Travaliu creativ

Diavolii lui Ian (și-ai noștri)

Omar-si-diavolii-Ego-Proza-a

Prima data am citit fragmente din carte pe Facebook. M-a intrigat. Apoi am comandat-o și am citit-o cu lungi pauze. Meditative. M-am pregătit să vin la lansare. Nu am ajuns. Nu din vina mea. Merit oricum o bilă neagră. Mi-o asum.

”Omar și diavolii” este diferită de tipul de literatură scrisă de autori români, citită de mine până. Mi-a amintit de Salinger și întâmplările demente a lui Holden, cât și de Alex DeLarge – delincventul carismatic și psihopat a lui Antony Burges din ”Portocala Mecanica”. La fel, am simțit o asemănare cu Alex din ”Vara în care mama a avut ochii verzi”. Aceleași aspecte sumbre ale vieții – neacceptare, neîmplinire, instabilitate, dragoste neîmpărtășită, lipsa iubirii părintești sau incapacitatea acestora de a o face simțită (că este vorba de părinți ignoranți, nefericiți sau cu probleme psihice, cum este cazul lui Ian). Sentimentul de neintegrare într-o lume distorsionată. Limbaj vulgar, comportamente violente amestecate cu alcool. 

Ian încearcă cu disperare sa-și găsească un rost. Un loc sub soare. Caută de lucru în țară, pleacă apoi în lume. Viață de emigrant. Crudă. Înjositoare. Stupidă. Personajul revine și iar pleacă, tot căutând o stabilitate atât a localizării lui fizice pe pământ, cât, mai ales, a celei psihice și emoționale – iubind și revenind la aceeași fată Roxana – probabil unicul personaj afectuos și mai mult sau mai puțin stabil din viața lui. Este o căutare permanentă, înserată cu momente de revelație. Un amestec de fir narativ al cotidianului banal și momente de derapaje meditative. Uneori, exact aceste derapaje par a fi tocmai cele mai lucide gânduri. Urmărim un amalgam de contradicții ale personajului, o analiză și o definire a celor ce i se întâmplă lui Ian, devenit și Omar spre final. Contradicție privita ba cu ochi limpezi, ba prin prisma lentilelor exagerate ale apelor emoționale tulburi, încurajate și de acea predispoziție genetică.

Ian cedează. Ian-Omar evadează. Depresie. Omar căuta modalitatea lui de supraviețuire. Pentru că boala lui ”nu seamănă cu nici o boala din acest oraș”. Cui nu i se poate întâmpla?

Mi-a plăcut. Zău că mi-a plăcut mult.

Felicitări, Dan Ciupureanu, pentru ”Omar și diavolii”.

Stări

Șapte fețe

26036079_10215114217227584_723217555_o-e1514074081928.png

Când doare tot și te apasă, când te sufoci, și nu te lasă

Și nu ai somn,  pentru că-ți pasă și pleci în zori, fugind din casă

De indecizii și confuzii, gol, contradicții, deziluzii

Din fire lungi, imaginare, de pânză de-păianjen care,

Seducătoare și frumoasă, dar și vicleană, veninoasă

Ba te atrage, ba respinge, ba te îngheață, ba te frige.

Te ține pradă, te pândește și te seduce, te-amețește.

Domină, zbuciumă, rănește, apoi adoră și iubește.

Te recunoști? Ești tu acela, cu ale tale șapte fețe:

Trei zâmbitoare și senine, să te cuprindă și răsfețe

Și trei hidoase și perfide, de demoni infiltrați sub piele,

Ce ispitesc, te dau de ziduri, și te îmbată fără temeri.

Iar una, cea mai chinuita, se zbate-n-loc nehotărâtă.

Ba-nclină brațul spre-alinarare, lumină, liniște, iertare,

Ba fuge brusc în ceea parte, de-orgolii, lupte ne-mpăcate.

Și ba e blandă, ba nebună, ba gingașă, ba se răzbună

Ba asumată, ba străina, ba limpezită, ba haină

Ba dulce-rău, ba răzvrătita, ba împăcată, ba sucită,

Obedientă  – înrăită, domesticită-apoi zburlită.

