Pastile fără zahăr

Două dureri

15380551_10154093781346315_5403902016584154244_n (1)
Nu îmi explic de ce pe unii oameni viața îi trece prin sită și îi tot cerne și cerne, de nu se mai lasă din scuturat, până o parte din ei se pietrifică și rămâne pe suprafața ei. Ca un corp mic și dur, indestructibil și insensibil.
Mai întâi a avut un tată vitreg, de la care o încasa atunci când îi lua apărare mamei. Și altul nativ, la-fără-frecvență, doar cu promisiuni telefonice și vorbe în vânt. Apoi, când a absolvit școala, i s-a sugerat că a fost hrănită și îmbrăcată suficient sub acel acoperiș și că ar trebui să fie recunoscătoare și să se care de acasă. Era cam greu pe atunci, în primii ani de după căderea URSS-ului. Și asta în timp ce toți ceilalți ”avuți”de vârsta ei erau premiați de părinți cu haine noi și scumpe, pentru că intrase la facultate ”la contract” și o sunau să meargă să sărbătorească. Și ea a plecat. Dar nu la chef, ci la muncă în Italia. Ilegal, pitită într-un TIR, fără acte și bani. Riscând. Dar fără frică sau regrete.
Au trecut ceva ani – de studenție cu beții și fără griji pentru ceilalți, cu multă muncă și luptă interioară pentru ea. Pentru că știa că vrea să studieze. Pentru că dorea să facă psihologie și să găsească multele răspunsuri la comportamentele taților ei. Și ale celui ”rău” de ”la zi”, dar și a celuilalt ”bun” de la ”fără frecvență”. Dar mai ales la ale ei. Să se cunoască și să își definească durerile. Să le recunoască cu voce tare, în fața oglinzii, privindu-se drept în ochi. Să învețe să și le asume și să le doboare. Cu o singură iertare pentru toți. Și împăcare cu propriul destin.

Peste un timp, scurt pentru cei cu diplome, lung pentru cei la muncă și mai ales, departe de casă, fata noastră reveni la Chișinău. Avea nevoie de o pauză și nu mai fusese de vreo doi ani. Într-o noapte se întorcea de la sala de sport. Îmbrăcată într-o blană scumpă și cu punga cu necesarele pentru sală la ea, în lift, înainte de a se închide, o mână păroasă îi smulse punga de printre uși și fugi. Liftul porni spre etajul 7. O reacție normală ar fi fost să te bucuri, că ai scăpat. Fără smuls de cercei din urechi și dat jos de blană, fără cerut portmoneu cu amenințări de cuțit, că până la etajul ei era timp suficient. Fata, însă, opri liftul. Și apăsă butonul P, spre parter. Fără frică sau regrete. Baba nebună la care a lucrat în Italia și care îi scutura scara, pe când era urcată sus să spele geamurile, o călise cât pentru 10 vieți. O scuturase de toate fricile, îi cernuse toate simțurile și o transformase în acea pietricică din sită. Și-a promis să nu se mai lase niciodată umilită și intimidată. De nimeni, nici chiar de un hoț fricos în miez de noapte. A ieșit din bloc și, instinctiv s-a îndreptat în spatele acestuia, spre desișul  de tufe, neiluminat. Știa sigur că acolo va merge hoțul. Ceva îi spunea că e un amator, pentru că simțise miros de băutură ieftină, rămasă după ce se închisese ușile liftului. Bănuia că a băut pentru a prinde curaj.

