Categorie: Hoinar-hoinărel

Hoinar-hoinărel

Vincent van Gogh sau floarea tristă

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Despre operele unui artist este greu să vorbești în termeni descriptivi sau critici, mai ales dacă nu te pricepi mai deloc la arta. Poți spune doar că îți place sau nu, că îți transmite o stare sau te lasă rece. În cazul pictorului olandez Vincent van Gogh apare un sentiment contradictoriu. Pe de o parte m-a speriat privirea tulbură din multele autoportrete, mai ales alea cu urechea lipsă bandajată, iar la polul opus mă fascinează frumusețea culorilor, ale peisajelor și ale florilor care m-au surprins deopotrivă. Îmi plăcea tabloul cu floarea soarelui, vestitul său tablou, dar m-au surprins și cele noi descoperite în muzeul ce îi poartă numele, din Amsterdam. Florile de migdale, irișii, macii, florile din vaza albastră sunt doar câteva dintre acestea. Mulți copaci în floare, lanuri și peisaje, în care, în mare parte culoarea galbenă, preferata autorului, este dominantă.

 

Curios este faptul că pe 30 martie 1852, mama pictorului, Anna, a dat naștere unui copil căruia i-a pus numele Vincent-Willem, care s-a născut mort. Dar exact peste un an, pe 30 martie 1853, s-a născut un alt fiu căruia i-a fost dat același prenume. Acest copil a urmat școala locală de cadre didactice și casa parohială pentru educație religioasă, dorindu-și să devină pastor protestant asemena tatălui său. Dar a picat examenele de admitere la Universitatea din Leida. Este înscris la cursuri de trei luni la Bruxelles, dar le pica și pe acestea la final, fiind o dezamăgire pentru părinții lui.

 

La vârsta de 15 ani se mută într-o zonă minieră Borinage unde a susținut familii sărace cu ajutorul lecturilor din Biblie. Vincent a compromis lucrurile și de această dată. Interpretând exagerat textul evanghelic, a trăit în sărăcie și a locuit într-o colibă unde dormea pe podea și se hrănea cu apă și pâine. Tot ce avea a donat săracilor, iar pe cei bolnavi i-a îngrijit cu atenție. Și atunci decide să se mute la Paris și să se facă remarcat în lumea artei. Începe o perioadă frumoasă de colaborare cu artiști renumiți ai timpului dar și primele simptome de boală încă neidentificată ale pictorului. A fost mereu sărac, susținut financiar în întregime de fratele său Theo, care îi plătea o rentă lunară, iar în schimb Van Gogh îi trimitea picturile sale pentru ca Theo să încerce să i le vândă la galeria de arte unde lucra. În 15 luni pictează într-un ritm ireal aproximativ 200 de tablouri dar ajunge să fie internat într-un spital de psihiatrie, după ce încearcă să îl rănească, într-un acces de nebunie, pe prietenul său Paul Gauguin cu briciul și apoi își taie o ureche. Pentru că nu era sigur de vindecare, Theo, fratele său, l-a trimis la doctorul Gachet în orașul Auvers-sur-Oise unde pictează din nou, într-un ritm neomenesc, câte un tablou pe zi, ajungând să adune un număr de peste 70 de tablouri în mai puțin de două luni. În ziua de 27 iulie 1890 a ieșit din cameră să picteze pe câmp. Acolo s-a împușcat în umăr cu pistolul și a murit peste 2 zile. Totuși varianta de suicid este încă contestată de specialiști.

 

24257392_10214914407632469_338865192_n

O viață deloc limpede, cu neîmplinire religioasă, cu o serie de dezamăgiri aduse părinților, căsătorit și apoi divorțat cu o prostituată, cu crize de epilepsie și depresie, în care își mânca culorile de pe șevalet, intoxicându-se cu ele, iar apoi diagnosticat cu un șir de alte boli mintale – Vincent van Gogh lasă în urma sa lucrări de geniu. Valorificate, evident, doar după moartea acestuia și apreciate pentru tehnica sa unică de execuție.

Sentimentul cu care am rămas după vizita muzeului Vincent van Gogh din Amsterdam este că genialitatea se plătește cu jertfe prea mari. Că are un diagnostic sau chiar mai multe. Iar operele, care acum ne încântă privirea și au dat motive de îmbogățire negustorilor de replici ieftine și produse cu imprimeuri celebre, au fost născute din chinuri sufletești și dintr-o sărăcie lucie. Altfel privesc acum floarea-soarelui lui Van Gogh.  Este, de fapt, foarte tristă.

800px-Self-Portrait_(Van_Gogh_September_1889).jpg

 

Hoinar-hoinărel

Fumuri, leduri și canale

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Anii îmi tot schimbă percepția asupra multor lucruri. Mai ales când este ultima dată când, de ziua ta, pe tortul cu frișcă apare prefixul cu cifra trei. Și vrei ca anul să treacă cât mai lent și totodată intens. Pentru că odată schimbat prefixul – intri într-o altă categorie, ”mai grea”. Și începe un nou capitol, care, încă, parcă nu e despre mine.

Se schimbă percepția și asupra cadourilor. Iar cele mai frumoase devin alea surpriză și mai ales, acelea, cărora urmează să le faci chek-in-ul. Două bilete la Amsterdam – fără griji, fără copii și mai ales fără stereotipuri. Am pornit la drum decisă să văd orașul doar prin ochii mei, așa că toate prejudecățile le-am încuiat în sertar, împreună cu obligațiile de mamă, responsabilitățile și vârsta din buletin. După un avion ratat și o noapte plină de povești în aeroport, împărțită cu două românce și două sud-coreence, aflând multe haioșenii, printre care și faptul că detectorul de fum din camerele de hotel pot fi păcălite, aplicând o șosetă pe ele, sau , mai bine, o pungă, am ajuns, în sfârșit, în orașul de printre canale. Ce mi-a sărit prima în față?  Multitudinea de canale și podețe, bărci, bărcuțe și vaporașe, umiditatea mare și aerul specific unui oraș cu multe ape. Și ceața. Că era nouă dimineața sau patru după amiază – mai că nu puteam să îmi dau seama. Mie, sincer vorbind, oricum îmi era indiferent.

Orașul mi s-a prezentat ca un amestec de muzee și expoziții, palate și clădiri vechi superbe și străzi cu multe leduri roșii, fete dezgolite, ce trăgeau draperiile pentru câteva minute (chiar am cronometrat – 7 minute :)) și multă lume hohotind pe stradă. Culmea mi-a părut faptul că multe dintre aceste străduțe neortodoxe, ca să mă exprim mai plastic, învăluite într-un miros specific, pe care îl resimt și acum în nară, chiar și de am revenit de două zile, dădeau spre biserica locală. Am atașat chiar și o poză cu dovada. Aici am multe semne de întrebare încă, dar iau lucrurile ca atare.  Iar paradoxurile continuă cu multitudinea de muzee: Muzeul ”Van Gogh” și cel al ”Prostituției”, ”Casa-Muzeu al lui Rembrand”, ”Rijksmuseum”  și ”Muzeele Marihuanei” (sunt la fiecare colț), expoziția  ”We Have a Dream”, despre Mahatma Gandhi, Martin Luther King și Nelson Mandela și mici săli de cinema care te îmbie să tragi cu ochiul la niște scene fierbinți. Nebunie curată, amestecată cu clinchete a sute de biciclete în viteză, care șiroiesc din toate părțile, de te zăpăcesc de-a dreptul.