Un du-te vino diabolic, al nostru cu-ale noastre fețe,

Tot căutând un echilibru, testând al firii rezistență.

O luptă între noi cu sine, de decădere și-înălțime,

De rătăciri și revenire, pierzanie și devenire.

Și-n toată astă bătălie, ajungi în prag de agonie

Și tot debusolezi balanța, pierzând de multe ori speranța.

De nu mai poți, nu ai ce face, chiar dacă scorul îți displace,

Te readuni și lupți cu tine și-ntr-un târziu faci alianță,

De toleranță și-împăcare, de liniște și vindecare.

Și-atuncea simți că nu mai doare.

Te-ai dezbrăcat de apăsare…

 

Ilustrație de Cristina Kelly

http://www.instagram.com/cristina.kelly_

 

 

 

 

Pastile fără zahăr

Doamna

poze-dupa-nunta-arad-pantofi-rosii-toamna-rochie-mireasa

Este foarte interesant să îmi amintesc cu lux de amănunte niște lucruri aparent nesemnificative din trecut. Oameni, chipuri, vorbe, situații. La început – la nivel de fapt întâmplat, un schelet. Apoi cu timpul, începe să prindă carne, mușchi și abia la sfârșit, sens. Și lucrurile încep să se vadă total altfel decât atunci când s-au întâmplat.

Nimic deosebit în esență, dar zilele astea mi-a revenit o întâmplare. E vorba de un cuplu pe care l-am cunoscut la București, acum mulți ani. Conjunctura făcea să fim invitați acasă la un om de artă, profesor bucureștean, la o cafea, un grup de oameni din Chișinău, printre care, cumva din întâmplare, nimerisem și eu. Aveam 18 pe atunci.

Domnul gazdă era foarte de treabă. A insistat ca după vizita oficială, să ne mai invite neapărat în casa lui. Un gest foarte frumos pe care l-am apreciat cu toții. Nu mai fusesem într-o casă bucureșteană de nici un fel,  dar mai ales în una a unui profesor. Ne-a deschis ușa o fată tânăra, de vreo douăzeci și un pic de ani, cu părul castaniu, tunsă scurt și încălțată cu pantofi roșii. M-am gândit că este și ea una dintre invitatele care abia intrase și nu apucase să se descalțe și că voi avea și eu companie. Eroare. Era gazda. Șotia profesorului, căruia chipul îi trăda anii coborâți pe pletele albe. Era cam de vârsta tatălui meu. Ajungea imediat la 60. O discrepanță care m-a lăsat mută de uimire atunci.  Noroc că eram un personaj secundar pe acolo și nimeni nu mi-a băgat în seamă nedumerirea. Mai ales că o bună parte dintre toți cei prezenți erau familiarizați cu atipicitatea cuplului. Și totul părea o normalitate.

Au pornit discuții inteligente despre măreția artei și superioritatea geniului, printre cafele și sandvichuri cu icre și despre nu mai știu ce, pe linia întâi, pentru că, involuntar, mă focalizasem pe cealaltă linie de discuție, dintre profesor și un alt invitat, care stătea lângă mine și căruia acesta a simțit nevoia să-i dea explicații, făcând abstracție de prezența mea. Păream prea crudă pentru a pătrunde în esența discuției.

”Ei, știu că ar putea să îmi fie fiică, dar ce să îi faci? Era o amărâtă de studentă și am simțit că trebuie să o ajut. Mai ales că a venit să studieze artele și, cu siguranță că în lumea asta are nevoie să o împingă cineva ca să răzbească. E și talentată, să știți! Nu i-a fost ușor…s-a și îmbolnăvit la un moment dat și am dus-o tocmai în Grecia ca să o facem bine. Am operat-o. Sper sa fie ok. O să o trimit și cu o bursă la Milano la anul…”

Omul s-a apucat sa ne arate poze cu ei in Grecia, de fapt – doar cu ea. Din acele poze, încă de atunci am înțeles cât de mult o iubea. De fapt, o cocolea ca pe un ou. O adora în cadru. De când sunt am acest filling că dragostea se poate exprima și prin miile de poze făcute persoanei iubite. Chiar și dacă pare o fi o aberație – ceva îmi spune că există un sâmbure de adevăr. Profesorul îi imortaliza fiecare gest, din toate unghiurile, orele și stările posibile, încercând, să imortalizeze, parcă, orice privire și mișcare a ei.

