Combinații hormonale
Zilele trecute am fost la cumpărături cu fiul meu cel mai mare. Curat noroc că și-a exprimat dorința de a-și mai cumpăra ceva. Și-a ales singur, că, deh, cine mai merge cu mama prin magazine, iar când ne-am întâlnit la final de shopping, mi-a arătat o pereche de adidași mărimea 43, deja!!! și 3 tricouri, dintre care două negre, unul cu inscripția ”Bad choices make good memories”, iar altul cu ”Fuck !” – ul pe toată suprafața. Da, 15 ani… Altădată m-aș fi rățoit, dar acum – no comment…
Îmi tot ziceau prietenii: ”Vai ce mare a crescut!”, ”Nu te bucuri?”. ”Ba da, abia mă abțin să nu chiui de bucurie!” răspundeam ironic. Pentru că încă mi-e peste puteri să recunosc că îmi aparține mai mult ipotetic deja. Pentru că din bolfoșelul cel mic și lipicios, s-a transformat într-un lungan mai înalt decât mine și cu un papuc incredibil. Pentru că este la vârsta cea mai complicată și pentru el însuși – căutarea propriei identități și că încearcă să fie ”el” așa cum vrea el și nu cum ți l-ai ”proiectat” tu cândva.
Mă tot întrebau apropiații: ”Cum te descurc cu ei, mai ales că intră în adolescență?”. ”Minunat!”, le ziceam, pentru că sunt aspecte asupra cărora mai lucrez. Cu mine însămi. Noroc că nu am fost întrebată acum câteva luni despre același lucru. Răspunsurile ar fi fost diferite. Aș fi turnat în disperare despre nedumeriri și așteptări nesatisfăcute, despre deziluzii și lipsă de cooperare, despre uși trântite și refuzul de a-ți fi urmate sfaturile. Despre cum nu se mai ține cont de opiniile adulților, aruncându-le foarte dur și tranșant pe cele proprii și despre cum se jenează de prezența mamei lor peste tot, dar mai ales, în fața școlii etc. Apare sentimentul unui război declanșat între două forțe inegale pe diverse câmpuri și cu toate armele posibile. Dar asta, până în ziua în care am început să caut soluții. Cărți, cursuri, sfaturi. Cursuri, cărți.
Și atunci am început să accept ”normalitatea” acestei vârste. Am înțeles că nu e o tragedie să îi faci poze la haine prin magazine, iar el să îți dea ”wrecked” la toate, pentru că gusturile noastre nu mai corespund. Nici că sportul preferat este un ”I sport”, adică butonatul pe controlere tot week-endul. Nici boxele date la maxim cu muzica de pe la UNTOLD, nici refuzul de a apărea lângă tine în poze și mai ales, pe facebook nu sunt grave. Pentru că acolo unde noi îi vedem neascultători, ei, de fapt, încearcă să își definească independența, iar obrăznicia este adesea confundată cu susținerea punctului de vedere, care este perfect normal să fie diferit de al nostru. Acolo unde noi îi vedem fragili și leneși, de fapt, se ascunde o ambiție puternică, dar comodă, relaxată. Acolo unde noi îi vedem dezinteresați, ei, de fapt, își stabilesc prioritățile și atunci dezordinea din cameră nu o veți regăsi pe lista lor de priorități. Am mai înțeles că timpul pentru ei are o altă dimensiune și îl alocă lucrurilor din zona lor de interes și de fapt, noi, adulții, suntem mereu grăbiți și uităm să ne și bucurăm de nimicuri plăcute. Am mai înțeles că pot fi foarte ușor răniți, trăirile lor le par cele mai puternice și unice, iar refuzul de a comunica este un drept al lor, pe care a trebuit să învăț să îl respect. Am priceput că trebuie să le cultivăm respectul de sine fără să zâmbim ironic atunci când scot vreo naivitate pe gura, pentru că da, la vârsta asta, ei se cred atotștiutori și trebuie să le acordăm vot de încredere. Iar acolo unde îi tot atenționăm să fie cuminți, să nu facă măgării, exact acolo ei vor experimenta, vor încerca și vor testa. Pentru că este normal și pentru că mai există și presiunea din partea congenerilor.
M-am liniștit atunci când am văzut că în tabelul de ”anormalități adolescentine”, prezentat la un curs de parenting de către o expertă-psiholog, nu am regăsit nicio situație familială. Iar după exemplele din sală și întrebările adresate de către alți părinți, am înțeles că eu chiar degeaba am venit. Pentru că dezorganizarea, stările de iritare, nervozitatea și ironia, dezinteresul și atitudinea mai dură față de părinți nu sunt cele mai urâte fețe ale aceste etape. Este conturarea propriului ”eu” prin ruperea ”cordonului ombilical psihologic”, bineînțeles.
Capac însă peste toate întrebările mele excesive a pus-o o carte, tare bună de altfel, despre psihologia adolescentului. Mai bine zis, un capitol din ea, care suna cam așa: ”Cum să acționați corect dacă… adolescentul dumneavoastră descoperă că este homosexual!” What??? Am închis cartea și altele nu mi-am mai cumpărat. Am înțeles că sunt o mamă fericită, doar că nu văd asta, iar acolo unde nu există mari probleme nu trebuie scormonite și căutate cu lumânarea nici cele mici. Sau ”anticipate”, ca în povestea cu drobul de sare. Am mai înțeles că manifestările sunt foarte diverse și neașteptate, dar atâta timp cât nu există abateri grave , trebuie luate ca atare, pentru că ”va trece și asta”. Că, atunci când copilul meu m-a refuzat politicos să îl duc acasă cu mașina și a preferat să meargă cu bus-ul cu băieții, a fost o dorință normală. La fel ca și refuzul de a mai merge cu familia în parc sau restaurant. Și nu trebuia să mă simt îndepărtată. Că, atunci când au venit colegii lui la noi și eu am încercat să fiu amuzantă, dar am părut ridicolă, a zis elegant, de față cu mine: ”Asta-i maică-mea și încercă să fie haioasă!” A fost un semn de apreciere a sincerității pe care am înțeles-o mai târziu. În acel moment, însă, m-a durut. Iar atunci când de ziua mea, am venit acasă și am găsit pe masa din bucătărie un trandafir, iar din camera lui, de după ușa închisă, s-a strecurat doar un ”Cu plăcere!”am înțeles că e ok. În limitele și stilul caracteristic adolescentin.
Totuși, am rămas cu un semn de întrebare după toate cele citite și ascultate pe la cursuri. S-a tot pomenit despre niște combinații complicate dintre perioada de adolescență a copilului și alte câteva ale părinților. Una ar fi cea de criză de identitate a părinților (a vârstei mijlocii) și cealaltă, mai strașnică, după mine – intrarea în menopauză a mamei. Cică se obține un coctail hormonal amazing, când nimeni nu mai știe pe unde este și cine pe cine ar trebui să echilibreze. Dacă în cazul crizei vârstei mijlocii pot face o legătură cu perioada actuală, când subsemnata, spre surprinderea copiilor mai mari, s-a apucat de bloggerit, apoi conform teoriei, adolescența celui mic va coincide cu cealaltă perioadă ”interesantă” din viața unei femei. Și atunci, dacă mă veți vedea purtând, mai spre cincizeci de ani, tricoul cu FUCK al lui fiu-mi-o ăsta mare, să o luați ca atare.
Gânduri Despletite 