Aceste imagini contradictorii oarecum te bulversează dar și fascinează în același timp. Încerci să emiți o opinie, dar simți că e prea devreme și o lași pe mai târziu. Când vei urca în avionul spre casă și vei putea trasa o părere obiectivă, detașată, pe cât se poate.

Nu am fost să le văd pe toate. Nu am avut cum în doar câteva zile. Pentru Van Gog am plătit 17 euro (despre acest muzeu superb ar trebui să scriu o postare separată), la expoziție și casa-muzeu nu am mai reușit, iar la celelalte, de genul celor enumerate mai sus, prețurile mi-au părut exagerate 8-12 euro. Nu că nu aș fi fost curioasă să îmi bag nasul de jurnalist, doar că nu am văzut rostul să mai dau bani la aceste muzee, când și prostituția și marihuana se plimbă pe străzi ca la ele acasă. Pentru că așa și sunt. Mai era ceva de ascuns? Mă îndoiesc. Perversiunile și abaterile de la reguli nu-mi sunt interesante oricum (se pare că ceva prejudecăți, totuși, s-au strecurat cu mine în trusa de machiaj). Poate data viitoare – ca să am ce să mai scriu.

Oricum, chiar și de conține acest mix efervescent de (non)valori și lumi, orașul mi-a părut foarte curat, liniștit și bine organizat. Și extrem de vesel, daaaa! super vesel – mai ceva ca la nunțile de moldoveni.  Însă fără bătăi și înjurături, chiar și de la cei cu hohoteala, pe care nici nu mai încercam să îi identific la un moment dat, după direcția din care venea mirosul. Cu turiști în vârstă, îmbrăcați elegant și grupuri de tineret, cu accesorii indecente, care sărbătoreau seara burlacilor sau a burlăcițelor. Cu multe cofetării cu vafe olandeze și magazine pline doar cu roți de brânză. Cu lenjerii trăsnite și obiecte mai deocheată plasate în vitrine cu leduri roșii și magazine de suveniruri clasice oricărei țări, doar că aici simbolul frunzei verzi (și nu mă refer la cea canadiană) a fost exploatat la maxim. Acadele și ciocolăți cu marihuana, săpun și șampon, creme de față, de mâini și de ce vreți voi, de haine și breloace nici nu mai zic. Nu am gustat din aceste dulciuri, la fel cum nu m-au tentat nici prăjiturile, pentru că, sincer, consider că este doar o strategie de marketing. Frunza trebuie doar fumată și atât. Altfel nu își are nici un efect. Cel puțin așa știam eu de la colegii mei adolescenți din Chișinău. Cine știe ce bețe de răsărită fumau și ei pe atunci, prin anii 90, cumpărându-le pe sub mână, în cutiuțe de chibrituri prin scări dubioase de blocuri? Poate este greșit, nu știu. Unele taine trebuie să rămână taine.

Noi, părinți responsabili totuși, am cumpărat doar niște breloace cu biciclete și palatul reginei – că doar avem copii mici acasă (uf, și am zis să nu îmi amintesc asta în Amsterdam) :), pentru că altfel mai puteam alege doar cu simbolul lalelei și al morii de vânt – cam ”băbesc” pentru băieți mei. Și nițel cașcaval, că altfel degeaba am mai fost  în Olanda. Și tot drumul ne-am gândit: oare cum să le povestim copiilor despre ce am văzut? Pentru că nouă, sincer, ne-a cam plăcut. Și ne-ar mai tenta. Pentru că ne-am simțit aidoma unor doi adolescenți fugiți în lume de părinți 🙂 Dar nu cred că am curaj să îi îndemn pe copiii mei să meargă. Cel puțin nu încă.

Am înțeles asta și în drumul de la întoarcere, când în dreapta mea s-au așezat trei tineri, chiar destul de tineri, chicotind mocnit când unul, când altul. Când însoțitoarea de bord, care le povestea despre ”posibila depresurizare a avionului” și ne-a prezentat cum să ne plasăm masca de oxigen, arătând aidoma unei botnițe, aceștia au pufnit într-un râs isteric în cor. Foarte molipsitor. Au început să râdă și toți ceilalți pasageri. Degeaba încerca însoțitoarea să își înăbușe zâmbetul sub ”botniță„ că era limpede că o pufnește râsul și mâna îi tremura din încheietură. Voia bună nu a încetat nici pe parcursul zborului. Nu am simțit, practic, cum am aterizat.

Am revenit acasă cu un lung zâmbet în colțul gurii. Iar copiii, curioși, m-au întrebat ”Cum a fost?”. Ei, cum să le zic, că eu m-aș mai duce, dar pe ei încă nu i-aș prea lăsa??? Detaliile despre distracția părinților -”babalâci”, cum ne văd ei, nu tare i-au interesat și, oricum au fost încuiate cu un lacăt pe un podeț din Amsterdam, iar cheia aruncată într-un canal. Acolo să ruginească pe vecie 🙂

 

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Trei luni londoneze

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Și uite cum se fac trei luni. Ultima chiar a trecut pe nerăsuflate – casă, școală, parc, curat, mâncare – ca la tot omul. Și citit. Muuult citit. Ca în vremurile bune când eram la mama acasă. Londra mi-a făcut cadou această însingurare care predispune la lectură și mai ales la introspecție. Iese filosoful din mine și poetul. Jurnalistul și fotograful. Tot de ce nu am avut timp mai înainte. Și ăsta e un dar chiar prețios.

Cum să nu-ți fie deșteptate simțurile când dimineața, în drum spre școală veverițele îți taie calea și te țintesc cu ochii mici și vioi? Iar în copacul de lângă bloc mai aterizează din când în când câte un stol de papagali verzi, mari și obraznici, sfidând liniștea din zonă? Iar toamna este pur și simplu splendidă, cu toată paleta de culori amețitoare așternută peste verdeața abundentă, caracteristică Angliei.

23584059_10214765878319329_1125785395_o

Când parcul este plin de pescăruși care îți amintesc că ești totuși pe insulă și marea e destul de aproape? Când fusul orar, cu două ore mai în spate față de România, este perfect pentru deșteptările matinale cu care nu te-ai putut nicicum împăca toată viața? Și mai ales când mărimile hainelor tale sunt măsurate acum în inchi, iar asta înseamnă cifre mult mai ajustate. În afară de sâni, de care chiar îmi pare rău, talia mea de 85  a devenit 33,4, iar șold-ul – 34,5. Păi să nu te apuce poezia de fericire?

Aici am început să apreciez mult mai mult anumite lucruri. În primul rând – aplicațiile telefoanelor. Google Maps-ul și Translate-ul – plecăciuni pân-la pământ. Whats-up-ul și Skyp-ul – legământ pe viață.  Poți activa oricând opțiunea ”sună un prieten”. Iar dacă mai citesc vreodată de rău despre Facebook – declanșez războiul. Sunt surse vitale de supraviețuire în străinătate. Să încerce să conteste cineva acest lucru.

Mai ales când este ziua ta, iar tu nu ești singur datorită mesajelor ce curg pe toate sursele posibile de comunicare, făcându-te să îi simți pe toți neadevărat de aproape. A fost un sentiment unic. Pentru că singurul lucru care îmi lipsește, realmente, sunt prietenii.

Am mai început să prețuiesc uscătorul de haine – minune pentru astmatici ca mine. Fără înșirat de rufe și inhalat de aburi de la detergenți, soldate apoi cu crize alergice. Minune nu alta. Și pe cei care reciclează, pentru că am realizat câte materiale nedegradabile putem produce doar noi, familia noastră, într-o săptămână și am raportat-o la problemele globale cu care se confruntă secolul nostru. E jale!!!

