Salut Vitalie. Îți mulțumesc mult pentru cartea-cadou ”Alerta oraj sau Pe alocuri Viscole” pe care mi-ai oferit-o și pe care, recunosc, am parcurs-o cu strângere de inimă. Textele tale, mi-au părut a fi ecoul ale unor strigăte, ale unor nedreptăți, aidoma unor plasturi puși peste răni adânci și vechi, care deși frig rău, sunt necesari pentru a marca zonele afectate. Doar pentru a marca. Pentru că vindecarea ar fi trebuit să vină din interior. Deduc, însă, din aceste mici texte, că nu vine. Bănuiesc că din acest rău constant a și apărut cartea.

De ce nu se vindecă rănile, Vitalie, mai ales, cele ale unui moldovean plecat de mulți ani la Paris?
Există răni care nu pot fi vindecate… Ele pot fi doar uitate, dar uitarea este o negare de sine, o autodesfiintare, o autodevorare. Nu vreau să mă regăsesc în niciuna din aceste ipostaze. Nu vreau să am de afacere cu nimic din toate astea. Nu vreau să uit nimic. Ceea ce mă face să sufăr cu adevărat este frica de a uita. (Am și scris despre asta în Alerta oranj 6, text care nu a intrat în acest volum). Mă consider un om fericit și împlinit. Inclusiv, fiindcă nu m-am lăsat înghițit de aceste dureri despre care vorbești. Am învățat să le stăpânesc și să le îngrop în… texte, spre exemplu! Într-un fel, această carte poate fi considerată drept o terapie. Eu nu pot să elimin nimic din durere (și nici nu vreau), dar pot să încerc s-o domin. Să-i schimb polaritatea. Din vulnerabilitate s-o prefac în forță. O forță pe care s-o pot iradia, prin intermediul acestei cărți, și cititorilor.

Observ că majoritatea textelor au fost scrise între anii 2011-2013. De ce anume atunci?
Ai dreptate… Apreciez spiritul observator! Lucrurile sunt simple și relativ prozaice. Să-ți zic cum a fost. Eu nu am scris nimic timp de 10 ani. Dar absolut niciun cuvânt! Și atunci când m-am lansat în această aventură, a fost de parcă am dat de un izvor cu apă rece și cristalină în mijlocul Saharei. Aveam (și mai am) atâtea de spus! Scriam ca un apucat, cu o încăpățânare și o înverșunare cu care rareori am făcut ceva în viață. Eram într-un proces continuu de scriere, căci faptul de a pune textul pe foaie nu e, pentru mine, decât o etapă finală. Textul fermentează și „se scrie” timp de câteva zile în capul meu… Și cum nu aveam alte angajamente, textele apăreau relativ des. Dar treptat, am început să răspund la alte solicitări, proiecte, activități. În 2014 am început a scrie editoriale săptămânale pentru un site moldovenesc, în care comentez știrile din Republica Moldova. Îmi ia ceva timp. Chiar destul de mult timp. Iar eu nu pot să scriu decât noaptea, căci am o activitate profesională incompatibilă cu scrisul și destul de intensă și ea. Limitele propriului organism și o anumită dispersare face ca texte precum cele din volumul „Alerta oranj” să apară mai rar.

Tema deportărilor, a urmelor comunismului lăsate, mai ales, pe mentalitatea oamenilor sunt două dintre subiecte care tot reapar în carte. Ce macină cel mai mult – trecutul, sechelele sau faptul că oamenii continuă să ignore trecutul?

