Nu este primul oraș și nici țară în care ajungem să ne familiarizăm cu Spitalul de Urgențe. Am avut ”norocul” să le cunoaștem pe cele din București, Constanța, Brașov, Hunedoara, Chișinău, Bălți și mai ales Cluj-Napoca. Deh – ne dorim să avem copii activi  – ne asumăm riscurile la pachet! Dar să ajung la Londra la Urgențe parcă nu intra încă în planul meu. Cel puțin nu din prima lună. La doar trei săptămâni de la debarcare – hop! și o mână umflată rău de tot a unuia dintre copii (nu am voie să dezvolt mai mult subiectul), în urma unei căzături de pe penny bord.

Așadar, mâna imobilizată pe o carte mai dură, legată cu o eșarfa…tot tacâmul deja răs-știut.  E a cincea oară în total numai la mâini. Împărțit la 3 copii – e acceptabil. Sunăm. Ne răspunde o doamnă care, din start, ne chestionează pentru a completa un formular. Doar că acest chestionat s-a transformat ușor-ușor într-un interviu amănunțit. Nimeni în această viață nu și-a dorit să știe mai multe despre noi – decât doamna de la telefon. Sau cred că totuși a mai fost cineva. Mi-am amintit de prima mea naștere, la Chișinău, când fiind în plin travaliu deja, doamna de la internări avea timp să se amuze pe seama studiilor mele: ”Ce universitate ciudată ați absolvit, doamna! Și cum se scrie corect Babeș-Bolyai? Dar unde este așa universitate?”. Era cât pe ce să tai singură ombelicul copilului, vorba vine. Într-un final, pe la jumătatea interogatoriului, văzând că mâna se tot umflă, iar sacul meu de răbdare e cam pe ducă, am îndrăznit să o întrebăm dacă totuși o interesează ce s-a întâmplat. Poate e un atac vascular sau de epilepsie? Puteam muri deja de 3 ori, Doamne ferește!

Abia atunci ne-a întrebat politicoasă ”Ce s-a întâmplat?” Iar apoi a continuat: ”De pe ce a căzut?”, ”Era ud asfaltul?”, ”Care era viteza?”  M-am simțit ca la Poliția Rutieră, departamentul ”Constatări” de pe strada Romanu din Cluj. Așadar, dat fiind că eram deplasabili ne-a indicat cea mai apropiată unitate de urgențe la care ar fi trebuit să ajungem singuri. Am comandat un Uber care ni se pare a fi cea mai ieftină și comodă modalitate de deplasare în cazuri de urgență, iar șoferul, un român foarte politicos (apropo 3 din 5 șoferi de Uber pe care i-am cunoscut erau români) ne-a dus la spital.

Totul pus la punct. Toți preluați în ordinea sosirii. Rândul ca la magazin. Timpul mediu de așteptare – afișat pe un panou. Două ore. Și nici un fel de cumătru, unchi, nănaș sau vecin nu este invocat de nimeni.

Doamna de la recepție ne face fișa. Același ”interviu” oferit în urmă cu o jumătate de oră la telefon, aceleași întrebări ca la constatări, plus încă vreo două noi – data intrării în țară și statutul – rezident sau turist. După mine – ar trebui să fie una și aceeași. Urgența e urgență și pentru unii și pentru ceilalți, mail ales că deținem card de asigurare europeană. Doamna susține că pentru ei este diferență. Sper să nu ne vină factura pe poștă, la un moment dat, pentru că prea suspect am fost întrebați de o sută de ori dacă adresa de reședință este corect notată pe fișă.

Da, condițiile în care se lucrează aici nici nu pot fi comparate cu ce am văzut până acum. Făcând abstracție de inconvenientul descris mai sus, am fost serviți cu mult profesionalism. Nu s-a confirmat nicio fractură. Norocul nostru! Ni s-a administrat ibuprofen și ne-a fost fixată o atelă ortopedică. Impecabil. Jos pălăria. Altceva, însă m-a făcut să pun mâna pe pix.

