Magazinele din vecinătate devin în timp un fel de spații familiare. Mai ales dacă acestea sunt mici, de nișă, iar angajații sunt aceiași. Știi că zi de zi, pe când va trebui să îți refaci stocurile alimentare de pe lista din telefon (vă rog să observați faptului că m-am upgradat) le vei face iarăși rondul. La magazinul Bucharest mergi să iei făină de mălai, apoi la măcelărie – carne proaspătă, iar la brutărie – după pâine împletită și baghete. La magazinul de caritate intri ”da-de-mai-găsești-ceva” spre ”disperarea-tuturor-din-casă” și uite așa trece ziua.

Ador conceptul ăsta de magazine specializate doar pe un anume tip de produse, care creează o relație specială cu clientul. Mai familiară. Fiind la polul opus nebuniei hypermarket-urilor agitate și obositoare, aidoma unor hale imense împânzite de mușuroaie grăbite. E adevărat că la rulajul zilnic pe care îl generează, prețurile mici atrag. Magazinele de cartier, însă, rămân pentru mine și amintirea copilăriei.

Intru astăzi în cel evreiesc. Caut ceva care să înlocuiască deserturile prea calorice cu zahăr și ciocolată de care recunosc că abuzăm. Și, cum ieri la magazinul de caritate am găsit un cântar și am urcat pe el, după foarte mult timp, azi am pornit decisă să fac schimbări majore în alimentație. Mai ales că și colesterolul a prins chef de joacă.

Așadar halva din susan, sirop de arțar, batoane din licii și gem de curmale. Unt de cocos și lapte de migdale. Compar un pic prețurile și constat că sunt cam mari, dar, sunt sigură că prețul medicamentelor, date pe o sănătate neglijată, nu va fi mai mic apoi. Mă bucură mult că am alternative ușor de găsit aici, în Anglia, la diferențe acceptabile totuși. În România m-am îngrozit de prețul la lapte de migdale și la siropul de arțar, care aici sunt mai ieftine. Aleg câteva pungi de legume congelate, dar și chiftele de soia, pentru prima dată. Am promis doar să mă iau de capul colesterolului. Eh, anii își prezintă tot mai îndrăzneț surprizele aferente!

La casierie era iarăși doamna brunetă, trecută de cincizeci, mereu plină de viață și chef de vorbă. Când este ea pe tură, muzica din magazin, de obicei lirică sau religioasă, capătă nuanțe săltărețo-mai-de-nuntă. Și hop, și hei și lalalăi…

”O, bună dimineața! Mă bucur să vă văd din nou. I-a mai trecut răceala celui mic?” Nu a fost zi să nu mă întrebe despre cum mă simt și ce fac copiii. Apoi, în ritm de dans, începe să scaneze produsele din coș și să le aranjeze în pungă. ”Aha, făină, sirop de agave, lapte de migdale, esență de vanilie, bombonele colorate pentru decor. Astăzi veți coace, da?”. Îi zic că am de gând să le fac o negresă, doar că să mai înlocuiesc din zahărul tradițional și să pun lapte vegetal, pentru problemele mele. Să împac și varza și capra, să îmi optimizez și timpul și bătaia de cap. ”Lovely!”, zice. ”Și dacă mai puneți și niște nuci, măcar într-un capăt al tăvii – aveți toți de câștigat”, conchide ea. ”Uf, ceva e greșit la codul de bare aici, dar lasă că rezolvăm mai târziu”, zice zâmbind, notând pe spatele bonului niște cârligei, bețișoare și puncte, de la dreapta la stânga,în ebraică. Alfabetul morse e față palidă în comparație cu ce am văzut.

”Așa, dovlecei, bravo! Ați remarcat că ăștia congelați de la noi îs mai ieftini decât cei proaspeți, da? Și una-două îi aruncați la cuptor cu un pic de usturoi și mărar. Uh, ce buni sunt! Pește, smântână…faceți sos alb la pește? Eu una așa făceam, ca să îi păcălesc pe copii când erau mici, că doară știți că întorc nasul majoritatea de la pește. Iar ca să economisiți timp, că sunteți totuși mulți, faceți mai mult sos și apoi puneți o parte la congelat. Altă dată, una-două îl aveți gata pentru orice altceva: legume, nughete de pește, chiar și pastele îs bune cu el. Prețuiți-vă timpul!”

Aș fi vrut să îi zic că smântâna este pentru mămăligă, dar era să intrăm mult prea mult în dezbateri filozofice legate de tradiții, gusturi și sănătate. Poate e mai bine că am lăsat-o să vorbească doar ea. Rar mi se mai întâmplă. Și sfaturile ei nu sunau rău deloc. ”Și, continuă ea, dacă puneți smântânică pe chiflele ce la aveți de la brutărie și niște felii de căpșuni și vreo două bombonici colorate pentru decor, i-ați păcălit și cu un desert sănătos! Aha și sfeclă? Brilliant! Cu puțin oțet și chimen, dar și pătrunjel – e o frenezie!”

