Travaliu creativ

Avionul mirosea a pește

20180315_171353.jpg

Lacul de la Botanica, cel de lângă Porțile Orașului, prin preajma căruia am copilărit și eu devine în romanul ”Avionul mirosea a pește” a lui Nicolae Popa punctul de pornire al unui adevărat mister. Crima, aparent săvârșită de Mihai Loghin, personajul principal al romanului, care admite că va urma să facă ani grei de pușcărie pentru ea, nu pare a fi săvârșită de către acesta, sau cel puțin nu se crede în stare de a o fi săvârșit. Pe tot parcursul lecturii nu ne vom putea da seama dacă a fost reală sau imaginară acea crimă. Penitenciarul sau, totuși, casa de nebuni îl așteaptă pe Mihai? Cu atât mai mult, cu cât o altă linie paralelă a subiectului dezvoltă o acțiune infracțională, aparent, cu pește congelat, care dosește, de fapt, marfă de contrabandă. Legătura celui ucis lângă lac cu membrii acestei rețele fiind una evidentă.

Relația lui Mihai cu preoteasa, soțul căreia se înecase în același lac, va scoate la suprafață aspecte ascunse ale provenienței banilor pentru construirea bisericii de la Botanica, romanul atingând aici un aspect dureros al realității basarabene – legătura dintre biserică și oamenii ”sus puși” care, dacă încă nu ați reușit să faceți legătura, sunt direct implicați în afacerea ilegală cu ”pește”.

Împletirea celor două linii de subiect țin viu suspansul până la finalul lecturii. Mărul înflorit apare ca un simbol al deznodământului: ”Inculpat Loghin! Până la înfloritul merilor, cum ți-am mai spus, trebuie să fii gata! Să ai totul scris, semnat, copertat, pus pe masa judecătorului!”  Momentul depunerii mărturiei, cu sacoșa liliachie pe cap și cu sugestia ”Vrem un da limpede!” venită de la anchetatorul Curbet, până la mențiunea în ce limbă să fie scrisă mărturia, exprimă în doar câteva rânduri imaginea perfectă a procesului de anchetare ”echidistant și democratic” din Moldova. Stilul inedit al personajului de a răspunde evaziv, de a juca pe degete anchetatorii, de multe ori va conduce cititorul spre o pistă falsă – cea a nebuniei lui Mihai. Oscilația constantă dintre simpatie față de el și, în aceeași măsură, dispreț pentru neseriozitatea lui, felul cam ușuratic de a lua lucrurile, viața sa însăși, cam indecisă și ușor comodă, va ține cititorul în priză tocmai pentru a-i afla totuși, la final, deznodământul.

Deliciul lecturării va veni, însă și din stilul original al lui Nicolae Popa, plin de elemente sarcastice și umor, din fina observație a detaliilor mici, aparent neînsemnate, dar cu mare încărcătură semantică, din personajele conturate măestuos și prin limbajul viu și veridic.

”- Da se poate și-n română?

– Se poate și-n chineză! Că mă-nervezi! Și-n română, și-n chineză și-n hui-neză dacă chiar îți închipui că are să-ți buchisească cineva rândurile plângăcioase. Sau nu îți dai seama că în situația, când toate dovezile stau la suprafață, nu mai pierde nimeni timpul să citească mai mult de prima pagină?! e fapt, ne mai uităm și la ultima, la semnătură.”

Sunt convinsă că ar ieși un film de zile mari dacă romanul ar fi ecranizat, tocmai datorită amprentei autentice și originale ale scrierii autorului, al suspansului și al personajelor-cheie reprezentative pentru societatea moldovenească postcomunistă, redată cu atâta har.

 

Stări

La umbra nucului

descărcare

s-au iubit cu inima dezlănțuită

s-au căsătorit așa cum le-a fost aranjat

el – cu fata cu pământuri multe

urâta

ea – cu cel care avea casa și tractor.

li se mai atingeau doar marginile holdelor

tot pe la gardul de acolo își căuta el mereu de treabă

să o vadă măcar.

a îmbătrânit și a murit urâta

s-a dus în câțiva ani și cel cu tractorul

au dat gardul jos

și au mers la Primărie

aveau peste șaptezeci pe atunci.

câteva anotimpuri și-au scuturat ploile

peste grădina lor

într-o toamnă s-au întins la umbra unui nuc

așa au fost găsiți de săteni

cu palmele lipsite de suflare

împreunate.

