Astăzi, de dimineață, după ce cu noaptea în cap am făcut trei pachete de mâncare pentru școală – fiecăruia după preferințe (unuia cu castraveți murați și prăjit la sandwich-maker, altuia fără, dar nu prăjit și la al treilea fără prăjit dar și fără coajă, că nu are dinți să muște și mai nou și fără carne, că cică, săptămâna asta e vegetarian) și ținând cont și de regulile impuse de la școli (nu dulce, nu alune, nu sucuri), i-am trezit pe toți trei. Apoi, unul împletit, altul legat cravată, al treilea – inclusiv încheiat la cămașă la toți nasturii, pus șosete și ghiozdan în spate, că dormea din picioare. Curățat pantofii. Apoi urmează tradiționalele ”Unde?” concomitent și contra cronometru, evident cu un minut înainte de a ieși pe ușă. Pe drum, mai aflu că trebuia nu știu ce caiet pentru azi, iar apoi îmi sună telefonul să îmi zică fiică-mea ca și-a uitat sacoul și pentru asta se dă detenție. Oare nu pot să i-l aduc cumva? Iar fiul meu mai mare îmi zice că, da, a uitat să îmi zică că pentru mâine îi trebuie la școală cartea lui George Orwell ”Animal Farm”, dar de la o editură anume.

Trag aer în piept, număr până la zece. Ca să nu mă enervez. Oricum nu ajută, am înțeles asta în timp. Îl las pe cel mic la școală și încerc să mă reorganizez. Așadar, adio planuri vechi. Din nou. La magazin voi merge după ce voi colinda librăriile pentru carte. Pentru Amazon e prea târziu. Apoi, să nu uit să iau costumul de la curățat. Înainte – să nu uit să scot bani din bancomat, pentru, că, da, și în Londra, sunt locuri unde nu acceptă decât cash. Stai, mai întâi să îi duc fetei sacoul la școală – deh, o fată am. Și să nu uit să îi cumpăr crema de coșuri de care mi-a zis de ceva vreme.  Celelalte două anterioare nu i s-au potrivit.

Ok. Fuga-ncolo, fuga-napoi, vreo trei librării la distanță de 20 de minute fiecare, repejor, printre altele, trec pe la magazin – legume pentru vegetarian, fructe și pește pentru dieta lui taică-so, cremă de coșuri pentru adolescentă, multă-multă carne pentru adolescentul mereu flămând și poate niște dovlecei pentru mine? Că doar numai eu îi mănânc în casă. Nu. Nu de data asta. Se adună prea multe de cărat. Repede-repede plătit, fugit cu ditamai pungi la curățătorie după costum. Uff, întors înapoi la bancomat după cash, că uitasem și uite-mă și cu costumul frumos pe umeraș. M-am împodobit iar ca pomul de Crăciun. Între timp am mai răspuns la câteva telefoane, inclusiv din România. Că și acolo au mai rămas atâtea de rezolvat – chiriași, facturi neplătite, impozite, reparații, fleacuri din astea. Ce mai contează?

Pe când să ies din curățătorie, dau cu ochii de tailandezul care lucrează croitor în același spațiu și care, având mașina de cusut îndreptată spre stradă, mă tot urmărește zilnic cu privirea, când urc spre casă sau cobor după copii sau cumpărături.

Omul, drăguț de altfel și mereu zâmbitor, s-a îndreptat spre ușă să mă ajute să o deschid, că nu mai aveam mâini. Și m-a întrebat doar atât, într-o engleză mai calică de cât a mea: ”You don`t working? Stay at home?” care trebuia să fie corect ”​Aren`t you working?”, dar nu contează.

În acel moment cerul meu s-a prăbușit. M-am oprit în loc și l-am privit drept în ochi. Am respirat odată și luuuung: ”I am at home, yes! But I NEVER STAY! Do you mean, this is a easy job?” Noroc că atât am putut scoate pe engleză, că de altfel, aș fi vrut să îi explic că alergătura de dimineață a fost doar intro-ul. Că jobul doi începe după ora trei, când îl iau pe cel mic acasă. Asta după ce îl duc la baschet și apoi repede fug la gătit mâncare. Iar pe drum încerc să îi ridic moralul și să îi pup ochișorii înlăcrimați pentru că iar au pierdut, și să îi explic că în viață trebuie să accepți și înfrângerile. Că nu poți fi bun la toate. Și, până la urmă, este doar un joc. Și trebuie continuat. Noroc că am scăpat de perioada de mofturi, că altfel, mai înfruntam și vreo două ture de din alea până acasă. Apoi, se mai întâmplă să fac niște ore și de gardă, noaptea, dacă cineva iar a visat urât sau i s-a inflamat vreo ureche. Că niciodată nu se știe. Că, odihnindu-mă, mai sortez niște haine în dulap, schimb lenjerii și calc. Sau le coc vreun desert. Iar seara le gătesc ceva așa, ușurel, pentru că spatele nu mă cruță deloc: pește și salată pentru soț, iar la copii – și mai simplu – paste. Doar că, pentru unul bologneze, pentru altul cu telemea și la al treilea cu cașcaval ras. Când se mai răcesc. Și iar vasele ajung până în pod. Și nu se spală singure nicidecum. Am încercat. Și că sunt tare fericită, dacă apuc o oră pe zi să citesc sau să scriu. Auzi, o oră…

Am renunțat, însă. Oricum nu mă va înțelege.

Și nu regret absolut nimic din toate astea. De un singur lucru mi-e ciudă doar. Că nu mi-am cumpărat dovlecei…