Trecutul nu poate să macine. Doar prezentul macină. Trecutul este trecut, uneori el frige, doare, dar după cum spuneam și mai sus, trecutul trebuie asumat în întregime ca să devii mai puternic. Trecutul este ca un foc. El trebuie stăpânit. Ceea ce nu pot accepta și cu ce nu mă voi împăca niciodată este ignorarea lui și faptul că nu suntem capabili, ca popor, ca și comunitate, să-l înțelegem, să tragem învățăminte din trecut pentru a nu-i repeta erorile. Prin ignoranța noastră suntem extrem de vulnerabili. Orice coțcar poate să vină și să ne transforme în ce vrea el… Un fel de Oceanie a lui Orwell… Numai Ministere ale Adevărului peste tot. În chiar prima poveste din această carte este enunțată o întrebare fundamentală: „Ce trebuie să înțeleg?”. Da, deportările, perioada comunismului, chiar și pactul Stalin – Hitler (lumea-i zice „Ribbentrop – Molotov”) sunt elemente definitorii pentru a înțelege prezentul din Republica Moldova. Toate se suprapun. De acolo am ieșit și fără a înțelege acele timpuri, nu putem să ne descurcăm astăzi. Dar uneori am impresia că boala e și mai gravă. Îmi revăd textele scrise acum cinci ani și mă tem că amnezia noastră este totală. Nici măcar memorie de scurtă durată nu mai avem…

Am descoperit destul de târziu și niște versuri de ale tale, care iarăși, deschid același subiect:
”Am să-ți dau un mărțișor astăzi
Și am să ți-l înfig cu un ac drept în inimă
Și am să iau un ac mare, din acele cu care se cos sacii
Din acei saci în care se cos morții
Din acei morți despre care nu se știe nimic
Și am să-l înfig cu inimă, cât mai adânc, mai adânc
Să țâșnească sânge peste zăpezile noastre
Să se topească odată! mama lor de zăpezi!”, (poemul Mărțișor).

M-a impresionat și povestea despre fântâna lui Chirică, străbunicul tău, pe care au astupat-o cei cărora ”nici numele n-ar trebui să-l rostim”. Fântâna a fost curățată pe timpul când erai copil, dar numele ”îl mai putem rosti” în condițiile de astăzi? Sau, legând cu poezia anterioară ideea, crezi că se vor mai topi zăpezile?
Mulțumesc pentru acest citat! Poemul „Mărțișor” a fost publicat pe revista online „Metaliteratura”, dacă nu mă înșel, editată de Nina Corcinschi și Aliona Grati. Aceste versuri fac parte din volumul „Și în realitate s-au întâmplat următoarele…”. Hazardul face ca în acest an să-mi apară și primul volum de poezie, la editura Vinea. Sper ca volumul să fie prezent pe standul editurii la salonul de carte Bookfest, care vine în premieră la Chișinău, și care se va ține de pe 31 august pană pe 4 septembrie. Uite că am făcut și puțină reclamă!

Chiar mă bucur. Reclamă prea multă pentru poezie nu poate fi. Sunt un mare promotor al acesteia, și cred, că, din păcate, este puțin citită. Dar să revenim.
În rest… Nu știu, nu sunt profet. Dar eu unul fac tot ce-mi stă în puteri ca să vină o primăvară adevărată și pe meleagurile noastre. Nu vreau să par arogant și să-mi dau prea multă importanță. E picătura mea. Poate dacă vor fi multe picături, din ce în ce mai multe, vom fi capabili să creăm un fluviu, care aidoma râurilor deturnate de Heracle, vor curăța grajdurile memoriei noastre colective de gunoaie…
Dar se pare că devin patetic și grandilocvent… Nu vreau să par ridicol. Totul poate fi interpretat mult mai simplu: eu am copii. Și mi-aș dori mult să fie mândri de ceea ce sunt. Și de la cine să învețe mai bine decât de la tata?