Stări

Acea toamnă

descărcare

îmi stătea nespus de bine acea toamna

o pictasem eu însămi în culorile resemnării

îți mulțumesc abia acum că nu ai transformat cuvintele de adio

în poduri

travaliul virgulelor e cel mi dureros

și nedrept

amintirile răscolite provoacă anemie

ușa trântită cu zgomot

a tăiat o dată

cicatricea, însă, e mai perfectă

mi-a mângâiat-o cât a știut ea de bine

acea toamnă…

Stări

Doar să nu

poza1

ultima piesă de puzzle pusă pe invers

o formă completată forțat

o imagine distorsionată

e tot un întreg

unul imperfect

mai mereu e așa

umplem singurătățile cu iluzii aproape potrivite

dorurile  – cu poze

durerile – cu pastile

lipim plasturi peste răni necurățate

doar să nu simțim golul

doar să nu simțim

doar să nu…

Stări

Spune-mi

4f32c0a723c97efa320c80e3c11fc949

Spune-mi cum a fost

lasă cerul să se rupă de nori în locul tău

lasă cerul

să tune greu, să scuipe plumb

peste ce nu vreau să aud.

Spune-mi cum e

voi încerca să mă țin, nici măcar să nu clipesc

voi încerca

lasă-ți corpul să vorbească

în locul tău, să atingă acolo unde doare

să mă privești în ochi, măcar acum

să mă privești.

Spune-mi cum va fi

conturează-mi cu buricul degetelor

locul unde ai lovit

să răsară flori de măr pe el

colorează-le cu buzele păcătoase

și absoarbe apoi încet petalele.

Purifică-te

până când pielea-ți va mirosi a măr copt

voi încercă să mă țin, nici măcar să nu clipesc

voi încerca

tace-mă apoi

să auzim doar ploaia care a luat sfârșit…

 

 

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Răcoarea verii – raiul londonez

E o vară superbă pentru cei care nu iubesc să li se topească asfaltul de sub sandale și să lipească hârtii în geam pe timpul caniculei insuportabile. Vorbesc cu mama, vorbesc cu soacra, vorbesc cu prietenele apropiate – toată lumea se plânge de căldurile mari, în timp ce eu port în continuare aceleași haine din luna aprilie. Diferența este că de vreo două săptămâni îmi pun șapca în loc de căciulița de vânt sau, dacă e mai mult de 15 grade dimineața, las ștrampii și încalț șosete. Sandalele stau încă în așteptarea vacanței din Moldova. Aș mai fi găsit vreo două zile, acum pe la sfârșitul lui iunie în care să le port, dar nu legate.  De ce le-am mai cărat înapoi la Londra, nu știu. Anul acesta poate le las la mama.

Așadar, e o vară răcoroasă plină de evenimente culturale dar marcată de o mare dezamăgire în ziua votării, în care, porniți de la ora unu de acasă, am schimbat două locații ca să reușim să votăm și tot degeaba. Diaspora a fost nedreptățită urât de tot. Mi-a părut rău mai ales de cei veniți de la distanțe și mai mari care au stat câte 5 ore și așa și nu au votat. Cu siguranță a fost un truc organizat, iar asta nu a făcut decât să înrăiască spiritele și mai mult împotriva actualei guvernări din România, dacă mai există acel ”și mai mult” față de cât era deja. Bila mare neagră pentru organizatori.

65305590_1118227278366153_904414254478655488_n

Trecând peste incidentul urât, am avut parte de întâlniri cu doi scriitori. Primul a venit la școala copilului meu și le-a citit un capitol dintr-o carte, pe care apoi, desigur că toți au vrut să o cumpere. 8 lire pentru o bucată, semnată cu autograf și notată cu un bețișor pe o hârtiuță de către autor. Am numărat aproximativ 50 de cărți, cu tot cu alea vândute școlii. 50×8=400 de lire dintr-o…școala (sau lovitură). Bunicel debutul, aș zice. Câte salarii ar fi de-a mamei în Moldova? Cred că mă las de poezie și mă apuc de scris cărți pentru copii.