Hoțul tocmai ieșea. Văzând-o, tresări. Se rușină și plecă privirea. ”Nu am vrut, i-a zis. Îmi pare rău!” Iar ea venise cu scopul ferm de a-și revindeca bunurile. ”Adu-mi punga, ai auzit?!”. ”Da”, repetă el stânjenit și se întorse în desiș. ”Nu le-am găsit pe toate, că e noapte”, încercă el să se scuze. ”Nu mă interesează!”, spuse ea sec și după ce verifică atent conținutul pungii îi reproșă: ”Lipsește șamponul, du-te înapoi!” Hoțul se supuse instant. Și în timp ce îi întindea șamponul, cu cealaltă mână a scos din buzunar un pumn de semințe: ”Vrei?”…
Stăteau față în față două dureri. Două destine ale unei epoci sărace, care nu mai aveau ce pierde…
Astăzi este fericită, frumoasă și împlinită. Absolventă de Psihologie. Care a găsit răspunsurile căutate. Chiar și pentru gestul hoțului cu semințe.
Pictură de Cristina Kelly.  www.instagram.com/Cristina.kelly_
Nerv de mamă³

Susținerea

Cel mai fain este atunci, când familia te susține!
– Blog? Dumnezo! Da nu poți sa îți găsești o ocupație normală? – primul copil.
– O! Ia să văd? Da eu am mai multe like-uri decât tine! – al doilea.
– Maaam, era mai util să scrii o carte despre ”Cum să cucerești o femeie!”, pentru că bărbații habar nu au, mi-a zis cel mai mic.
Concluzia – am cei mai minunați pui de oameni. Ce nu înțeleg ei, este că, mama lor e, de fapt, tot un copil, doar că mai încăpățânat, și va face exact pe dos!

Maaaaam!!!

Gratis

Astăzi, i-m dat bani celui mic să meargă la frizeria de la parterul blocului, pentru că duminica e ziua lui și e musai să fim proaspăt frezați.
Peste un timp a sunat la interfon și mi-a zis că e gata. De cum a intrat în bloc, l-am auzit alergând în mare viteză.
– Mamaaaa!!!! I-am zis hairstylist-ului să mă facă frumos, să fiu cool, că e ziua mea. Și vin colegii de clasă, prietenii și trebuie să arăt bine în poze. Și i-am mai spus că am fost la cumpărături și că, atâtea am avut de pus în coș, că nici până acum nu ai scos totul din mașină, chiar și după trei ture de dus-întors. Și i-am mai zis că ai cheltuit o grămadă de bani, de nu mai știm dacă ne va mai rămâne de pizza! Și mai știi ce?
– Ce?
– Mi-a zis că, dacă tot așa stau lucrurile, frizura de ziua mea e gratis!

Mă gândesc cu groază, oare, câte a mai povestit pe acolo, pe la salon?

Maaaaam!!!

Când s-ompărțit… copiii

Maaam! Eu știu că nu sunt chiar cel mai cuminte copil de pe pământ, dar înțelegi, așa a fost să fie. Acolo sus, la Doamne-Doamne, când s-au împărțit copiii, în primul rând au fost dați cei cuminți. Și când a venit rândul tău, rămăsesem doar eu pe raft. Ei, și acuma, înțelegi, că nu e vina mea…