De ce consideri că se votează în continuare atât de mult cu comuniștii și nu doar de cei rămași în țară, dar inclusiv din diasporă?
Ignoranță… Ignoranță crasă… Amnezie totală. Plus propaganda. Apropo, acei plecați în străinătate nu prea votează pentru comuniști sau socialiști. Mai bine zis cu socialiștii sau comuniștii votează doar acei care sunt plecați în Rusia. Ceea ce demonstrează încă o dată că nu votăm noi, cu mintea trează și lucidă, ci elementar, ne supunem unor vânturi. Noi, în genere, nu mai știm să gândim. Toate opiniile noastre nu sunt ale noastre, ci niște versiuni auzite undeva. Până și problematica, agenda, ni se impune de altcineva. Ni se zice: „Iată problema. Și iată opiniile care se cuvine să le aveți la subiect.” Dar bine, acesta este deja un alt subiect…

Tematica emigranților este iarăși un subiect la care, e și normal, revii mereu, fiind tu însuți plecat de atâția ani de acasă. Ți s-a reproșat vreodată că dacă îți păsa de țara asta, rămâneai să lupți și nu te dădeai acuma viteaz cu comentarii pe facebook?
Oooo, aceste reproșuri! Bineînțeles, și ele au devenit foarte frecvente în ultimul timp… Dar ele ies la suprafață din abisuri ale prostiei într-atât de profunde, încât nu mi-ar ajunge suflu că să cobor până la ele. Doar un răspuns am la tot felul de aiureli de genul ăsta: eu am participat la toate scrutinele organizate în Republica Moldova de când am împlinit majoratul și până acum. Punct.

De ce totuși ”astăzi, revenirile sunt mult mai puțin lacrimogene, căci nici străinătatea nu mai este pribegie, nici „casa” – casă. Această lipsă de exces de sentimente generează de la început un soi de culpabilitate ce zvâcnește în pulsații undeva în surdină. Incapacitatea de a suferi este o suferință aparte, nu mai puțin dureroasă”?
Este un citat din „Radiografia unei reveniri”. Cel mai simplu ar fi să îndemn cititorul acestor rânduri să citească cartea, căci textul respectiv este anume despre asta, dar voi răspunde puțin altfel, cu un poem:
„Mă întorc într-o Patrie
Care nici nu ştiu dacă mai este a mea
Care fuge de mine precum orizontul
Când sunt aici – ea-i acolo
Când sunt acolo – ea-i aici

Cineva construieşte castele din nisip
Pe care le găsesc năruite
De fiecare dată când ajung până la ele
Spălate de valurile apelor în creștere
Lăsându-mi mocirla sărată să-mi curgă printre degete

Mă întorc la un pământ
Care niciodată n-a fost cu desăvârșire al meu
În pofida chemărilor lui insistente
Iar când ajung, nu-i aud decât suspinele
Care, ele, sunt toate ale mele

Cineva îmi modifică permanent
Cărțile poștale despre un picior de plai, o gură de rai
Pe care le proiectez cu atâta migală
„Auziți, Domnilor! E o înșelăciune la mijloc!”
Dar mi se spune că imaginea nu este contractuală

Și caut atunci în arhive o copie a contractului
Dar nu găsesc nimic altceva decât solicitări de oferte
Și același speach comercial
Folosit de 2000 de ani, cel puțin:

„Pe un picior de plai,
Pe o gură de rai…

Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Păseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!”…

Şi nici o semnătură nimic
Şi nici o semnătură nimic…”
(2014)

Descrii cu mult sarcasm, de-a râs și plâns, realități din orășelul tău de baștină Bălţi-ul, rupt parcă de tot ce înseamnă civilizație modernă – de la experiențele nefaste cu taximetriștii și notarul, cu polițiștii și cadastrul. Cum se face, că tocmai din acel mic oraș, rusificat, provine un patriot ca tine, care nu are liniște nici pe malul cald al Senei?
În primul rând, eu nu prea știu ce înseamnă „patriot”… Fiecare folosește această noțiune cum îi convine și nu cred că mi-ar face plăcere și nici cinste să fiu înscris în oricare din aceste oști belicoase. În al doilea rând, îndrăznesc să sper că ceea ce sunt nu depinde de locul anume în care m-am născut. În sensul că nu faptul că m-aș fi născut la Bălți, ori Chișinău, ori Telenesti, ori Ocnița ar avea ceva de afacere cu ceea ce gândesc ori simt astăzi. Mi-ar place să gândesc că am depășit, că sunt ceva mai mult decât un produs al resentimentului sau al adversității cu care am fost confruntat în copilărie și în fragedă tinerețe.