64492495_849209878786773_2704122026720755712_n

O altă lansare, dragă mie tare, organizată de Autograph România a avut loc într-o duminică. În cadrul acesteia Luminița Amarie și-a lansat cartea ”Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins”, editată la ”Casa de editură Max Blecher”, la care a participat și a luat cuvânt și Simona Năstac, o altă poetă pe care am avut onoarea să o întâlnesc aici, la Londra. S-a recitat poezie, s-a vorbit despre poezie, a plutit în aer poezia. Trăiri, dureri, răni, ”greața unui nou început”, ”nimic nu a rămas netrăit”  – veți descoperi o altă față a autoarei, fragile și puternice deopotrivă. Îi urez succes Luminiței, cu noul ei volum de poeme!

 

Poezie a curs și în sufrageria mea, într-o altă seară, când adunându-mi fetele, pur și simplu, fără nici un motiv (că doar ziceam și în postarea anterioară că viața trebuie trăită zi de zi, nu doar la ocazii) am recitat și am cântat. Ne-am premiat și am oferit medalii și distincții. Am râs de au auzit și vecinii de vis-a vis, dar am și plâns. Cum să nu plângi când Vica Demici cântă despre mama?

Viața ne-o colorăm noi înșine, cu acele culori pe care le alegem din paletă.

 

Iar într-un alt week-end, decât să stăm acasă, am ales să mergem la un concert de muzică folk, organizată de East European Cultural Centre, cu participarea lui Marius Batu. Am aplaudat, am cântat și noi, am făcut poze și uite așa am mai transformat o duminică într-o sărbătoare. Iar ca următorul week-end să nu fie pierdut fără noimă am fost la o expoziție de artă în aer liber, cu muzică live, unde am susținut-o pe pictorița noastră Lucica Boaghe. Tablourile Lucicăi mereu ies în evidență prin naturalețea și ușurința imaginilor, prin acel ceva din el, prin poveștile create și transmise prin culori. Nuferii nu i-am putut lăsa acolo. Prefer dimineața să mă trezesc pe marginea lacului, printre ei 🙂

 

Pe cel mic l-am dus într-o altă zi la Muzeul Designului. Pentru cei din Londra aș sugera să își ducă copiii. Este locul unde pot vedea un telefon descompus pe bucăți, o minge de tenis tăiată transversal pentru a i se vedea părțile componente, imprimante 3 D, calculatoarele vechi și siglele lor, cât și etapele în care au suferit îmbunătățiri și modificări de-a lungul anilor. Este uimitor și pentru adulți, ce mai! Mi-am amintit de generația mea, care încerca să distrugă și să taie în două mingile numite ”poprâgunchik” ca să vadă dacă are arc înăuntru sau nu. Sunt sigură că ați făcut și voi din astea.

 

Și da, mai fac, totuși, și altele, nu doar distracție. Cursuri, cursuri, scriu, citesc și iar cursuri. Fac un curs on-line, pentru a avea și aici o specializare în ceva și merg la cursuri de engleză, că doar omul cât trăiește învață. Iar profesorul nostru tortoșel George, cu trolerul său imens (când  roz, când verde) a devenit între timp un personaj haios, care ne răspunde cu răbdare, a câta oară, la aceleași întrebări. Engleza nu e o treabă ușoară, mai ales când intri în dedesubturile diferențelor dintre engleza americană și cea britanică. Poți să și mori. Bilă albă pentru George. Doamne câtă răbdare pot să aibă unii!!! (Să îl întreb oare ce pastile ia? Glumesc, desigur!)