Am început să prețuiesc uniforma școlară, cu care tare nu am fost de acord toată viața, dar care simplifică mult situația părinților și reduce timpul de căutare de dimineață a ”cu ce mă voi îmbrăca azi”. Mai ales când ai doi adolescenți în casă, mereu în căutare a nu-mai-știu-nici-ei-ce  – lucrurile chiar se simplifică mult.

Am mai început să mă obișnuiesc și chiar să apreciez faptul că toți își caută de treaba lor. Nici chiar cu cerșetorul de la bancomate, care mereu stă cu mâna întinsă în același loc zi de zi, nu are nimeni nimic. Îi pun monede în palmă și mai schimbă două vorbe. Nu, nu este român, ca să precizez. Iar omul merge apoi la Tesco și își cumpără de mâncare – nu bere sau vodca. Și nu îl ia nimeni în derâdere pe nebunul cartierului, pentru că și aici trebuia să existe unul, ca și în orice cartier respectabil, care umblă în fuste roz sau albe, sau sacou cu avioane roșii. Cine știe ce o fi și cu viața lui?

 

Am început să apreciez fructele din magazin, oferite gratis copiilor care însoțesc părinții la cumpărături și pungile pentru buchetele de flori. Nici nu știam că există așa ceva. În formă de triunghi mare și cu mâner și asta chiar m-a făcut să iau de multe ori flori, recunosc, din impuls, fix de lângă casierie (bravo celor de la marketing), fără să mă gândesc cum le voi mai duce acasă. Iar buchetele sunt de la 1,5 lire în sus. Nu am mai întâlnit nicăieri prețuri așa de mici, nici chiar la Lidl-ul din România de unde îmi luam trandafiri la 10 lei buchetul. Și apropo de prețuri, că tot mă întreabă multă lume, sunt foarte mari, într-adevăr – la chirii, facturi, servicii și transporturi. În schimb la mâncare și haine diferențele sunt nesemnificative. Ba chiar mai mici la unele magazine gen Primark sau Poundland.

Am început să prețuiesc expozițiile, muzeele și galeriile gratuite, incredibil de frumoase, oferite de acest splendid oraș.  In-cre-di-bile!!!!

Am mai înțeles că se poate supraviețui și fără perdele, trauma oricărei moldovence, dar măcar mi-am decorat bucătăria cu tufe de cimbru și pătrunjel. Iar ulciorașele de lut primite cadou de la niște prietene drage – i-au dat un aer chiar autentic. Și am mai înțeles că poți să te simți ca acasă și acolo unde copiii tăi se simt bine și unde îți vine mama în vizită.

Am ajuns să înțeleg că unele naționalități au comerțul în sânge. La întrebarea ”Cât costă balonul în formă de 3 și de 9, pentru petrecere?” vânzătorul m-a întrebat dacă este pentru soțul meu, pentru că, dacă ar fi petrecerea mea, mi-ar oferi mai bine o cifră de 2. Compliment, nu alta. Însă, la răspunsul ”Da ce, doiul e mai scump?”, a înțeles că de data asta nu a mers figura. Homos sovieticus nu se dezminte niciodată.

Am mai înțeles un singur lucru – că amprenta rădăcinilor nu poate fi ștearsă cu nici o ploaie londoneză. Dimineața, zi de zi, după ce ultima dată îi mai pupăm pe copilașii noștri, aflați în coloană pentru a intra în clasă, aranjându-le căciulițele și amintindu-le să mănânce mai întâi sandwich-ul și apoi restul caserolei, rămânem în curtea școlii față în față doar noi: rusul din Moldova, două românce și o moldoveancă. Ne și umflă râsul la faza asta. Restul părinților – arabi, polonezi, italieni, indieni, africani și mai nu știu de pe unde, își petrec copiii doar până la poartă și apoi pleacă grăbiți, cu mici excepții doar. Așadar – deținem trofeul la cocoloșit!

Mențin PS -ul: ploaia ori o înfiezi, ori poți pleca acasă. Și au început ploile de toamnă…

 

Hoinar-hoinărel

Și capra și varza, sau despre muzee

Anda-Cristina VahnovanImagineUn comentariu

Copiilor mei nu le prea plac muzeele și mai ales galeriile de artă.  Deduc această problemă și din discuțiile cu prietenele mai apropiate, care se plâng de același fenomen. S-au plictisit de ele sau, mai bine zis, crescând, au prins curaj să își exprime dezacordul referitor la acestea. Cât nu am încerca să ne mințim, dar sunt sătui de vase, cioburi, oase și bijuterii preistorice. De tablouri nici nu mai zic – ca e Mona Lisa sau mâzgălitura de desen al celui mic – timpul acordat admirării acestuia cât și interesul manifestat este cam unul și același. Iar nedumerirea ulterioară vis-a-vis de genialitatea operei, pe care bineînțeles că o consideră banală, devine deja subiect de banc.

I-am dus, desigur și la Musée d’Orsay și la Luvru, încercând sa îi uimesc. Și la Cluj la Muzeul Național de Artă dar și la Chișinău. Ei, da de unde  – brioșele din Starbucks-ul de la parterul Luvrului au fost mai tentante. Iar de Tretyakov Gallery din Moscova nici nu au vrut să audă. Au zis că mai bine mă așteaptă în ger afară.

Mi-am amintit,  în schimb că au mers totuși cu drag la Vassa din Stockholm, care este de fapt un vas naufragiat a unor vikingi transformat în muzeu și la Muzeul Marinei din Constanța. La fel nu i-a tentat deloc muzeul Picasso din Barcelona, dar au mers cu drag în parcul Guell și la Aguarim-urile de prin țările pe unde am hoinărit. La fel de mult le-a plăcut Muzeul Antipa din București, pe care l-am vizitat de mai multe ori. Gradinile Zoo le-au plăcut la început, apoi tot mai mult și-au exprimat mila față de animalele chinuite și ținute în captivitate, astfel, s-a cam renunțat și la acestea.

De ce scriu toate astea, de fapt? Pentru că târziu am înțeles că pentru anumite muzee, mai ales ce țin de domeniul artelor, e nevoie de o anumită maturitate. Și aici am greșit mult, convingându-i să ne însoțească pe la tot felul de expoziții și galerii. Arta nu poate fi  îndrăgită cu forța. Poți doar trezi repulsie față de acest fenomen și probabil că asta am și obținut. Mi-a trebuit ceva timp să accept greșeala și să înțeleg că toate își au timpul lor, iar noi, părinții, din dorința de a le oferi prea multe și toate deodată, riscăm să îi sufocăm.

Atunci am căutat soluții pentru a găsi un muzeu mai atipic care să trezească interesul copiilor și evident că l-am găsit în scurt timp. Doamne-ajută cu googl-ul ăsta. Am descoperit în mai multe orașe ale lumii unul uimitor de-a dreptul, singurul la care merg copiii mei cu drag – cel al științei. Prima data l-am descoperit în Stockholm și m-am distrat teribil și eu în rând cu ei. Apoi le-am vizitat și pe cele din Barcelona, Moscova și mai nou pe cel din Londra. Este singurul spațiu în care pot atinge, trage, încerca și experimenta fără să audă mereu :”Nu puneți mâna pe nimic să nu spargeți ceva, că nu am acoperi paguba nici de ne-am vindem apartamentul, și chiar și de ne-am lipsi de un rinichi de-al tatei”. Gluma-i glumă, dar conține mult adevăr.