Data trecută când am ieșit din magazinul ăsta, am luat dealul cel-de-toate-zilele până acasă în timp record. Îmi sugerase să pun vinetele rondele pe grătar, cu felii de roșii și busuioc și un strop de ulei de măsline. Iar între timp să prăjesc două felii de pâine și să îmi fac o cafea proaspătă. Am început să salivez încă înainte de a plăti nota. La fel s-a întâmplat și acum. Și nu că nu aș fi știut aceste rețete, de care este plin internetul. Ci faptul că știe să le potrivească și să le descrie atât de măiestuos, să le condimenteze cu gesturi și interjecții, cu expresii ale feței cu ochii dați peste cap și să le transforme în povești culinare de-a dreptul. Chiar și pe cele puțin calorice și, aparent, fade. Și am înțeles atunci un lucru esențial. De fapt două. Noroc de omul care știe să transforme cotidianul monoton într-un rai al lui. Indiferent că e vorba de gătit sau de stat la casierie într-un market banal. Timpul, viața de fapt, așa cum mi-a spus-o și ea, este un lucru de preț. Și poate fi trăită și altfel. Contează să vrei.

Iar al doilea lucru pe care l-am priceput a fost următorul: în zilele în care trec pe la această doamnă cu ochii negri și chef de viață, nu mai am ce căuta la cântarul de la magazinul de caritate. Da de îl vor vinde odată și odată…

Din capul locului țin să menționez că după șase luni am intrat într-un soi de sevraj. De o jumătate de an nu am făcut nici un proiect ca și temă de casă (din alea de te prinde miezul nopții) cu vreunul dintre copii. Nu am alergat pe la nouă seara, la Mall, după coli imense și hârtie creponată. Nu am mai scotocit prin dulapuri după cutii de pantofi, care să ia apoi forma unei stații de pompieri sau a unei machete de stadion. Nici măcar nu am căutat magazine cu echipamente pescărești pentru ață de pescuit, întru fabricarea, dintr-un umeraș de lemn, a unui instrument muzical, ceva gen liră. Nimic. Nici frunze strânse noaptea în fața blocului și călcate cu disperare cu fierul, ca să se usuce până dimineața, că, deh, trebuie ierbar. Realizez, sincer, ca îmi lipsește. Pentru o mamă obișnuită cu asemenea activități, este echivalentul exmatriculării de la Școala de Arte și Fantezii Artistice. În schimb acum, proiectele le fac chiar ei, copiii. Singuri. Doar că la școală. Imperfecte dar adevărate. Sesizați aluzia?

În altă ordine de idei, doar că tot despre școală, vreau să menționez, că aici e iar Revelion. Ați uitat de cel chinezesc? Pentru ca avem copii din China, la școală am avut luna aceasta expusă o vitrină și cu tradițiile acestora. Că doar nu or fi unele mai Revelioane decât altele. Și mă gândesc că ăsta o fi ultimul, dar nu mă pun cu lacunele din cultura mea generală.

Iar copilul meu cel mic a început să vorbească engleza. Era și timpul. Ba chiar să și scrie. A făcut o inimioară pentru învățătoarea lui, pe care aceasta, mândră a afișat-o pe panoul clasei. Nu a contat că e cu greșeli, ci că e din toată inima: ”Soopir tichir”. Mamă-sa a început să scrie și ea în engleză. Cam la fel 🙂

Și ca să închei cu școala, atașez o poză cu ceea ce înseamnă aici after-scool-ul, care costa 7,5 lire pe oră: o sală imensă cu covoare și mese, multe jocuri și o asistentă care le unge unt și magiun pe pâine prăjită. Cam atât.

În astea șase luni, am remarcat și câteva obiceiuri de pe aici. Unul ține de obiectele inutile pe care le lasă oamenii lângă coșurile de gunoi sau în fața caselor, pentru a le putea lua oricine. Valize, jucării, căști de bicicliști și genți de lap-top. Tot ce vreți și în stare perfectă de funcționare. Iar Amazonul oferă posibilitatea de a cumpăra ieftin și rapid orice, de renunță mulți să-și mai care mobilele de la o destinație la alta. Știu pe cineva care și-a cumpărat frigider cu o liră. Doar că nu includea transportul, din păcate. Scump, Domle, scump. Iar un alt obicei, care a făcut mare vâlvă acum câțiva ani în presa de la Chișinău, ține de însemnarea locurilor celor decedați în accidente rutiere cu cruci și flori pe marginile străzilor. Să știți că există și aici. Doar că nu pe jos, ci pe stâlpi sau garduri. Într-adevăr, fără însemne religioase, doar cu poză și text. O fi, poate, totuși o alinare pentru cei rămași fără cei dragi? Chiar nu am un punct obiectiv vis-a vis de acest fenomen.