65158220_754107204987271_9057893187527376896_n

Noutatea e că, anii se lasă cu câteva kilograme în plus, pe care nu îi mai arunci așa ușor, înfometându-te două zile, de obicei înainte de vreo nuntă. Așa ca am descoperit sala de sport cu piscină în apropiere și, desigur și diferențele față de cea de la Arena Cluj, unde am mai omorât o tentativă de a face sport regulat. Mi-a părut chiar potrivită separarea zonei unde se antrenează fetele de cea a băieților. Sincer, nu mă simt foarte bine  să am spectatori când mi se contractă toată fața de la exerciții și curge transpirația după doar 70 de calorii date jos. Mai mare jena, zău! Oi fi eu mai pudică, dar regula îmi place. Arăboaicele vin îmbrăcate până sus la sala de aparate și acolo am avut ocazia să văd cum își dau jos toate rândurile de straie, rămânând doar în maieu și eghării pentru sport. Au corpuri frumoase, ce să mai. Și înțeleg că au mare grijă de ele. Unele își păstrează baticele pe cap, la fel cum evreicele pedalează pe biciclete în turbane. Acolo, în sala de schimb a femeilor poți descoperi detalii interesante. Tălpi albe ale picioarelor negreselor, tabieturile de după bazin al unora, care își aduc toată masa de cosmetice după ele (până și diferite perii de păr ca mărime pentru a-și aranja părul ca la coafor) și femei lipsite de orice inhibiții, plimbându-se în pilea goală de la dulap până la centrifuga care scurge costumul de baie (am descoperit aici această minune), fără să se acoperi neapărat cu prosopul, așa cum face subsemnata inhibată de sechelele sovietice. Pot face chiar și un studiu de caz pe acest subiect – ”Comportamentul femeilor din diverse zone geografice”, dar nu cred că mai rezistă ai mei de acasă cu încă o cercetare. Asta ar fi fost, poate, totuși, una mai de interes public  – amalgamul de suprareligiozitate și exhibiționism laolaltă.  Revenind la sala de sport, peste tot există butoane de panică, iar un aparat nou pe care l-am descoperit aici, este cel care vibrează pe diferite frecvențe, scuturând un pic din celulită și din calorii. Faină treabă. Numai că eu mi-am simțit până și toate plombele zdruncinându-mi-se în gură. Mi-aș lua unul din ăsta și acasă. Bilă albă!

Altă lume. Alte obișnuințe. Aceeași noi, care alegem cum să ne ducem zilele. Iar de multe ori frumosul este chiar în creanga de flori care ne iese în cale dimineața. Doar să avem timp să ne oprim și să o admirăm.

Până luna viitoare, vă cuprind cu drag!

 

 

 

 

 

 

Stări

Spectacolul străzii

multime-300x300

haine multicolore, sclipiciuri, paiete și mărgele

cercei masivi cu pietre în urechile alungite ale indiencelor

sari-uri roșii și turcoaz

pudra vermilion scurgându-se din punctele roșii de pe frunțile transpirate

turbane albe și bărbi stufoase în dungi gri

draperii lungi dhotis legate în jurul șoldurilor

arăboaicele machiate vorbesc singure

telefonul e prins în hijab

au mâinile libere

duc rânduri de brățări aurite și poșete de firmă

rusoaicele elegante defilează prin mușuroi

țin capul sus, nație triumfătoare,

vânzătoarele poloneze fumează în fața magazinului Zemlianika

cu șorțuri verzi și părul oxigenat prins în coadă

o doamnă cu un imens turban galben pe cap și nod pe frunte

gesticulează cu o prietenă cu bucle mari, ireale

perfecțiunea lor trădează peruca trasă peste câlții deși ai scalpului.

evreicele își fixează și ele perucile cu o cordeluță pe linia de delimitare

le prind în cleme să nu le alunece

nu au timp să le tot aranjeze,

câte doi copii în cărucioarele-transformer și câte doi-trei de mână,

hasizii din zona de nord au grijă ca buclele de la tâmple să le fie bine răsucite,

chiar le pun pe bigudiuri

pălăriile neboțite și șosetele lungi albe, curate.

moldovencele  – mereu grăbite

vorbesc tare pe skype, sau pe messenger în transportul public

o parte dintre pasageri le înțeleg vorba

asiatice micuțe cu halate albe și bonete apretate sparg venă după venă

fixează branule în spitale londoneze.

șantierele sunt bucăți de Românie

tinerii țării sudează lângă tranșee câte o țigară

sorb ultima picătură de cafea din paharele de plastic de la aparat:

„da, mamă, sunt plătit bine

vă trimit bani și pentru acoperiș

să îi iei medicamente și pempărși tatei

zi-i că nu ne pasă de gura satului”.

e scena unui spectacol nemontat

jucat zi de zi după un scenariu nescris

proiectoarele au fost stinse demult

garderobiera a rămas fără post

actorii au coborât în stradă

Hoinar-hoinărel

Douăzeci de file de jurnal

20190503_155650.jpg

Pentru că la un moment dat îmi ieșisem din ritm și nu postasem o lună de jurnal londonez, luna trecută s-au împlinit douăzeci de luni londoneze, dar abia luna aceasta o lipesc în jurnal pe cea de-a douăzecea scrisă. Pornit dintr-o joacă, dintr-un prea plin al unei lumi noi și a multor întrebările despre cum e acolo în Anglia, jurnalul a devenit o parte din capitolul meu de emigrant, din viața mea până la urmă.