 

 

 

Așadar – cei de ați pățit ca mine, mai puteți corecta greșeala și de a schimba imaginea de muzeu ca fiind un loc chiar distractiv și prietenos. Duceți-i să se minuneze, să încerce și să experimenteze, descoperind că muzeele pot fi altfel și mai ales că știința poate fi interactivă și foarte distractivă. În cadrul acestor minunate instituții pot asambla și dezasambla structuri, studia densități și urmări reacții de tot felul, pot face experimente și studia de la motoare pana la nave cosmice. În Londra este gratuit, de altfel ca și majoritatea muzeelor de știință. În Barcelona plătesc doar adulții 3 euro biletul, în celelalte locații menționate de mine costă ceva mai mult, pentru că sunt private. Mai există și în alte țări ale lumii, îmi zice google-ul, ba chiar și în București dar, recunosc că  nu am ajuns încă la cel din urmă.

IMAG1247

Am zis haideți sa schimbăm conceptul de muzeu plictisitor din mintea copiilor, dar, de fapt, realizez ca am avut nevoia sa mi-l schimb eu însămi. Am ajuns să ne placă tuturor într-atât de mult, încât să stăm de fiecare dată până la închidere. Iar la cel din Londra am descoperit, cel puțin pentru mine, ce era mai interesant fix la sfârșit: oalele sub presiune (un fel de ”multivarca” din anii 30), mixerele de la început de secol, aparatele ingenioase de curățat mere, mașinile de spălat, gen ”Aurica” și multe alte minunății inventate de strămoșii noștri, dar unele ajungând să le utilizăm chiar și noi, generația mai tânără. Să mai zică cineva că inventivitatea umană a progresat doar odată cu începerea erei digitale. Greșit. Pe timpuri, zic eu, fără tutoriale și goog-ălit se realizau adevărate minuni.  Apropo, mi-am amintit de Radio Moldova când am văzut expuse și aparate din alea „bobinnik” și telefoane cu disc, de care mai există și acum prin cabinetele radioului național dar și de ”radiola” de la bunica și de televizorul ”Gorizont”. De râs și de plâns de altfel. Copiilor mei le suna tare ciudat ca am prins asemenea „obiecte preistorice” în copilăria mea. Mai ales acum când le-au descoperit expuse la muzeu. Ș-apoi mă mir de ce mă consideră un soi de dinozaur. Așadar, dragi părinți! Dacă tot veniți în capitalele europene pentru shopping (am înțeles că este noul sport național) nu ezitați să aduceți și soții și copiii cu voi. Pe aceștia îi puteți lăsa pentru o zi întreagă la unul dintre muzeele gratuite, unde cu siguranță nu se vor plictisi iar voi puteți profita de o zi de libertate. Și capra – și varza.

 

 

Hoinar-hoinărel

O lume ”pe invers”

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Și am ajuns  să se împlinească și două luni de altfel, de nou de … invers.

Cu ce să încep? Cu mersul pe invers al transportului londonez care, încă de la început mi-a părut greu de digerat. La fel rămâne și acum. Mai amețesc și acum când merg în transport, având sentimentul că sunt pe contrasens. Încă sunt claxonată de cei care vin din dreapta pentru că întorc capul mai întâi spre stânga, după regula de-o viață – stânga-dreapta, stânga-dreapta. Direcția ”pe invers” va trebui reînvățată.

În afară de transport încă multe altele sunt pe invers, dar de data asta nu la propriu ci la figurat. Mi s-a părut ”pe invers” faptul că o bătrână din bloc, care ar fi trebuit să fie sătulă de chiriași de tot felul ce se tot perindă pe aici, s-a apropiat într-o zi să îmi spună că suntem bine veniți și că suntem o familie frumoasă. Nici o aluzie la ”ponaiehali”, nimic. Ceva nu-i în reglă cu bătrâna, precis.

E total ”pe invers” când la ședința cu părinții, notițe își face doamna de la secretariat, prezentă și ea pe lângă învățătoare și nu părinții. Aceștia din urmă sunt întrebați despre ce nu le convine în școală, ce sugestii sau soluții găsesc vis-a-vis de diverse probleme. Problema a fost doar una – faptul că site-ul școlii nu este mereu updatat. Atât.

E total ”pe invers” când în cadrul aceleași discuții învățătoarea, care prezintă toate probleme pe proiector, bifate punct cu punct, ne raportează despre ce au făcut și urmează să învețe cu copiii la școală, invitându-ne la o discuție referitor la cum să fie aceste teme abordate mai interesant, mai distractiv și mai haios. Direcția discuției venea dinspre ”eu, învățătoarea trebuie să îl cointeresez pe copilul dumneavoastră să învețe cât mai ușor, ajutați-mă cu sugestii”  față de ”e greu să lucrez cu ei pentru că sunt mulți, mereu nu au stare și nu se pot concentra” cu care am fost obișnuită. Iar concluzia ”un copil trebuie să vină fericit la școală și să nu simtă că e forțat să învețe” mi-a pus capac. E total ”pe invers”.

Ca să nu mai zic că se pune mai mult accent pe ”vizual” decât pe teorie. Orice temă învățată se va transforma într-un proiect desenat, colorat, lipit și afișat în clasă, ca se fie reținut mai bine. La realizarea proiectului participă cu toții. Păi nu e mai distractiv așa? Aici mă opresc să mai zic ceva despre învățământ pentru că e un subiect separat la care simt că voi mai reveni.

22563878_10214544745831155_1224898289_o

Nu e ”pe invers„ când localnicii văzându-te că ai reușit să te încurci în bulinele albastre de pe google maps, pentru că da, am talentul acesta, să se oprească din mers și cu răbdare să îți explice și ajute cum să ajungi acolo unde te-ai pornit? Parca am mereu sentimentul vag că ceva nu se leagă. Și tot stau în așteptarea acelui ”adevăr”, acelei ”arame dată pe față” care sigur încă se ascunde de mine.

E ”pe invers” faptul că oamenii se îmbracă cu paltoane sau geci cu puf, când e mai frig, iar în picioare au șlapi de plajă. Eu, una, chiar și vara când sunt în maiou am nevoie de ciorăpei, să fie cald la piciorușe, așa cum am fost obișnuită, iar aici văd că nu le pasă de sănătate deloc. Și nici de curent nu se feresc, nu mai înțeleg nimic. Ei chiar nu răcesc niciodată?

E ”pe invers” ca șoferii de autobuse să fie șoferițe de fapt, iar manichiura să ți-o retușeze manichuriștii tineri asiatici. La fel de ”pe dos” este să primești totul – de la NINO până la carduri și cartele telefonice prin poștă, de la o poștăriță surdo-mută. Aceasta, apropo, nu cară ditamai gentoiul să își rupă spatele, ci are un cărucior cu frâne pe care îl împinge pentru a-și facilita transportarea în siguranță a plicurilor. Și acestea nu se pierd niciodată.