Studenție

Licența

college-graduate-.jpeg
Ultima sută de metri în anii de studenție este cea mai grea. Pentru că știi că e definitorie. Și pentru că este un prag dincolo de care începe o altă viață.
Visam cu ochii deschiși să mă văd scăpata de licență. Eram un boț de nervi atât eu, cât și cele două colege de cameră care absolveau în acel an. Calculator nu aveam. Avea vecina Elena care ne lăsa, de milă, cu rândul, să ne facem lucrările de licență la ea. La internet-caffe-ul din complexul nostru Hașdeu era  coada mai mereu și netul mergea prost de tot. Și mai costa și bani. Iar eu îi dădusem pe ultimii pe o sticlă de vin, pentru băiatul care îmi formatase discul nou. Mai știți, alea negre, pătrate?  Așa că bani – iok! De aceea ocupam rând, bucuroase, la Elena și respectam cu strictețe graficul. De când mă știu am fost ”bufniță” așa că, ocupam tura de noapte. Era liniște și nu mai umbla nimeni de colo-colo prin cămin după cartofi, ceai și țigări. Sau pur și simplu. Astfel, într-o noapte, când liniștea se lăsase abia după ora 3 și când focusarea pe ecran era la cote maxime numai iată ca auzisem cum cineva de pe hol porni să zdrăngăne la chitara: ”Idealul meu în viață, e femeia care-nvață!!!”.
Au început să iasă fete somnoroase de prin camere, supărate și indignate, care încercau sa apeleze la bunul-simț al tinerelului cu aere de muzician. Cântărețului nostru,  evident, i se rupea. O ardea și mai tare: ”Idealul meu în viață, e femeia cu mustață”!!! Ușile începuse a se trânti, scandalul, care, evident ii alimenta și mai mult avântul și satisfacția, lua amploare. Degeaba. Chitara zdrăngănea și mai tare: ”Idealul meu în viață, e femeia tare creață…apoi, certăreață…etc”. Pe când s-au resemnat vecinele și au încetat să se mai certe cu el am ieșit pe coridor, măcar să privesc cretinul în ochi și să îi transmit și eu ”niște salutări amicale”. Ce mai, mi-am zis, în doua săptămâni plec din căminul ăsta, din orașul ăsta cu totul (cine ar fi știut???) și mă și mărit. Așa că nu am nimic de pierdut. ”Nu scuipa în fântâna din care vei mai ajunge, poate, să bei apă”, îmi zicea tata. Dar cine stătea să își mai amintească atunci?
Am ieșit, mi-am spus ”oful” dintr-o suflare și cu mult curaj tipului simpatic cu păr lung și creț, prins în coadă. Urechilor nu le venea să creadă ce ieșise pe gură. Apoi repede, de frică, am încuiat ușa după mine. Totuși mândra că am răzbunat tot căminul. Și mai ales, pe studenta, pentru care venise el și care, am aflat ulterior, îl scosese pe ușă afară în toiul nopții. Răzbunare, ce mai!
Peste câteva zile aveam de susținut licența. Stresul – la cote maxime, examinatori – vreo patru. Dar eram pregătita. Totul îmi reușise. Subiectul lucrării de licență, despre presa din Republica Moldova, oricum nu îl știa nimeni mai bine decât mine, și de îndrugam aiureli. Așa că – capul sus! Intru. Zâmbesc. Mă prezint. Se prezintă și ceilalți doi membri ai comisiei, pe care nu îi cunoșteam. Unul dintre ei avea parul creț prins într-o codiță… Am simțit cum mă răcesc toată. Am muțit. ”Îi gata, mi-am zis, adio notă mare și masterat! Poți sa te măriți liniștită!”. Tipul a ridicat și el privirea și a înlemnit. Eram ca doi hoți care s-au surprins reciproc la furat. Frica lui m-a liniștit, însă. Și am răspuns la toate întrebările celor din comisie. Și foaaaarte politicos, la cele ale crețului, chiar și de ne umfla râsul pe ambii. Nu i-am reținut numele atunci și nici nu l-am mai văzut din acea zi. Știu doar că îl chema, parca, Călin. Cred, însă, că a fost o lecție bună pentru ambii.
Fost-am copil odată

Blond

Anunțul despre apa din bloc mi-a adus aminte de un caz din copilărie. Nu știu dacă povestind-o celor de aici – m-ar înțelege, însă.

La Chișinău aveam o prietenă în scara de alături, care locuia cu mama ei. Despre ele am crezut toată viața că sunt rusoaice, pentru că vorbeau rusește. De fapt, era o familie de ucraineni. Am aflat asta mai târziu și abia atunci am înțeles ce îi făcea diferiți de ceilalți vecini ai mei. Mama fetei încerca să vorbească cu mine românește, pentru că mergea la cursuri și considera că trebuie să ne cunoască limba. Iar Tanea, prietena mea, se amuza de faptul că în limba română exista cuvântul ”perdele”. Am admirat-o pe mama Tanei și mai mult atunci când am aflat că soțul ei, căpitan de vas, un bărbat de-a dreptul frumos, cu uniformă albă și epoleți, a plecat la alta. De fapt, nu s-a mai întors de peste mări și țări. Iar ea încerca să se țină. Demnă și frumoasă. Și să nu-și arate suferința de dragul fetiței lor. Părul însă, îi însurise peste noapte.