Nu ai fost niciodată victima agresiunilor sau a înjosirilor din acest motiv, pentru că eu, personal, știu situații de acest gen petrecute în Bălţi?

Sunt chestii care țin de trecut. Au fost de toate. Lucruri destul de urâte uneori. De aceea când aud astăzi indivizi care îi dau cu „ущемление прав русскоязычного населения” mă umflă râsul. Să fiu înțeles corect: nu caut răzbunare. Nu mi-ar place să fie citite aceste rânduri drept un apel sau o mărturie belicoasă. Dar cred că este important să înțelegem cine anume învrăjbește lumea. Sunt aceiași care umblă astăzi cu „ущемлениa”.

O altă idee interesantă și de-a dreptul filosofică mi-a părut cea cu noțiunea de gospodar, care prinde diferite conotații în textul tău. Mai ales negative. Tu, Vitalie Vovc, te consideri un gospodar?
După ce am scris ce am scris nu-mi rămân decât două răspunsuri posibile: să-ți spun că nu sunt gospodar, pentru a corespunde textului, sau să zic că sunt, dar să neg noțiunea de gospodar, adică sunt gospodar, dar unul în sensul „adevărat” al cuvântului! (aici s-ar cuveni un emoticon din ăla care moare de râs). Dar am să-ți povestesc o întâmplare din copilărie (de la Bălți!): s-a legat într-o zi un idiot de mine și a început să mă întrebe cu ce categorie de interlopi mă identific (o întrebare care doar un ex-sovietic o poate înțelege, intraductibilă: „Kто ты по жизни?”). Cum poți să-i explici unui „gopnic” (încă o noțiune familiară la Bălți!) că tu nu faci parte din lumea lui? Dilemă! Păi uite, chestia cu gospodarul e cam același lucru: nu este din lumea mea. E o categorie care pur și simplu nu mă poate defini.

Ziceai în încheierea cărții, că de 20 de ani, BLUDUL s-a răspândit prin toată țara. Acest termen intraductibil, dar perfect potrivit, aș zice, ne-a împânzit mințile și ne poartă în cercuri. Ar trebui de pus un panou la frontieră: ATENȚIE, AICI ESTE BLUD! Oare acest panou nu va genera, iarăși, un nou val de tineri, mai ales, care vor părăsi țara?
Nu, panoul e pentru cei din afară. Fiindcă nu poți măsura Moldova cu măsurătoare obișnuită. „Aici este Blud!”. Aici funcționează alte legi și 1+1 nu fac aproape niciodată 2. Întotdeauna mai e ceva și în minte care se adaugă la rezultatul final.

Permite-mi, în încheiere, în loc de o ultimă întrebare-răspuns, să citez doar un gând trist din textul tău: ”Nu, nu cred că se degajă ceva, în afară de sudoare și ceva feromoni, din horele noastre… Noi nu știm să fim comunitate. Noi suntem gospodari desăvârșiți. Și orice apariție în public nu este decât o ocazie să ne măsurăm cu „gospodăriile”
Da, cred că ar trebui să întoarcem fabula pe dos, prea mult am jucat sub scripca altcuiva. Ar trebui s-o rescriem: „Ai jucat? Îmi pare bine! Acum cântă, dacă poţi!”

Îți mulțumesc mult pentru gânduri și pentru alertele tale oranj, de care vom ține cont și sperăm, măcar în al doisprezecelea ceas să învățăm ceva din greșelile trecutului și să ne ferim de viscole noi.

Și eu vă mulțumesc.