22563588_10214544745791154_1069322875_o

Și e ”pe invers” ca fiind soacră, să vii dis de dimineață pe la nurori și să le culegi copiii, pentru că acestea trebuie să își urmeze cariera. De stomatolog. Asta mi-a părut chiar cea mai ”pe dos” dintre toate. Cum?  Se poate așa ceva? Da, una dintre nurori este vecina mea iar eu m-am împrietenit cu soacra. Chelsea. Care mi-a zis cu mândrie că are 4 copii, că i-a făcut de tânără și am căzut de acord că tinerețea își are puterile ei nebănuite. Și că ne doare spatele de la cărat copii – doar că în locuri diferite. Și că răbdarea la al o sutălea ”maaam!” și ”i need!” cam crapă. Doar că am rămas cu sentimentul ”pe invers” atunci când mi-a zis că a devenit bunică la 38 de ani, așa câți am eu acum și că e de datoria ei să le ușureze viața nurorilor pentru că știe cât de greu i-a fost.  Și aici am făcut scurt-circuit. Și mi-au ”ars” toate teoriile și principiile. Și eu, cea care mă considerăm prea-harnica și prea-născătoarea și care eram convinsă că nu mai datorez nimănui nimic. Dară-mi-te nurorilor.

Totuși, cel mai ”pe invers” consider mitul timpului urât de afară. Este chiar foarte călduț și constant și predispune la meditație și lectură. Am umplut instagramul cum poze ale unei toamne magnifice. Umbrelele mele luna asta au stat ”pe invers” uscate în dulap. Doar că îmi mențin post-scriptum-ul: ploaia ori o înfiezi, ori pleacă acasă! E totuși Londra. Iar eu încă aștept ploi. Până atunci poate să mă mut în alt cartier? Că prea plictisitoare devine toată ”anormalitatea„ asta…

Mai jos, anexez câteva dintre proiectele afișate de la școală, în caz că vreți să aruncați un ochi.

22641649_10214544745551148_2081192724_o

22532347_10214544745671151_70395925_o

22555885_10214544745871156_1927319274_o (1)22556074_10214544778311967_288688437_o.jpg

 

 

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Ce învățăm, totuși, la școală?

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

22292571_10214447464799190_224529135_o

Astăzi fiul meu cel mai mare a venit de la școală entuziasmat peste măsură. Lucru rar întâlnit, mai ales când vorbim despre adolescenți. Mi-a povestit despre ora de fizică la care au unit nu știu ce conexiuni și au realizat experimente faine și despre ora de business la care au învățat despre companii, acțiuni și dividende. Îmi explica despre avantajele sau dezavantajele, riscurile sau beneficiile listării la bursă a unei companii.

Toți trei zic că școala le pare mult mai ușoară față de cea din România, dar mult mai interesantă. Cu mai mult lucru practic și mai puțină teorie. Cu teme sub formă de o fișă pe zi, lipită în caietele primite de la școală, față de zecile de pagini pe care le scriau cumulat, an de an, la toate materiile. Nu știu, sincer, cât de mult au reținut pe termen lung din acele pagini tocite la nervi și oboseală, la 12 noaptea. Știu, însă, că li se părea mult și inutil. De cele mai multe ori chiar le dădeam dreptate.

Nu pot trage, încă, nici un fel de concluzii referitor la sistemul de învățământ britanic. Rezultatele se vor vedea în timp. Pot să scriu doar despre unele lucruri care mi-au plăcut. Și anume.

Gențile lor de școală nu mai cântăresc 6,5 kile!!! Copiilor nou-veniți li se oferă un coleg-însoțitor care îi va ajuta în prima săptămână mai ales cu partea organizatorică. Indiferent de clasa în care au nimerit, ei merg în componență diferită la opționale și chiar și la materiile de bază, în dependență de nivelul pe care îl au. Astfel, poți fi la engleză la nivelul de mijloc, iar la matematică la cel superior. Este benefic pentru cei cu aptitudini față de anumite materii și posibilitatea de a evolua diferit față de ceilalți colegi. Sincer – mi se pare superb! Mai mult de atât, copiii dintr-un anume an (în cazul nostru sunt opt clase de a noua) se cunosc între ei pentru că nimeresc de multe ori împreună la diferite materii. Astfel, fiică-mea, a reușit deja să își facă prietene prin toate clasele de a noua. Și nu doar românce, care sunt în jur de 40 pe acest nivel. Iar fiul meu cel mare și-a făcut amici ”de interese” în pauze, când toți se adună și joacă la mesele de ping pong. Frumos, civilizat, în ordinea în care își ocupă rândul și joacă cu cel care reușește să câștige. Fără monopoluri și sfidat de noi-veniți. Asta mă bucură enorm, pentru că fac comparație cu dezastrul din curtea școlii din București, care avea, la fel, o masă de ping pong.

În școala celui mai mic îmi plac alte aspecte – faptul că este ajutat în fiecare zi de o doamnă care îl învață engleza; că multe activități se desfășoară pe covor și nu în bănci; că în pauza mare aleargă în curtea școlii și joacă fotbal de masă cu copii și din alte clase, iar pe o bancă au o lădiță cu fructe gratis; că în școală există pe toți pereții dozatoare cu săpun lichid antibacterian. Iar pe hol există un panou cu pozele bucătăreselor cărora copiii le mulțumesc prin desene și pe care le cunosc pe nume. Pentru că și ele sunt persoane foarte importante în școală. Și aici vorbim despre respectul pentru muncă. Indiferent care o fi ea. O altă chestie pe care am apreciat-o a fost că învățătoarea comunică cu părinții direct și prin sms-uri dacă apare vreo problemă. Un copil a venit într-o zi cu adidași cu luminițe, încălcând regulamentul referitor la uniformă și pantofi negri. Mihai mi-a spus să teacher nu i-a spus nimic, ba chiar i-a lăudat adidașii. Noi, părinți, în schimb, am primit un sms în care ne ruga să respectăm totuși uniforma. Cum ar fi fost dacă i-ar fi zis copilului: ”De ce te-a încălțat mama cu luminițe astăzi?”, făcându-l să se simtă prost pentru o vină, pe care, consider că nu o purta el?

Cireașa de pe tort, însă este alta. În școala celor mari sunt mai multe corpuri în care învață copii cu dizabilități locomotorii, surzi și autiști. Poate mai sunt categorii pe care nu le-au identificat încă, dar despre astea știu exact. O bună parte dintre cei cu care se poate lucra mai ușor, vin la orele de curs alături de toți copiii, cu însoțitor, evident. Ceilalți, ca să nu se simtă marginalizați, sunt plimbați prin pauze pe holuri și în curte, fiind salutați și întâmpinați de toată școala. Mi-au dat lacrimile când mi-a povestit Ruxanda că cei cu autism, poartă insigne de șerifi în piept, ca să se simtă mai importanți, dar, de fapt insignele au fost aplicate pentru ca aceștia să poate fi identificați de către ceilalți copii. Astfel, copiii cu autism merg mândri printre colegii de școală care bat cu ei palma și îi salută respectuos – atitudinea fiind impusă la orele de dirigenție. Iar pe panoul din școală, în fiecare săptămână este afișat câte un semn din limbajul semnelor – că să faciliteze comunicarea cu cei surzi. Ce poate fi mai frumos???

Nu știu câte cunoștințe vor acumula copiii mei în acest an aici. Știu sigur, însă, că vor deveni mai empatici și mai umani.

PS. Atașez și o poză cu necesarul de rechizite, pentru care am cheltuit bani anul acesta 🙂

22279093_10214447464519183_1293594545_o.jpg

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Cinci minute sau cum s-a împuțit somonul

Anda-Cristina VahnovanImagineUn comentariu

Ca să te angajezi în Anglia trebuie să obții NINO (număr de asigurare socială). Procedura este simplă: ai sunat, te-ai programat și ai mers să depui actele pentru el. Actul cu NINO îți vine prin posta acasă, dar…
Pentru NINO ai nevoie de dovada de domiciliu. Pentru a-ți lua chirie ai nevoie de dovada locului de muncă. Ca să ai loc de muncă, îți trebuie NINO. Cercul s-a închis.