Vă mai amintiți când vă ziceam că pentru orice serviciu există firme, specialiști și mașinării? Păi, uitați că scara blocului este curățată săptămânal de o firmă, iar geamurile, mai rar și contra cost, de alta. Specializată doar pe geamuri. Iar pentru a schimba yala de la garaj, proprietara apartamentului ne-a trimis un ”specialist”, care, cică a schimbat-o în cinci minute, facturând femeii 75 de lire, dar care a căzut după prima utilizare, pentru că nu-i înșurubase corect ceva inel. Noroc de soțul meu.

Un alt lucru frumos și chiar ușor de preluat, este că, în spatele blocului avem un mic robinet. Lângă tomberoanele cu deșeuri reciclabile. Pentru a ne putea spăla pe mâini după ce ducem gunoiul. Un element minor, dar foarte util, zic eu. Și, da, continuăm să reciclăm. Sper să ne rămână obișnuință și de acum încolo.

Am mai remarcat un pont foarte bun. Fluturașii pe care îi primesc de la o agenție de imobiliare din zonă, cu imobilele vândute și închiriate deja de ei, ne prezintă de fapt și un bilanț al reușitei activității. Și prin aceasta firma respectivă se diferențiază vădit de celelalte. Chiar e de notat. Și de la ei am aflat că s-a vândut una dintre casele înșiruite de lângă noi cu 750.000 de lire. Dacă vă interesează subiectul. Cred ca sunt trei camere și un pic de curte comună în spate. Am observat că pentru a câștiga încă o cameră, noi proprietari au desființat garajul și l-au transformat în bucătărie, la fel ca și vecina de alături. Inteligentă mișcare, ținând cont de prețul metrului pătrat de aici. În câte vieți am reuși să returnăm un asemenea credit? Nici nu stau să număr.

Această iarnă londoneză a fost prima în viața mea când am văzut zi de zi pescăruși. Iar noaptea, am asistat, deja de mai multe ori, la duelul vulpilor care se încaieră în zona de tomberoane. O fi mai acută foamea, acum, în februarie? Nu știu. Și da, nu mai observ veverițele. Poate e prea frig. Nu aș zice, pentru că lângă bloc au înmugurit hortensiile.

Și apropo, de bloc. Am remarcat o grijă deosebită față de bătrâni. Am și eu vreo câțiva în bloc, care sunt mereu însoțiți de niște îngrijitoare. De cele mai multe ori de culoare. Una dintre aceste ”perechi” pleacă săptămânal, cu un autobus special, cu însoțitor, care le duce nu știu unde, coafate, cu clipsuri și cu ruj roșu pe buze. Îmi dau bucuroase din mână atunci când le prind că pleacă și totuși, nu mă voi lăsa până nu mă vor lua într-o zi cu ele. Și ruj roșu îmi voi lua cu această ocazie specială. Mare mi-e curiozitatea pe unde umblă. Pentru că văd acest autobus, adaptat bătrânilor, cu rampă de acces în spate și pe lateral, culegând mulți oameni în vârstă din zonă. O parte sunt în scaune cu rotile. O fi vreun club de ceva? Promit să aflu.

Despre superba bibliotecă din Wembley am mai scris, țin doar să menționez că permisul de bibliotecă se emite în 3 minute, numai să nu te încurci în rubricile ce trebuie completate, mai ales la cea referitor la etnie. Pentru că paleta este largă: de la white british până la mixed – white&black african. Alege. Iar cărțile ți le scanezi singur la un aparat, înainte să le iei acasă. E autoservire. Și le poți prelungi automat, din trei în trei săptămâni, de pe aplicația de mobil a bibliotecii și apoi restitui la un alt punct, mai apropiat de casa ta, dar care să fie parte a rețelei date de biblioteci. Și așa se economisește timp. Bilă albă, zău!

Și ultima observație, că știu că prea mă întind, este că fiecare emigrant duce cu el melodiile meleagurilor natale. Și le auzi atunci când intri în vreun magazin ținut de ei. Am, de exemplu, un indian cu o papetărie. De câte ori intru, mă doboara aroma bețigașelor aromate și mai ales muzica indiană, de mi-amintesc de Mithun și filmele apărut după anii 90 pe video. Și cântă omul și dă din cap, de i se prelinge bulina roșie, pictată între sprâncene, de transpirație. Iar pe străzi, îi identific pe străini mai ales atunci când, își dau câte o cască jos din ureche, iar de acolo răsună dorurile la volum maxim: ”Da, am o geanta, plină cu vise. Mi-e frică de-ntuneric, Dar alerg pe străzi cu felinare stinse, Să nu mă vadă nimenia… Da mamă, sunt beată” și uite așa. Fiecare cu lumea lui.