”O iubesc mult și o voi ajuta cât pot. Să o văd fericită și realizată. Voi face din ea o doamnă adevărată. Așa cum a visat ea dintotdeauna încă de pe vremea când venise la București din sătucul ei. Pentru că, apoi, știu sigur că va pleca, chiar și dacă nu mi-aș dori asta. Dar este firesc”, a zis încet, să nu îl audă nimeni. Mai ales, ea.

Era un adevăr nevorbit între ei. Dar știut de ambii. Chiar de toți.

De ce e firesc, m-am gândit atunci?  E corect oare? Sau este un aranjament reciproc? Asumat. Poate să existe așa ceva? E corect să îți asumi o suferință ulterioară conștientă în schimbul câtorva ani de confort. Merită? E curaj sau nebunie? Sau milă? Poți să stai lângă cineva doar atât cât ai nevoie de acesta și să îl abandonezi apoi, uzat, singurătății? Unde e moralitatea, atunci?

Evident, nu am găsit răspunsuri.

Ea s-a realizat în timp și a devenit ce și-a dorit. Și, cum era firesc pentru el, a plecat…

Doamna…

 

 

Maaaaam!!!

Economul

19143131_10213355240574267_4646274284985376712_o.jpg”Maaam!” strigă Mihai într-o seară! ”Nu vreau să mă spăl pe dinți!”

”Ei, ca e cum vrei tu! Dinții trebuie îngrijiți, altfel nu vei avea parte mult de ei”, mă răstesc eu.

”Dar cei de lapte oricum vor cădea, așa că degeaba îi îngrijesc”, insistă el.

”Dar tu ai și din ăia permanenți deja”, nu mă las nici eu.

”O! Eu știu cum voi face. Merg sa îi spăl doar pe cei doi din față. Pe restul  – nu. Și așa voi economisi și timp și pastă de dinți!”

Apoi să mai zici ceva…

Travaliu creativ

Autograf cu ruj roșu

18716569_253674091768679_1226940620_n.jpg

„În cărțile mele sunt sinceră, tare sinceră, ca în pielea goală. Mulți îmi zic că aș putea scrie multe și de toate, că nu mă costă. Mă costă. Orice acces de sinceritate costă”, scria interlocutoarea mea pe pagina ei de blog.

Am descoperit-o pe facebook ca pe o nota discordantă de tot ce am citit pana acum. Debodrdant de directa, vulgară ar spune unii, spunând lucrurilor pre numele lor popular – fără google sau dicționare.  Fără perdea, fără inhibiții. Fără dorința de a se justifica pentru ce scrie.

Oare de ce a devenit atât de populară într-un timp extrem de scurt? Pentru că scrie murdar, pe teme indecente? Nu cred. E plin internetul de texte și imagini mult mai hard. Eu, una, o urmăresc pentru că întrezăresc printre aceste mesaje ale ei tot ceea ce ne caracterizează pe noi toți, rasa umană cu instincte animalice (până la urmă perfect normale) dar cărora ne este frică sa le exteriorizam, să scoatem la suprafață latura noastră mai puțin recunoscută chiar și de noi înșine. Sexualitatea. Dorințele. Fanteziile. Blogul este mai degrabă despre lipsa curajului de a cere, de a recunoaște, de a a simți și mai ales, de a discuta unele probleme delicate. Iar, mai mult decât atât, consider că mesajele Lolei Majeure, căci despre ea este vorba, subliniază naturalețea dar și ipocrizia unor comportamente umane, duplicitare și pline de contradicții.

Așadar, dragă Lola!

