Pentru majoritatea celor care nu au călătorit mai departe decât România și Ucraina, eventual, Bulgaria, o ieșire spre lume exotică își lasă amprenta adânc de tot. Și orice altă escapadă ulterioară se va raporta, involuntar, la cea dintâi.

Atunci când ești tânăr-crud și deja cu doi copii mici (harnici, ce mai), iar banii abia au încetat sa te mai ocolească, parcă începi să vrei multe. De toate și concomitent. Poșete – de 8 culori, ceasuri – de 5 forme, pantofi – diferiți – diferiți, haine de copii asortate cu cele ale părinților și … perdele noi, evident. Nu degeaba am menționat acest detaliu, irelevant de altfel, pentru că se pare, aceste perdele, care reprezintă desăvârșirea confortul unui cuib cald, este trauma și coșmarul bărbaților, care le consideră inutile. În fine, majoritatea, probabil, ați trecut prin faza asta. Și în cazul meu, dorințele cu parfum de femeie ar fi continuat, cu siguranță, dacă nu ar fi existat și un El în ecuație, calculat și cu o gândire tipic masculină, care a tăiat lunga listă de covorașe- văzulițe- decorațiuni-rame-foto-și-nu-mai-știu-câte-am-vrut și a zis doar atât –  vom călători întâi și întâi, fără asortări și cu o singură geantă – de voiaj. În ea, culmea, au încăput perfect toate cele necesare pentru călătorie, dar și o oală roșie, preferata fetiței mele de nici doi ani pe atunci. Că deh, alt vas, de orice natură ar fi, nu era acceptat și recunoscut de copilă! Destinația au sugerat-o cei de la agenția de turism, ținând cont că un cetățean moldovean nu prea avea pe atunci multe opțiuni – Turcia sau Africa. Am preferat-o pe cea mai misterioasă.

Tunisia – noutate de gusturi, mirosuri, condimente, combinații de culori și forme. Porturi, cactuși și vapoare. Aer nou. Negrese cu turbane multicolore. Tuk-tuk-uri hodorogite și delicii din susan și miere. Trecerea bruscă la o atmosfera mediteraneană, într-o țară cu o cultură total diferita a fost ca o carte nouă, deschisă și studiată în aerul sufocant de 45 de grade. Ce mi-a rămas în memorie cel mai mult, însă, au fost bazarurile imense și, mai ales, talentul negustoresc de a vinde, orice, oricui și la triplu preț.

Pe atunci nu aveam cu ce să compar un bazar adevărat, decât cu Piața Centrală din Chișinău sau cu cea din Mihai Viteazu din Cluj – ambele pe același stil, cu o singură diferență – nu se striga ”Otravă, pentru șoareci, șobolani și soacre!” decât la Chișinău, dar totuși…

M-am simțit hăituită și încolțită de la bun început. Prima dată asaltată cu întrebări gen: ”Ceshska, polska, russka?”, pentru a deduce țara de origine și, implicit, numărul de straturi de piele pe care le-ar putea jupuia de pe tine. ”Moldavian!”, le răspundeam mândră. ”A, Moldavia?” se dezumflau aceștia cu o dezamăgire vădită în glas. Și atunci prețurile nu mai erau alea de pe etichetă, ci raportate celor din lumea pielii și a osului.

Cu toate astea se insista. E adevărat că și eu mă dădeam de gol sorbind din priviri exotismele de pe tarabe – decorațiunile din lemn de măslin și paie, candelabrele îmbrăcate în tot feluri de piei, ceramică pictată manual și negrese-sfeșnice din metal cu niște coșuri imense pe cap.  Interesul meu vădit se citea din priviri și negustorii au identificat ușor ținta. Am căzut în plasă.

Și nu am făcut decât să întreb dacă perna este din piele de cămilă. Greșeală fatală, pentru că m-am arătat interesată de ea și pentru că am întrebat eu prima din ce piele este. Altfel, negustorii răspund afirmativ la orice întrebi. ”Porc?”, ”Sigur că porc!”. ”Cămilă?”, ”Da, cum să nu!”, ”Oaie?”, ” Indiscutabil!” etc. Mai pe scurt – ”lahatronul garantat”, cum ar spune moldoveanul. Atât a fost suficient pentru a ieși după mine de după tarabă și a mă urmări efectiv, cu perna în mână până pe plajă, făcând abstracție că eram cu doi copii mici, cu brațele pline de găletușe, forme, lopățele și mingi gonflabile, de abia mai aveam vreun cot sau umăr liber. Nemaivorbind de mâini. Sau poate a profitat de statutul meu de captivă, nu știu. Mi-a tot lăudat perna și mi-a explicat că e un chilipir, cum să nu, cu un preț irefuzabil – redus de la 50 la 30 de dinari și tot așa. Până i-am spus că eu nu am decât 12. I-am și scos din buzunar și i-am arătat, ca să mă scap de el. A doua mare greșeală. Banii gâdilă ochiul, iar el, un pic scârbit, mi-a pus-o în brațe și a zis, ”Ok. Gift for you!”. Nu știu care pe care l-a terminat psihic – eu cu stoicismul meu de homos sovieticus sau el cu insistențele lui – palma a fost bătută.

Întorcându-ne la hotel și luând masa cu cei din grupul nostru de români, am observat că după mici discuții, toți evitau să se mai laude cu chilipirurile lor ieftine, negociate aparent maiestuos. Pentru că au înțeles că au fost trași pe sfoară – mai puțin sau mai mult. Subiectul era evitat. Cei care erau de mai mult timp pe acolo știau prețurile reale și râdeau pe sub mustăți de faptul că nimeni nu s-a apropiat nici pe departe de acestea. Cred că și ei anterior fuseseră în aceeași oală, dar, decât să atenționeze noii veniți, nu mai bine să se amuze pe seama prostiei lor? Ei, și dacă prețul lăsa un gustul amar, consolarea venea în ”ghift”-urile ”darnicilor” negustori, intrate și ele în preț, cu siguranță. Acestea, la fel ca și orice fel de cumpărătură, erau ascunse prin pungi și strecurate direct în cameră de către turiștii români, de frică să nu fie deconspirată o nouă negustorie ”profitabilă”. Cică nimeni nu mai cumpăra nimic. Aparent. Pentru că la îmbarcarea în avion, toate suvenirurile fragile și agabaritice, care nu au putut fi lăsate la cală, au fost transformate în bagaje de mână. Și acum îmi amintesc expresia feței a unui domn serios, grizonat, de pa fața căruia curgeau transpirațiile șiroi. Căra ditamai girafă de vreun metru și jumătate subsuoară, având altele două mai mici în pungă, și striga autoironic: ”Gift, gift!”, exasperat că a trebuit să le plătească pe acestea ca și bagaj suplimentar. Soția lui tăcea mâlc. Ceva îmi spunea că ideea cu girafele îi aparținea. Ceilalți zâmbeau compătimitor.

Perna mea din piele de cămilă sau nu, că nu mai contează acum, a fost aruncată într-un colț de îndată ce am ajuns acasă. Cu ciudă și răzbunare. Și am și uitat de ea. Anii au trecut. Teribil de multe și de repede s-au mai schimbat. Iar la un moment dat am privit-o altfel, ba chiar am plasat-o la loc de cinste, în văzul tuturor. Ca simbol al tinereții părinților, cu copiii mici, porniți să exploreze lumea colorată cu o oală roșie în bagaj…