Apoi că să deschizi cont la banca – cerință obligatorie la angajare – îți cere să prezinți o factură (BILL) pe care să fie indicat numele tău și domiciliul. Și tu încă nu ai un domiciliu, pentru că la închirierea unui spațiu ți s-a cerut dovada locului de munca. Deci nu ai încă nici facturi pe numele tău. Așadar, nu ai cum să-ți deschizi cont bancar. Alt cerc s-a închis.

Știu că mulți au pățit așa, ba chiar au renunțat și au plecat. Fără un vecin, prieten, cumătru care să îți vină în ajutor să deblochezi aceste cercuri vicioase nu te prea descurci. Faci trei poze din aeroport și te întorci înapoi cu microbuzul.

Și totuși…

Am domiciliu, am facturi (venite buluc și cu solicitarea de a plăti în avans sume imense), dar pentru angajare îmi trebuie un cont bancar. Floare la ureche! Iau astăzi toate actele necesare și îmi stabilesc obiectivele: duc copilul la școală, trag un ochi la ”gumanitarca mea” (apropo, am văzut o vază de cristal de Bohemia, nou-nouță la 10 lire…uff), apoi cumpăr ceva tacâmuri pentru că sâmbăta am oaspeți și neapărat pahare pentru vin. Ce moldoveancă aș mai fi, dacă aș primi musafiri cu pahare de plastic??? O caricatură, zău…

Și cum niciodată nu respect lista de cumpărături, în drum spre bancă m-am mai pricopsit cu ceva salatieră, suport pentru vase, farfurii, coș pentru pâine dar și cu pahare. Zânga-zânga tot drumul. Ei, și recunosc, somonul de la reducere mi-a făcut cu ochiul. L-am pus și pe acesta în pungă lângă niște grissini. Hai să dau toate cărțile pe față…

Mi-am zis – 5 minute mă mai opresc la banca – și gata!

Intru încărcată cu patru pungi, ca o târgoveață de la piață, zânga-zânga. Coadă de așteptare. Nu-i nimic, zic, îmi mai trag sufletul între timp. Când îmi vine rândul – ghinion – a picat rețeaua lor internă. Nu se mai poate lucra. Eh, așadar nu doar în România se întâmplă din astea. Îmi adun bulenderele și zânga-zânga, mă car la cea mai apropiată bancă din zonă.

Intru. Coadă lungă. Aștept. Mă apropii de ghișeu la fata cu ochii gri (i-am remarcat și data trecută) și îi prezint pașaportul, NINO-ul și factura pe care figurează și numele meu. Detaliu important, dat fiind că la prima încercare descoperisem că nu apărea și numele meu pe factură, ci doar a soțului. Atunci telefonasem la companie și în 7 zile ne-a venit factura nouă. Numele meu apărea pe ea ca și ”additional account holders”. Rezolvat.

Fata de la ghișeu îmi spune că totul e ok, doar că programarea poate fi stabilită doar pentru ziua de joi. Ei, zic, eu aș avea nevoie totuși mai repede. Ok, mulțumesc și mă întorc zânga-zânga înapoi la prima bancă.

Intru tot un zâmbet. Aici așa se poartă. Mă conformez. Las iar pungile care aveau un iz nu tocmai plăcut de somon lângă o masă și mă pun în rând. Coada e lungă, pentru că sistemul își revenise abia de curând. Mai un messenger, mai o grissină, două-trei-opt și rândul mi-a venit. Hai că de data asta e a treia încercare și va fi cu noroc. Prezint actele. ”A… ne scuzați zice doamna, dar banca noastră nu acceptă facturi în care să figurați ca ”additional account holders” în dreapta foii, ci doar în rând cu destinatarul. Sunați la Thames Water (compania de furnizare a apei) și rugați-i să vă refacă factura. ”Nu e corect așa”, îi zic. ”Astea sunt regulile, nu eu le-am stabilit”, se scuză ea politicos și zâmbește. Încerc și eu. Îmi iese doar un rânjet scremut. ”Have a nice day” scrâșnesc și mă întorc la pungile mele. Le apuc nervos, zânga-zânga și mă duc.

”Nu renunț!” îmi zic. Cum să mă întorc acasă cu problema nerezolvată. Trebuie să insist. Mă întorc iar la prima banca. Măcar pe joi să mă programez, tot e mai bine decât nimic.

Fata frumoasă cu ochii gri zâmbește când mă vede iar cum îmi aranjez grijuliu pungile lângă masă. Încerc să las lângă ele și fața mea înăcrită ușor. Stau în coadă iar. Încă 3 grissini mă ajută pe post de destresant. Trebuie să îmi antrenez răbdarea. Și nervii, îmi zic. Ăsta e occidentul. Totul e pe reguli. Nimeni nu ne-a chemat aici. Am venit de bună voie. Trebuie să ne conformăm, așadar. Mai dau ochii peste cap, mai trosnesc degetele. Încerc să mă calmez.

Îmi vine într-un sfârșit a patra oară rândul. Prezint actele toate din nou și îi zic că e tare ok să mă programeze pentru joi. ”Sigur, îmi răspunde fata frumos, doar că am uitat să vă spun un detaliu. Filiala noastră se închide în două zile. Va trebi să mergeți la sediul central care e cam departe de aici. Doriți?”. ”Nu, i-am zis resemnată!” Nu mai doresc nimic. Doar să o achit atunci și gata. Se uită fata lung la ea și îmi spune ”Dar la noi nu puteți achita cu cheș dacă nu aveți cont. Nu avem contract cu această companie”. Poate mergeți la banca de alături?”. ”O, nu!!! Am fost astăzi deja de 2 ori. Nu mai merg nicăieri. Gata. Paharul s-a umplut!” Nici măcar nu mă chinui să rânjesc. Îmi apuc nervos pungile, zânga-zânga, îmi aranjez la loc fața înăcrită de-a dreptul, ignor izul neplăcut de somon stătut prea mult la cald și mă pornesc spre casă. Urc dealul în 10 minute mânată de prea multă adrenalină. Este ora 12 și nu am rezolvat mai nimic. Ba și la școală am întârziat prima dată. Și la ce mi-o trebuit somon care expiră degrabă? Data viitoare voi cumpăra strict după listă. Brașoavă veche și răsuflată.