Așteptam. Două ore în care am avut timp să îi studiezi pe cei de lângă tine. Mame singure cu copii sau familii. Toți calmi, relaxați și înarmați cu răbdare. O mămică, însă, mi-a atras atenția în mod deosebit. Era singura care umbla din urma copilului ei și nu îl lăsa să stea pe jos, așa ca altele. Era singura care nu îi permitea să se lipească de ușa de sticlă sau să ia de pe raft mai multe jucării și cărți, care erau în zona locului de joacă amenajat pentru copii. Ceilalți copii se distrau din plin. O fetiță cârlionțată era costumată în ceva personaj din desen, cu urechi atașate. Așa a vrut ea să vină la spital și gata. Care e problema? Toți  alergau, se cățărau, cântau, se trânteau pe jos, iar mamele îi admirau de la distanță. Și nici un cadru medical nu se oțăra la ei, ci le zâmbeau și îi mângâiau pe cap. Oare face parte din fișa postului?

Am elucidat misterul mămicii stresate la primul ”nu se poate!”, care a continuat constant în alea două ore. Mama a stat ”codiță” după copilul de aproximativ doi ani, epuizată deja, iar tatăl nu și-a scos nasul din telefon și nici nu s-a ridicat niciodată de pe scaun. Deja-vu-ul m-a îngrozit. Mi s-a făcut milă atât de copil cât și de mamă. Dar și de societatea noastră ”nu se poate”-istă, care mă mai ”trădeză” și pe mine periodic. Mi-am amintit de mine la primul copil, pe când îl creșteam la Chișinău și mergem cu el pe la policlinici, unde eram mereu atenționată să nu îl las să atingă nimic, să nu facă gălăgie și să nu stea pe jos, pentru că e murdar. Și toată lumea mă sfătuia neobosit. Își permitea să mă taxeze și certe. De această frică, de a nu fi mamă la înălțimea unui ”perfecționism impus ”, nu am scăpat definitiv nici până astăzi. Am deschis ochii abia atunci când am început să fac comparație între modele de educație diferite observate în alte țări și să caut articole de specialitate în acest sens. Mi-am dat seama cât de mult ne stresa și frustra amprenta unei societăți impregnate cu ”nu se poate”, ”să-ți fie rușine” sau ”să nu te prind” care taie avântul oricărui copil curios, în procesul lui normal de cunoaștere și evoluție. Zilele trecute am auzit o mamă rusoaică, care își ghiontea copilul înlăcrimat în fața școlii și îi tot repeta ”Idi, davai, tebe ne stydno boiatsya???” (Du-te, hai, nu ți-e rușine să îți fie frică?). Să îți fie rușine de un sentiment absolut firesc cum este frica, care nu poate fi controlat, de fapt? Dar chiar și acolo unde greșește, copilul trebuie să înțeleagă riscul la care a fost expus și nu ”rușinea” pe care a generat-o pentru că ”îl vede lumea!” Of! Lumea asta perfectă, unde doar la alții totul este impecabil! Raportul ăsta bolnăvicios și nociv de care nu ne putem spăla nicicum.

Țin să precizez totuși, că nu sunt de acord nici cu o educație fără niciun fel de limite: alintături din alea care le fac viața părinților un iad, iar ei nu-și încap în piele de mândrie de ”democrația” din familia lor. Fiecare, însă, e în drept să aleagă. Expresia ”cum îl vei crește – așa îl vei avea” este cât se poate de adevărată. Consider totuși, că extremele, în general, prezintă riscurile lor. Dar cele inhibitorii, după mine, sunt mult mai periculoase. Și lasă amprente adânci în modelul de personalitate pe care copilul și-l va dezvolta ulterior.

M-am întristat foarte tare în acea seară, chiar și dacă scăpasem, ca prin minune fără ghips. De sechele, însă, când vom scăpa? Câte generații vor mai trebuie să treacă ca să nu mai rostim acest ”nu se poate”??? De ce doar copiilor noștri ”nu li se putea”???

Sper, măcar atunci când vom ajunge bunicuțe, să nu mai audă nepoții noștri ”nu se poate”, ”să nu te prind” și mai ales ”să-ți fie rușine!

Până atunci, însă, verific periodic cutia poștală în așteptarea unei facturi de la urgențe…