Pe timpul acela, unica modalitate de ”a te blondi” erau pastilele de ”ghidroperit” care se găseau în farmacii și care trebuiau pisate bine și amestecate cu nu știu ce, ca să iasă o pasta albă cu spume. Nu știu cum se prepara ”vopseaua”, pentru că atunci când m-a chemat Tanea la ea, să ne facem blonde, amestecul era deja făcut. Era ce mai rămăsese de la mama ei, care își acoperise recent urmele durerii și plecase la o prietenă. Primul blond în viața mea. Wow!

Ne-am pus una alteia vopseaua pe cap și niște pungi de plastic, pentru a mări efectul și așteptam transformarea în ”the best blonde” de la bloc. Râdeam în hohote, uitându-ne una la alta, de felul în care arătam și mai ales, de curajul nostru. Care va fi reacția părinților? Dar a învățătorilor? Să fi fost prin clasa a 7-8 pe atunci. Și tot în hohot o țineam, chiar și de începea să ne ardă pielea și urechile, pe care uitasem să le ocolim. Iar noi răbdam eroic – sacrificiu pentru frumusețe!

Atunci când pielea a prins a sfârâi insuportabil, iar blondul nostru se oprise la o culoare galben-pui și noi am înțeles că alta ”nu mai pupăm” nicicum, am decis că trebuie să ne scoatem turbanele din cap și să ne spălam urgent. Fuga la baie, capul de-asupra ligheanului și hopa! S-a luat apa la bloc. Niciun strop. Nici măcar rece.

Apă depozitată Tanea nu avea. Dar pielea ardea parcă din ce în ce mai tare, iar de urechi am uitat, pentru că nici nu le mai simțeam. Ai mei tot nu erau acasă. Ne-am gândit să fugim la mine, poate e problemă cu apa doar la scara lor. Am pus prosoapele pe cap, gecile în spate, și ne-am prelins ca doi șobolani pe lângă bloc, în speranța să nu dăm ochii cu alți copii din curte. Iok! Apa nu era nici la mine, iar pe atunci apa se lua subit, fără anunțuri, și putea să lipsească și 3 zile. Aici ne-a venit prima idee genială. Rezervorul de la veceu. Ridicăm încet capacul, ținem cu mâna sârma ca să nu se ridice și să se scurgă ”ultima speranță” și adunăm apa rămasă cu cana. Ceva-ceva s-a adunat. Oricum era puțin. Decidem să ne clătim ambele, măcar să amețim un un pic chimicalele de pe scalpul nostru. Apoi, ne-am așezat una în fața alteia ca să decidem ce facem mai departe. Mai întâi am râs până la lacrimi, înțelegând în ce situație ridicolă suntem, apoi ne-am mobilizat și ne-am îndreptat spre debara.  Poate găsim ceva. Apă nu era. În schimb, am dat de borcanele cu compot ale mamei. Am tot răscolit în căutarea unuia de caise sau mere, dar, ghinion – erau doar de vișine. Tania a refuzat din start. Intre timp a sunat-o mama ei și a plecat acasă. Eu nu am avut de ales. După ce am clătit capul cu compot de vișine, desigur, trebuia să pornească și apa. Murphy știa el ce știa. și degeaba am stat sub apa juma de ora, ca nuanțele movulii tot se puteau observa pe acel galben-strașnic-de-tot.

În scurt timp au revenit părinții mei acasă. Nedumerire și resemnare în ochii mamei. Mirare, dar și încurajare din partea tatei. Pedagogul din el nu l-a lăsat să nu mă susțină în acel moment de cumpănă. ”Îți stă bine blondă, chiar dacă nu e tocmai nuanța cea mai reușită”, mi-a zis el, văzând cât de dezamăgită sunt. Iar a doua zi, după cum era de așteptat, a fost chemat la scoală. Cu toate că ieșisem de câțiva ani din comunism, pe o bună parte dintre profesori acesta refuza să-i părăsească. Tata a fost rugat să dea explicații unei profesoare de matematică, ce făcuse scandal referitor la ținuta mea școlară, ca este normal ca ”la această vârstă copiii să experimenteze”, că nu e ”nimic grav într-o încercare, chiar și nereușita”, că ”altfel cum ar învăța copiii, dacă nu vor fi lăsați să testeze” și tot din astea. Profesoara s-a resemnat. Probabil, a înțeles, ”cu așa un tată”, nu avea cu cine să facă educație.

