă de azi încolo voi scrie doar prostii și toată planeta va fi dezamăgită de mine – copiii mei oricum mă vor iubi ca înainte. Pentru ei voi rămâne mereu scriitoarea secolului.

Apropo, copiii înțeleg că mama lor este o scriitoare. Cum ar răspunde la întrebarea – despre ce scrie mama ta?

Sunt încă prea mici ca să înțeleagă ce fac. Alexandru spune că sunt scriitoare, pentru că așa îl învață tata să zică. Sofia însă e la faza “mama se joacă la calculator”, ceea ce nu este prea departe de adevăr.

Crezi că dacă ai fi rămas în Moldova ai fi scris un astfel de roman?

Nu știu. Dacă rămâneam acasă, aveam o altă viață. Poate mai eram în televiziune, poate mai făceam copii, poate nu făceam deloc. Scriam poate altă carte, mai bună, sau niciuna și mă făceam psihiatru, cum îmi doresc de câțiva ani, dar nu îndrăznesc. Viața este suma tuturor alegerilor – spunea Camus – și eu încă aleg.

Și pe final, de ce avea, totuși, Alexy ochii albaștri? E un subiect foarte important zic eu, dar trecut, oarecum, intenționat cu vederea?

Las asta la discreția cititorilor.

Îți mulțumesc mult de tot. Simt că este doar începutul unui flux de cărți bune. Și în privința ta am intuit bine de fiecare dată.

Și eu îți mulțumesc.

17457377_10212611630944491_3567140642113745374_n (1)

Travaliu creativ

Un mare Om

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

IMAG1139Nu este prima lansare de carte a dumnealui la care merg. Le am mai pe toate cu autografe – obișnuință frumoasă încă din facultate, de când am primit ”Comunicarea simbolică”, semnată pe catedra veche a facultății de Jurnalism. Era 1999. Autorul – Vasile-Sebastian Dâncu.

La fel ca și atunci, înconjurat de studenți, și acum –  adunând în jur multe personalități și fiind chiar una dintre ele, inspiră aceeași simpatie. Aceeași relaxare, dar și aceeași sensibilitate. Față de problemele oamenilor în parte, dar și a societății în general. Pentru că datele statistice cu care operează de ani de zile pentru dumnealui nu sunt doar cifre, ci sunt oameni vii, sunt copii morți, sunt multe sărăcii și singurătăți. Prea multe.

Împletirea stilului sociologic cu cel plastic de scriitor, dintre cifre dar și sentimentele, trăirile și durerile din spatele acestora, transpar în multe texte scrise de-a lungul timpului. Aparent simplă și ușor de citit, în fond foarte profundă și complicată, aspect remarcat și astăzi, la lansarea volumului ”Politically incorrect” la Cluj, cartea oferă în prima parte a sa, un diagnostic al României. ”România blocată. Paradoxul societății fără însușiri”, iar spre final, o soluție pentru situația creată – un reset total, pentru a ieși din indecizie, pasivism și neasumare. Pentru a nu mai căuta vinovați peste tot și doar în alții. Pentru a restaura sensul colectiv și a căuta un interes comun. Pentru a pune în centrul activității politice Omul.

carte

Cred cu tărie în aceste mesaje simțite și transmise de un Om, în primul rând. Pentru că știu, că așa cum i-a păsat acum 20 de ani de niște bieți studenți plecați departe de casă, care alergau pe dealurile transilvănene cu chestionare în brațe și pe care îi întreba periodic dacă și cum se descurcă, și mai ales cu ce îi poate ajuta, așa îi pasă de fiecare dintre noi. De societatea noastră însingurată. De România blocată.

Și am mai aflat astăzi ceva. Că sensibilitatea se moștenește. Am descoperit cartea de versuri al lui Vasile Dâncu senior și mi-am amintit despre acel caiet de poezii pe care îl pierduse tânărul student de la filosofie și despre care ne povestise cândva demult.

Textul de mai sus nu este o recenzie plină de citate și recomandări. Cartea nu are nevoie de așa ceva. Trebuie doar citită ca o gură de oxigen proaspăt, necesară unui corp afectat. Textul este mai degrabă un gest de recunoștință pentru un Om căruia i-a păsat într-un moment crucial al vieții unui student, la început de drum. Și care continuă să se zbată pentru noi toți, într-un moment, probabil, chiar definitoriu pentru România.

Iar numărul foarte mare de oameni care au venit astăzi să îl revadă, inclusiv mulți foști studenți, vorbește cât pentru  o sută de cronici. Despre admirație.

unnamed1.jpg