Celor care merg pe ideea fixă că ”Noi de-acasă nu plecăm!” nu pot să le zic decât că acum câțiva ani eram în aceeași oală cu ei. Era cald și bine în Clujul meu – nici cald nici rece, numai bun. Pe malul minunat al Someșului, printre oamenii mei. Viața, însă, își are cotiturile ei. Unii de necaz, alții pentru noi oportunități, iar alții doar pentru noi provocări iau drumul străinătăților. Indiferent de motivul plecării noastre, am ajuns la o singură concluzie, într-o seară, după ce participasem la expoziția de pictură a talentatei noastre  prietene Lucia, că oameni sunt peste tot și cei care se aseamănă se și adună până la urmă. Așa că frica unei singurătăți în exil este una nemotivată. Ieși din casă, implică-te activ în viața socială și în cea culturală, mergi la evenimente și în câteva luni vei avea agenda plină de oameni noi. Iar eu sincer, exact cu frica asta m-am luptat. Este adevărat, că acum câțiva ani buni, celor veniți printre primii, ușor nu le-a fost. Acum însă, români și moldoveni găsești mai peste tot. Am până și în clasa celui mic o mămică de la Botanica, din Chișinău. Așa că problema a dispărut între timp de la sine.

received_1700794993397829received_2170312963097021

La acea expoziție am înțeles că sub un clar de lună plină ne-am adunat aici și fete de la Chișinău, și colege de la Cluj, și colege de cameră chiar și din cămin (nu știu dacă e noroc sau nu, că își amintesc cam mult prea multe din trecutul tumultuos) printr-un cumul de mai multe coincidențe frumoase. Iar prieteniile noi, la așa depărtare, se leagă repede și zic eu, altfel. Drumurile ne-au dus unde au vrut ele și ne-au adunat aici, la mii de kilometri distanță. Spunem și noi bancuri, povestim, chicotim și pe la evenimente, dar și în pub-uri englezești cot la cot cu irlandezi roșcați și cu poloneze machiate strident, cu scoțieni și englezi, cu ruși și albanezi. Ce mai contează? E bine dispusă toată lumea. Atmosfera asta dezinvoltă, gălăgioasă, în care fiecare face ce vrea, știe să se relaxeze și să lege discuții rapide cu vecinul de la altă masă este o caracteristică a atmosferei de aici. Să o testați măcar o dată, recomand! Iar apoi toți merg pe la casele lor și își caută de familii și de rutina zilnică, până la următoarea ”șezătoare” de suflet. Noi, fetele, deja ne-am făcut o agendă de evenimente la care să mergem, iar unde ne-au părut puține – le-am inventat noi. Unde scrie că nu e voie? Nu aștepta alții să o facă pentru tine. Trăiește clipa!

De fapt, unde voiam să ajung. Că toate riscurile unei schimbări majore scot la suprafață și fețe neașteptat de frumoase. A unei lumi neobișnuit de colorate și de fermecătoare, diferită față de cea văzută de pe pervazul de acasă, unde stau liniștite pe raft jucăriile copiilor încă din primele luni, primii dințișori și primul smoc de păr tuns. Unde ți-ai lăsat albumele cu pozele din studenție și în dulap rochiile pentru ”când voi mai slăbi”. Unde erau toate atât de stabile și previzibile.

La ele puteți reveni oricând. Cheia de la casă tot în geantă este. Praful nu e greu de șters. Oamenii adevărați – nu te vor pierde prin lume. Dovada faptului e că am fost la o bună prietenă la Paris, reușind să îi văd pe toți cei dragi de acolo, iar aici ne-a vizitat o altă prietenă, de la București, tot în această lună. Nu se pierd oamenii în era Facebook-ului. Numai să încăpem în rochii și să nu ne strângă papucii. Că drumuri încă multe vom avea în viață. Până atunci – lumea asta e prea frumoasă ca să o cunoaștem doar de la televizor.

Îndrăzniți, chiar și dacă nu veți reuși, măcar veți spune după  –  ”am încercat”.

 

 

 

Stări

Hău

61272880_2073099652983115_6114611795329024_n
Simion Ghimpu in fata Uniunii Scriitorilor, Chisinau

la început ne-am înfuriat

am sperat, ne-am rugat

apoi ne-am resemnat.

viața e un hău, ne spunea din ultimile puetri

printre gemete

abia suflând din franjurile de plămâni.