Sechelele mele, după acest caz, însă n-au fost legate de culoarea părului și nici de școală.

Și acum, după atâția ani, puteți găsi în garajul meu londonez meu un bidon cu apă.

Studenție

Bunica

17091188_10212304503186489_719904382_o
Căminul își are poveștile nespuse. Nu le-a rostit nimeni nici măcar în șoaptă, la ureche. Ca să nu afle și alții – colegii, prietenii, rudele și mai ales, bunica.
Ca în fiecare primăvară, an de an, tot mai multe cupluri se conturau în complexul nostru studențesc. În toamnă veneau ”prospăturile”, iar ”veteranii” luau cu asalt căminele de fete pentru a culege roada nouă. Proaspătă și încă neatinsă. La mâna întâi. Ca de fiecare dată, trebuia să se miște rapid, că ”marfa buna se dă repede!”. Iarna aducea primele tatonări, întâlniri, sărutări și certuri la pachet. Primele încercări de a fi împreună, da a fi ”noi”, de a sublinia ca, da, eu am fost cea aleasă!
În același timp, căminul venea cu problemele lui: ”Când să eliberam camera?”,  ”Dar nu e prea devreme?”, ”Băi, la ăștea li  s-o mai apleca de-atâta…” Și mai ales: ”Da, sigur, nu zicem la nimeni!”. Lucruri știute și nespuse, nici măcar în șoaptă, la ureche. Acel ”nimeni”, în cazul nostru, se întâmpla sa fie tot Hașdeul, ba chiar și Observatorul, care respira cu același aer, plin de secrete studențești.
Așa se face că fata noastră, cultă și educată la oraș, îndrăgostită de un El la fel de carismatic, s-a îndrăgostit din prima. A trecut toamna, apoi iarna, iar în primăvară, parca se cerea  ceva mai mult. Așa simțea el. ”Nu”, spunea ea. ”Dar sunt tânăr și e normal să îmi doresc…”. ”Nu”, se ținea ea tare. ”Și atunci ce-i de făcut?”, întreba el. ”Rezolvă-ți problema cu alta!”, îi spusese ea. ”Promit că nu mă supăr, serios!”. Și nu de alta, dar și-ar fi dorit și ea, o, cât și-ar fi dorit!!! Citise atâtea despre cum e prima dată, auzise atâtea de prin cămin, de la cei care avusese parte de acel ”balcon”(momentul în care camera era eliberată la cerere de către colegi) și de care, da, sigur, nu știa nimeni, pentru că nu se vorbea, nici măcar în șoaptă, la ureche.
Aici era buba. Sigur se va afla, mai devreme ori mai târziu. Vor afla colegii, prietenii, iar de la ei și până la Chișinău, știrile ajungeau rapid cu prețul unei fise de telefon. Gândul ăsta nu o lăsa în pace pe fată, pentru că avea o relație specială cu bunica ei, învățătoare la oraș, care o înțelegea dintr-o privire și căreia îi promisese să fie fată cuminte, să nu o facă de rușine, orice ar fi. Ei, drept că bunica nu îi dăduse la Cluj o cămașă de noapte de ”baikă”, cum numeam rusește moltonul, un fel de ”moartea pasiunii”, căcărie la culoare și cu niște trandafiri băbești imenși, semnată pe dos: ”Să îți păstrezi cu demnitate poalele!”, asa cum o făcuse mama unei colege de a ei, dar totuși… Toate s-au ruinat într-o bună zi, când el i-a rugat pe colegi să ”ii facă balcon” cu o alta și i-a trimis la bere, pe banii lui. Ca să vezi, Hașdeul a aflat.  A auzit și fata noastră. Teoria cu ”nu o sa mă supăr, sigur!” a căzut ca un castel de nisip. Și atunci ea a alergat într-un suflet la căminul lui. Și a ajuns înaintea celeilalte. Și de aici nu mai zic nimic, pentru că e acel ceva despre care nu se spune nici măcar în șoaptă, la ureche.
Apoi a venit vacanța de Paște.
Și fata a plecat acasă, la părinți și, desigur, la bunica.
Aceasta, privindu-și nepoata în ochii mari și îndrăgostiți, a luat-o de-o poarte și a întrebat-o zâmbind doar atât: ,, Și cum a fost?”
Privirea bunicii nu a dat greș, chiar dacă nu apucase  nimeni sa îi zică nici în șoaptă și nici la ureche…
Travaliu creativ