Ajung acasă gâfâind. Trântesc ușa. De somon mi-i greață. Măcar n-am stricat paharele. Iar vinul cred că nu va mai prinde oaspeții. Îl voi deschide chiar acum. Ca să am răbdare să vorbesc iar cu Thames Water la telefon, pentru a-mi reface factura…

PS. A doua zi am găsit prin casă o altă factură, de la gaz, în care numele era trecut corect în stânga foii. Am prins aripi și am alergat spre bancă. Pe drum mi-am cumpărat un buchet de flori, că doar nu durează decât 5 minute…

 

Hoinar-hoinărel

Prima lună englezească

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

21731565_10214284717210602_1351212089768402628_o

Dacă vă gândiți să plecați în Anglia sau poate doar sunteți curioși, așadar: bilanț după o primă lună englezească.
1. Din start știu că primele impresii sunt apoi răsturnate de experiențele ulterioare, și totuși…
2. Robinetele separate de apă caldă și rece dau bătăi de cap, dar te acomodezi în timp;
3. Prizele sunt o pacoste mai ales dacă ai adus mai multe aparate electronice de acasă. Soluția optima – prelungitoarele cu cât mai multe găuri: în cazul dat ai nevoie de un singur adaptor pentru el, iar apoi introduci ps4-l, televizorul, pianul, laptopul și placa de păr în acesta. Altfel poți să îmbătrânești așteptând până toți copiii își vor termina de încărcat telefoanele și tabletele. Rezolvat.
4. Politețea oamenilor – mereu prezentă. Mai am de învățat.
5. Bătrânii sunt îngrijiți și își trăiesc frumos anii. Fețele lor sunt mai fericite în comparație cu acritura mea, mai ales de dimineață.
6. Cărucioarele pentru copii pot fi și rupte din filmul cu Lego – cu trei secțiuni transformabile pentru 3 copii cu vârste diferite. De ce nimeni nu mi-a zis de ele acum mulți ani în urmă?
7. Cărucioarele pe rotile pentru cumpărături nu sunt doar pentru bătrâni. Ci pentru femei care își respectă coloana. Aici chiar am picat examenul.
8. Am identificat anumite grupuri de emigranți – dar aici încă studiez atent. Profit că nimeni încă nu știe că vorbesc româna. Aoleu, câte mi-e dat să aud!!!!
9. Mersul pe jos face bine. Pentru articulații, dar mai ales pentru creier. După nouă ani am coborât din mașină și descopăr pământul. Cu flori și ierburi ciudate, cu tufe și poame colorate. Simt mirosul orașului și al oamenilor. Și evident că fac poze – multe-multe!!!
10. Probabil că sunt ciudata cartierului, nou venita (cu toate că aici suntem tare multicolori toți). Mereu cu căciulița, că mor de frig, când ei îs încă în sandale, care face poze la tot ce vede, urmând același traseu zilnic, cu căștile-n urechi ”sunt singur pe drum..dum-dum-dum…” și cântând la câte un refren din toți plămânii. Dar…i-aș sfătui pe toți să revizuiască punctul unul. E valabil și pentru ei 🙂

PS. Am uitat de ploaie. Pe aceasta trebuie să o înfiezi – altfel nu ai cum 🙂
Have a good weekend!!!

Hoinar-hoinărel

Mentalitatea și pretenziile

Anda-Cristina VahnovanImagine2 comentarii

autogara

Și iată-ne ajunși la timp la gară. Urcăm în autobusul Cluj-Napoca – Chișinău. S-a modernizat în timp – nimic de zis. Wi-fi, prize lângă scaune, chiar și cuptor cu micro-unde. Când s-a mai văzut așa ceva în anii noștri de studenție? Ei, adevărat că vreo două scaune nu se rabatează, asta e, că doar și așa e prea mult răsfăț. Să facem, așadar abstracție de ele.

”Bună ziua! Am rezervat  telefonic 4 locuri spre Chișinău, mai în față, ca să nu le fie rău copiilor pe drum” zic.

Se uită șoferii plictisiți la mine, apoi la toate rucsacurile care țineau ocupate locurile din față și fără multă tragere de inimă, se încearcă o soluționare a problemei.

”Măi, Dunitru, zice șoferul mai în vârstă unuia mai tinerel, ia mută niște rucsacuri mai în spate, că nu le-a și nica. Dacă așa i-am zis doamnei la telefon – de-am și-om fași”.

Dunitru, un tinerel subțirel, cu cămașa albă cu mânecile suflecate, o pereche de blugi skinny și niște ochelari smecheri, model ”aviator”  rezolvă problema cât ai clipi. Și apoi, după un pic de aranjamente cu cei pe care i-a mutat mai în ”fund”, fără să le dea drept la replică, zorindu-i repejor-repejor  că depășim timpul, pornim.

Și când puse mâna pe volan, și când porni muzica de pe stick-ul de 4 gb se umplu caroseria de ”muzon” cu piese 90-ciste. Toate în rusă. Și jale și ”blatneac”, și hit-uri și din cele mai uitate. Apoi a dat-o pe populară. E-hei, și cu sonorul mai tare neapărat! Și până să ajungem la Turda, adică la vreo oră de mers, îmi derulasem deja zeci de amintiri din adolescență – de la liceul de la Botanica și Ruskoie Radio până la nunțile din sat pline de chiote și voie bună. DJ-iul Dunitru a știut să ne treacă prin stări demult uitate, care nu se legau deloc cu imaginile unei Românii de peste geam. Parcă intrasem într-o capsulă din trecut a timpului și cu care, recunosc, nu mă mai identificam, chiar și dacă pe timpuri cărasem la Cluj casete cu inii dintre acești interpreți . De ce să neg acum?

Și cum îl vedeam atât de fericit pe șoferul nostru, în lumea asta perfectă a lui, parcă nu îndrăzneam să îi stric zen-ul. Cu toate că volumul muzicii deja deranja. Asta până când, cu o mișcare dibace de șofer ”cu staj” Dunitru își aprinse o țigară, e adevărat că, în mâna pe care o atârna peste geam.

”Nu stingeți vă rugăm frumos țigara, îl atenționez vădit iritată de obrăznicia șoferului-DJ-ei”. ”Da nu intră fum, doamnă”, se rățoi acesta, fără însă să întoarcă capul în spate, dat fiind că urmărea traseul. ”Și cum credeți atunci că am realizat că fumați, nu pentru că începuse să miroase a fum?”, nu mă las eu. ”E plin autocarul de copii, totuși!” Celălalt șofer, care până atunci tot scrisese ceva în niște tabele și ne tot cerea datele personale pentru completarea acestora, se răsti și el la fumător: ”Stînge băi, chiar acu țigara, nu vezi…că data asta așa o să trebuiască!”, făcând aluzie că altă dată pasagerii îs mai înțelegători da iată de data asta – ”nevezuha” – unul dificil și cu gura mare!

Eu, oripilată de situație, de la obrăznicia gestului, care totuși, este interzis prin lege și mai ales, de lipsa de scuze de după observație,  am rămas pentru câteva clipe fără grai. Și asta rar mi se întâmplă. Mă gândeam deja dacă mi-a scăpat ceva din vedere sau doar eu consider fumatul într-un autocar plin de oameni un gest anormal? Pasagerii ceilalți, moldoveni în mare parte, tăceau mâlc. Ceva nu se lega în mintea mea.

Din starea de șok m-a scos tot Dunitru, când, la un semafor, s-a ridicat de la volan și s-a îndreptat către pasageri și cu o privire războinică de animal rănit în orgoliu, a întrebat tare și răspicat: ”Care-i Doamna pe care a deranjat-o țigara mea?”. ”Eu sunt, îi zic privindu-l drept în ”aviatorii” cui îi are, și ar fi cazul să vă cereți și scuze, i-am reproșat. Asta dacă nu doriți să depun o plângere le Protecția Consumatorului pentru încălcarea legii!” Șoferul-DJ a coborât un pic barba în jos, și ochelarii mai spre vârful nasului, asta ca să mă studieze sfidător ochi în ochi. Vădit enervat s-a întors la locul lui. Iar o femeie tortoșică, cu părul scurt și decolorat, care se întorcea din vizită de la fiică-sa, studentă la Cluj, prinse a se revolta: ”Ian voi acolo în față, nu mai enervați șofiorul dejeaba, că el trebuie să ne ducă până acasă. Și atâtea pretenzii!!!”

Și în acest moment, mi s-a făcut totul clar.