încercam să nu îi zdruncin tuburile tot mai multe izvorâte din abdomen

labirint multicolor de seve umane

atunci când mă lipeam cu fruntea de fața lui schimbată la culoare.

pupila-i devenise opacă

privirea – decolorată

ochi de sticlă mată.

hău…

m-a rugat să nu îi mai cânt de leagăn

nu mai dormea de câteva zile

apoi i-a cerut medicului un pic de Kagor din ăla bun

cum au toți medicii din Moldova dosite prin dulapurile din birouri

se zice că așa cer mai toți muribunzii

vin

medicul ne-a ascuns acest detaliu.

hău…

dintr-o dată a tresărit și întorcându-se spre mine

mi-a povestit că fusese frate-so Gheorghe pe la el

i-a mâncat mâncarea

i-a zis că e flămând

și tata Toader a fost

și-a pus scaunul în mijlocul camerei și l-a rugat să îi radă barba, cum o făcea pe timpuri

îi crescuse cam mare între timp

barba

așa mi-a zis într-o seară.

hău…

ne-a cerut ce a băut ”fătuca aia”, auzind că s-a sinucis Mădălina Manole

nu mai înțelegeam cât e delir și cât sunt rugăminți încă pământești.

şi măcar un fum să îi mai dăm să tragă a zis

simțind mirosul de țigară de la fratele Mihai

un fum.

hău…

în seara aceea am rupt-o cu greu pe mama de lângă el

am plecat la McDonald‘s

doar acolo mai era deschis la acea oră târzie.

după ce am ieșit din salon, aparatele au luat-o razna

așa ne-a zis asistentul

puțin după miezul nopții a sunat telefonul

înțelesesem

hăul tocmai îi eliberase din gheare sufletu-i chinuit

”Măcar a plecat cu lumină?” a întrebat mama

”În sfârșit e liber” am zis eu.

jucăria de la Happy Meal-ul din acea seară a fost o țestoasa

cu o bilă grea de metal ce i se plimba zgomotos prin labirintul burții străvezii

nepoții nu s-au jucat niciodată cu ea…

Travaliu creativ

Zbor frânt

12

”Zbor frânt” a lui Vladimir Beșleagă m-a cucerit cu povestea unui destin, la prima vedere, a lui Isai, care, în urma experienței războiului, trăite și simțite pe pielea lui de copil, rămâne cu multe sechele, fiind considerat adesea un om ciudat. Chiar și fratele său Ile, cu care se află într-o continua tensiune, nu îl înțelege de cele mai multe ori. De fapt,  prin prisma acestui personaj, romanul vorbește despre destinul unei entități etnice, mutilate de anii de schimbări ideologice. O căutare lungă și dureroasă a propriei persoane (în plan micro) cât și a identității etnice (în plan macro) constituie firele narative ale romanului, iar prin aceste căutări personajul încearcă să își justifice deciziile din trecut. Scufundările în apele Nistrului până la straturile unde nu se mai vede lumina și se simte apa mâloasa sunt, de fapt, afundările în propriile gânduri și regrete. Până în cele mai ascunse adâncuri. Pe alocuri am comparat tensiunile dintre cei doi frați cu cele biblice dintre Esau și Iacov, pe alocuri mi-au părut gândurile personajului profund filosofice, în orice caz, cartea este de o profunzime amețitoare. ”Transpunere artistică a protestului împotriva desfigurării identitare şi morale, poetică a privirii aruncate sistematic îndărăt către un trecut-reper – un „altădată” şi un „altundeva” fără de care nu e posibil drumul înainte, avertizare asupra faptului că pierderea memoriei duce la fisurarea identității şi periclitează grav proiectele ei de viitor, regăsire a echilibrului suspendat între cele două maluri ale râului – acestea şi alte „şopârle” ieşite azi la suprafaţă confirmă complexitatea romanului lui Vladimir Beşleagă, care, cu siguranţă, ne va mai oferi surprize de interpretare” scria Aliona Grati despre roman. 

L-aș reciti încă odată, pentru că sunt sigură că mai există subînțelesuri nesesizate de la prima lectură. Rar mi se întâmplă să mai revin la cărți parcurse deja. Iar asta confirmă profunzimea textului lui Vladimir Beșleagă.