Felie de suflet – Zina Zen

Dragă Zina Zen!

Te-am cunoscut la București, acum câţiva ani, la târgurile umanitare în care eşti mereu implicată şi la care aduci cele mai gustoase plăcinte, cu ”di tăti”. Dar cel mai mult, cred că aduci bună dispoziţie. Nu întâmplător te cheamă şi Zen.

Făcând-o pe vânzătoarea la tejghea, la unul dintre aceste târguri, mi-ai spus, printre altele, că vrei să editezi o carte. Nu aş fi bănuit în acele momente că va fi una atât de sinceră și chiar tristă. Pentru că tu zâmbeşti mereu. Nu te-aş fi bănuit niciodată de atâta frământare lăuntrică şi mai ales, de curajul de a te dezbraca de toate trăirile şi de a apărea în faţa cititorului în toată goliciunea ta, imperfectă, dar asumată.

Cât de uşor a fost să întinzi feliile tale de suflet pe paginile cărţilor şi să le oferi cititorilor?

Nu a fost uşor sau greu, aşa a trebuit să se întâmple. Cred că mai degrabă drumul acesta m-a ales pe mine, decât eu pe el. Eu acum abia învăţ să scriu. Învăţ să ofer unor oameni care nu ştiu nimic despre mine, cuvinte şi stări despre lumea mea, oamenii mei şi întâmplările mele. Sunt felii de suflet, într-adevăr. Învăţ acum să scot dinăuntru meu, să pun pe hârtie şi să dau mai departe. „Cartea”, acea „Carte” urmează. Acum abia învăţ cum se ajunge acolo, unde se lasă scrisă acea „Carte”.

S-a întâmplat să fii descurajată, pe motiv că viața privată nu trebuie expusă?

Tot ce este personal şi intim rămâne în zona privată. Acolo nu au acces oamenii care ar putea să mă descurajeze. Cărţile mele au devenit părţi din mine, iar unele întâmplări, datorită scrierilor mele, au devenit mai private decât conţinutul cărţilor. Nu mi-e frică de expunere. Ba chiar a fost un exerciţiu folositor, să ies din zona de confort, să mut un pic mai departe linia orizontului meu. Şi sunt o femeie liberă, care renunţă fără niciun regret la oamenii care ar putea să o descurajeze.

It’s complicated” este prima ta carte de versuri. În anul 2015 ai câştigat premiul naţional ”Şlagărul anului” în calitate de textieră, pentru piesa „Noi doi”, interpretată de Natalia Barbu. A fost o preluare a versurilor tale?