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Perna africană

Anda-Cristina Vahnovan2 comentarii

Pentru majoritatea celor care nu au călătorit mai departe decât România și Ucraina, eventual, Bulgaria, o ieșire spre lume exotică își lasă amprenta adânc de tot. Și orice altă escapadă ulterioară se va raporta, involuntar, la cea dintâi.

Atunci când ești tânăr-crud și deja cu doi copii mici (harnici, ce mai), iar banii abia au încetat sa te mai ocolească, parcă începi să vrei multe. De toate și concomitent. Poșete – de 8 culori, ceasuri – de 5 forme, pantofi – diferiți – diferiți, haine de copii asortate cu cele ale părinților și … perdele noi, evident. Nu degeaba am menționat acest detaliu, irelevant de altfel, pentru că se pare, aceste perdele, care reprezintă desăvârșirea confortul unui cuib cald, este trauma și coșmarul bărbaților, care le consideră inutile. În fine, majoritatea, probabil, ați trecut prin faza asta. Și în cazul meu, dorințele cu parfum de femeie ar fi continuat, cu siguranță, dacă nu ar fi existat și un El în ecuație, calculat și cu o gândire tipic masculină, care a tăiat lunga listă de covorașe- văzulițe- decorațiuni-rame-foto-și-nu-mai-știu-câte-am-vrut și a zis doar atât –  vom călători întâi și întâi, fără asortări și cu o singură geantă – de voiaj. În ea, culmea, au încăput perfect toate cele necesare pentru călătorie, dar și o oală roșie, preferata fetiței mele de nici doi ani pe atunci. Că deh, alt vas, de orice natură ar fi, nu era acceptat și recunoscut de copilă! Destinația au sugerat-o cei de la agenția de turism, ținând cont că un cetățean moldovean nu prea avea pe atunci multe opțiuni – Turcia sau Africa. Am preferat-o pe cea mai misterioasă.

Tunisia – noutate de gusturi, mirosuri, condimente, combinații de culori și forme. Porturi, cactuși și vapoare. Aer nou. Negrese cu turbane multicolore. Tuk-tuk-uri hodorogite și delicii din susan și miere. Trecerea bruscă la o atmosfera mediteraneană, într-o țară cu o cultură total diferita a fost ca o carte nouă, deschisă și studiată în aerul sufocant de 45 de grade. Ce mi-a rămas în memorie cel mai mult, însă, au fost bazarurile imense și, mai ales, talentul negustoresc de a vinde, orice, oricui și la triplu preț.

Pe atunci nu aveam cu ce să compar un bazar adevărat, decât cu Piața Centrală din Chișinău sau cu cea din Mihai Viteazu din Cluj – ambele pe același stil, cu o singură diferență – nu se striga ”Otravă, pentru șoareci, șobolani și soacre!” decât la Chișinău, dar totuși…

M-am simțit hăituită și încolțită de la bun început. Prima dată asaltată cu întrebări gen: ”Ceshska, polska, russka?”, pentru a deduce țara de origine și, implicit, numărul de straturi de piele pe care le-ar putea jupuia de pe tine. ”Moldavian!”, le răspundeam mândră. ”A, Moldavia?” se dezumflau aceștia cu o dezamăgire vădită în glas. Și atunci prețurile nu mai erau alea de pe etichetă, ci raportate celor din lumea pielii și a osului.

Cu toate astea se insista. E adevărat că și eu mă dădeam de gol sorbind din priviri exotismele de pe tarabe – decorațiunile din lemn de măslin și paie, candelabrele îmbrăcate în tot feluri de piei, ceramică pictată manual și negrese-sfeșnice din metal cu niște coșuri imense pe cap.  Interesul meu vădit se citea din priviri și negustorii au identificat ușor ținta. Am căzut în plasă.

Și nu am făcut decât să întreb dacă perna este din piele de cămilă. Greșeală fatală, pentru că m-am arătat interesată de ea și pentru că am întrebat eu prima din ce piele este. Altfel, negustorii răspund afirmativ la orice întrebi. ”Porc?”, ”Sigur că porc!”. ”Cămilă?”, ”Da, cum să nu!”, ”Oaie?”, ” Indiscutabil!” etc. Mai pe scurt – ”lahatronul garantat”, cum ar spune moldoveanul. Atât a fost suficient pentru a ieși după mine de după tarabă și a mă urmări efectiv, cu perna în mână până pe plajă, făcând abstracție că eram cu doi copii mici, cu brațele pline de găletușe, forme, lopățele și mingi gonflabile, de abia mai aveam vreun cot sau umăr liber. Nemaivorbind de mâini. Sau poate a profitat de statutul meu de captivă, nu știu. Mi-a tot lăudat perna și mi-a explicat că e un chilipir, cum să nu, cu un preț irefuzabil – redus de la 50 la 30 de dinari și tot așa. Până i-am spus că eu nu am decât 12. I-am și scos din buzunar și i-am arătat, ca să mă scap de el. A doua mare greșeală. Banii gâdilă ochiul, iar el, un pic scârbit, mi-a pus-o în brațe și a zis, ”Ok. Gift for you!”. Nu știu care pe care l-a terminat psihic – eu cu stoicismul meu de homos sovieticus sau el cu insistențele lui – palma a fost bătută.

Întorcându-ne la hotel și luând masa cu cei din grupul nostru de români, am observat că după mici discuții, toți evitau să se mai laude cu chilipirurile lor ieftine, negociate aparent maiestuos. Pentru că au înțeles că au fost trași pe sfoară – mai puțin sau mai mult. Subiectul era evitat. Cei care erau de mai mult timp pe acolo știau prețurile reale și râdeau pe sub mustăți de faptul că nimeni nu s-a apropiat nici pe departe de acestea. Cred că și ei anterior fuseseră în aceeași oală, dar, decât să atenționeze noii veniți, nu mai bine să se amuze pe seama prostiei lor? Ei, și dacă prețul lăsa un gustul amar, consolarea venea în ”ghift”-urile ”darnicilor” negustori, intrate și ele în preț, cu siguranță. Acestea, la fel ca și orice fel de cumpărătură, erau ascunse prin pungi și strecurate direct în cameră de către turiștii români, de frică să nu fie deconspirată o nouă negustorie ”profitabilă”. Cică nimeni nu mai cumpăra nimic. Aparent. Pentru că la îmbarcarea în avion, toate suvenirurile fragile și agabaritice, care nu au putut fi lăsate la cală, au fost transformate în bagaje de mână. Și acum îmi amintesc expresia feței a unui domn serios, grizonat, de pa fața căruia curgeau transpirațiile șiroi. Căra ditamai girafă de vreun metru și jumătate subsuoară, având altele două mai mici în pungă, și striga autoironic: ”Gift, gift!”, exasperat că a trebuit să le plătească pe acestea ca și bagaj suplimentar. Soția lui tăcea mâlc. Ceva îmi spunea că ideea cu girafele îi aparținea. Ceilalți zâmbeau compătimitor.

Perna mea din piele de cămilă sau nu, că nu mai contează acum, a fost aruncată într-un colț de îndată ce am ajuns acasă. Cu ciudă și răzbunare. Și am și uitat de ea. Anii au trecut. Teribil de multe și de repede s-au mai schimbat. Iar la un moment dat am privit-o altfel, ba chiar am plasat-o la loc de cinste, în văzul tuturor. Ca simbol al tinereții părinților, cu copiii mici, porniți să exploreze lumea colorată cu o oală roșie în bagaj…

17357430_10212446849305053_931523826_o