Nu a fost o preluare. Poeziilor gata scrise eu nu le mai pot face nimic. Nici măcar nu le editez, pe facebook. Cum îmi vin, aşa le scriu, aşa le pun pe facebook şi le uit. Textul scris pentru o melodie este mult mai complex. Există o formulă, o schemă, un pătrat muzical din care nu trebuie să ieşi. Unele cuvinte sună într-un fel, în gândul meu, şi nu sună deloc dacă sunt cântate. Trebuie să fie o armonie între vers, sonoritate, interpret şi linia melodică. Nu este deloc uşor să scrii un text, să fie şi bun şi să se potrivească cu muzică şi caracterul şi energia celui care interpretează. Şi e greu pentru că totul a fost scris deja, totul a fost  cântat deja. Cu ce poţi veni nou? Melodia „Noi doi” a fost o provocare, de fapt. Există o versiune a piesei în limba engleză şi Natalia Barbu a vrut să o lanseze şi în limba română. Victoria Cusnir ne-a făcut cunoştinţă, simţindu-ne compatibilitatea, şi nu a greşit, pentru că în 2016 am lucrat cu Natalia la un album întreg, care urmează să fie lansat anul acesta.16487643_1445111938834273_2003516026015982861_o

Poţi scrie la comandă?

Ar sună ipocrit să spun că nu pot să scriu la comandă. Istoria ne-a arătat că nu există oferte de nerefuzat şi toţi am ajuns să facem compromisuri, în anumite momente din viaţă. Pot să scriu la comandă, dar nu o fac. Scriu pentru că îmi place să scriu. Iar la albumul Nataliei am avut atâta distracţie amestecată cu momente de sensibilitate, coincidenţe şi drag, încât nu am simţit că lucrăm. Noi l-am făcut din noi. Noi eram zen şi soare, aşa că albumul a ieşit un fel de … cosmos. Nu ne-am grăbit, nu ne-am stresat, am lăsat să se amestece stările cu rimele şi melodia potrivită. A fost o experienţă senzaţională.

It’s complicated” denotă exact complexitatea trăirilor unei femei mature: iubiri – dezamăgiri, veniri –plecări, promisiuni – deziluzii. Mi-asum răspunsuri. Zilnic, caut înţeles. Îmi fac curaj, găsesc în orice, sens”. Această căutare de sens este oare, secretul supravieţuirii?

Nu ştiu dacă supravieţuirea are vreun secret. Mie nu îmi plac reţetele şi formulele „de succes”. Eu m-am maturizat mai greu. Şi feminitatea mi-am descoperit-o destul de târziu. „It’s complicated” nu este atât despre căutare, cât despre găsirea sensului. Despre surpriza aflării unui rost, a unui răspuns. Aflată pe drumul vieţii, nu înţelegeam ce şi de ce mi se întâmplă. Înfruntăm greutăţi că orice om: pierderi definitive ale unor oameni dragi, studii, carieră, doruri în oraşe departe de casă. Abia când m-am simţit acasă, în casa mea, în corpul şi în mintea mea, am început să văd altfel de lucruri. Aveam antrenament. Ştiam că pot duce cât mi se dă şi dacă trebuie, o să duc. Totul are sens, chiar dacă nu ne dăm seama de asta imediat.

Stările de neiubire, de neîmplinire, de dezamăgire continuă şi în ”513”. Iar locul lor de întâlnire este orăşelul italian Incontro. Chiar ai fost într-o astfel de călătorie spre acel loc?

Am fost în multe călătorii şi toate locurile din carte chiar au fost vizitate de mine. Iubesc Toscana, trenurile, neprevăzutul. Am fost plecată cu rucsacul în spate. Am fost singură cu mine. Dar am avut și altfel de călătorii, fără a ieși din cameră.

Călătoria spre Incontro este, de fapt, o formă de autocunoaştere, de regăsire, de împăcare şi, în final, de acceptare. Avem nevoie, din când în când, măcar imaginar, să facem astfel de călătorii? Pentru a pune puncte, a trage linii şi, în final, pentru a ne elibera?

Cred că toţi oamenii au un Incontro în ei. Şi dacă prin această carte am motivat pe cineva să-şi facă Călătoria, eu mă simt împlinită. În esenţa mea, eu sunt o Mare Călătoare. Eu nu fac turism niciodată. Eu călătoresc.

Când simți că pentru un om trebuie să lupți și când să renunți?

Iubirea adevărată nu înseamnă luptă. De ce să lupți pentru un om? Da, uneori am bătălii interioare, când mă gândesc dacă trebuie să aștept un om sau nu. Când trebuie să îmi dau seama dacă e „omul meu” sau doar o întâmplare. Când mă gândesc dacă e bine ce fac, dându-i timp, spațiu sau făcându-i loc lângă mine. Dar astea sunt luptele mele. Eu, cea rațională, aduc argumente nebuniei emoționale care poate să meargă la sfârșitul lumii, dacă asta simte. Dacă te trezești însă singură într-o relație sau într-o așteptare, trebuie să fii curajoasă, să te iei de mână și să pleci. Să nu te îndoiești de ceea ce simți. Compromisurile sunt diferite, dar când vine vorba de iubire, trebuie să simțim că ni se umple existența de fericire și lumină. Iubirea e plăcere și împlinire. Nu e luptă. Asta aș vrea să înțeleagă toată lumea. Și să renunțe la miturile durerii și al chinului prin care trebuie să treci, ca să fii fericit.

Este dovadă de curaj sau de nebunie, oare, să rupi, la un moment dat al vieţii tale brăţara şi să o arunci în mare, așa cum a făcut-o personajul tău din carte?

E un moment de luciditate, de hotărâre și de determinare. E un moment de libertate deplină. De cele mai multe ori, este un inel. Dar nu contează simbolul, contează momentul. Alegerea.

Cum e Zîna de până la a scrie cartea şi cum e după?

Stresată şi agitată până la carte. Epuizată şi agitată, după carte.

Eliberată?

Da. Dar pe bucăți.

Îți mulțumesc mult și așteptăm acea ”Carte”!

Travaliu creativ

ISoveste – citește VINIL

16128737_10211892595969066_1092225596_n
Am descoperit în Vinil-ul lui Igor Guzun un joc captivant. De nostalgii dulci și de adevăruri amare. Un joc al amintirilor și al paradoxurilor. Dar mai ales, al cuvintelor.
Am savurat casa bunicii cu Pod și Ipod-ul nepoatei, macii și merele din grădină,  și Mac-ul și Apple-ul din buzunar. Loghin-ul de pe Windows și pe Loghin Irina. TouchScreen-ul și ,,Taci, ca scriem!”
Am urmarit trecerea de la Gogol la Google, de la Gagarin la Gaga Lady, de la Eminescu la Eminem și de la Dex la Sex. Dar mai ales, evoluția de la ”glod” la ”blog”.
Constatăm, cu tristețe, că Moldova este țara unde profesorii visează Creta, iar o carte este ,,locul unde poți păstra bani sau, după ea, o sticlă de coniac”. Unde ”le croim una” copiilor, pentru că ,,eu te-am făcut, eu te mântui”. Sau, dacă nu ascultă, ,,le punem injecții”. Totuși, e țara în care nu mai spălăm pungile de plastic, iar PC nu mai este descifrat ca Partidul Comunist, ci ca Personal Computer.
Conștientizăm că atunci se termină copilăria când ,,te bucuri că ești mare, dar înțelegi mai târziu că nu sunt multe bucurii în asta”, iar primul semn de bătrânețe este ,,atunci când te simți tânăr, dar deja-i târziu”. Și atunci viața se transformă din trai în ”to try”. Iar generația tânără nu mai stă pe gânduri, ci pe Facebook.
Așa că, dacă ai Ipod, IPhone, Ilove și ISucces, înseamnă că ITot.
ISoveste și citește VINIL.
Nerv de mamă³

Sentimente rănite

Finuțul meu a mers la bunici. În încercarea de a-l impresiona pe bunic, își scrie numele pe o hârtie. Bunicul (de altfel om tare de treabă, dar care nu a studiat psihologia copilului modern) în loc să-l laude, i-a criticat scrisul strâmb și l-a pus să refacă textul. Asta în condițiile în care, la vârsta lui, copiii încă nu știu să scrie și să citească. Finuțul s-a resemnat. A mers tăcut la masă și a rescris supărat textul. L-a prezentat apoi bunicului. Pe foaie scria „căcat”.
Morala: nu răniți sentimentele copiilor.