Fără îndoială, reprezinți un personaj controversat, unul ieșit din orice tipare. Unul anonim și misterios. Dur, dar și neașteptat de sensibil, pentru cei care știu să citească printre rânduri. Nici nu știu cu ce să încep. Mi se întâmplă pentru întâia data, recunosc 🙂

Cum și de ce ai îndrăznit să rupi tăcerea? Cât de mult a fost curaj sau nebunie?

Multă lume crede că blogul și contul meu de facebook au fost create cu vreo ”misiunea specială”, bine gândite, calculate. Chestia e că această lume ,,a dat” de mine acum un an sau doi. Această lume nu știe că acum 3 ani și jumătate, când mi-am făcut profil, am adăugat primii 3 frienzi dintre oamenii pe care mi i-a propus facebook-ul, apoi alții 5 și tot așa, iar unii dintre ei au zis că cererea mea e spam. Câțiva acum îmi urmăresc activitatea și-mi trimit mesaje de adorație. Asta mă amuză foarte tare, am memorie foarte bună.

Nu aveam ce face, rodeam un morcov, mă dădeam huța pe scaun și am decis să îmi fac blog și să scriu despre sex. Asta a fost. Nimic feeric, nu pot să spun niciun cuvânt măreț despre cum a fost începutul.

Și mai zice lumea că sunt personaj. Nu înțeleg de ce. Mie îmi place sexul, așa simt, așa vorbesc, așa fac. Da, am avut mai mult de 5 bărbați. Da, folosesc dirty talking în pat. Da, e un nume inventat, foarte frumos, de altfel. Dar nu sunt inventați oamenii, sentimentele, tot ce este scris acolo. Că doar e scris și despre iubire, și despre moarte, despre multe care au fost, care se întâmplă, teme sociale, la fel. Dacă unora le place să creadă că nu e real, e alegerea lor. Dar numai eu știu ce e în inima mea și în patul meu.

Acele „printre rânduri” ale tale demască profunzimea problemelor abordate. Lipsa comunicării în cuplu, ruperea stereotipurilor legate de limitele imaginației permise într-un cuplu, diferența dintre „decent” și „indecent”, sunt doar unele dintre ele. Cu siguranță că ești portavoce multor persoane care nu au îndrăznit să discute cu nimeni asemenea probleme considerate a fi tabu în societatea noastră. Ce alte aspecte delicate ți-au fost semnalate de către cititori și de ce nu au curajul sa le recunoască sau  să le abordeze?

Oamenii nu-și vorbesc. Doar își spun cuvinte unul altuia, cuvinte și nimic mai mult. Cel mai important rămâne nespus. Se scoală dimineața, își beau cafeaua, zâmbesc, se pupă, că așa s-au obișnuit, pleacă la lucru, vin de la lucru, iau cina, se bagă în pat, se pupă, sting lumina. Nu decentul și indecentul e problema, ci privitul reciproc în ochi și vorbitul despre ce vor, ce nu vor, ce le place, ce nu le place. Indecentul poate să nu placă, unii nu au curajul să zică: ”Băi, eu nu mai vreau așa!”.

Ai avut cazuri în care ți-au scris în privat mesaje de admirație, dar au specificat că nu pot da un like public sau paginii, pentru că le este rușine de ceva anume?

Da. Au fost și mai sunt. Dacă toți cei care îmi zic de bine în privat, ar zice de bine și în public, cred că ar fi fost prea frumos. Eu am trecut de faza când mă simțeam aiurea când mi se spunea ”Tare bună cartea asta a ta, aș vrea să scriu despre asta, dar înțelegi și tu…” ”Wow, ce articol, dar nu dau like, am familie” etc.

Țin minte cum Țărăncuța Veselă a scris prima dată despre mine, cum Tanya Țîbuleac a scris, Zina Zen. Am făcut ochii mari, pentru că înțelegeam unele lucruri, înțelegeam că uneori nu dă bine să zici de mine. Dar de la o vreme, de când am scos cărțile, am observat o chestie ciudată – multă lume ”cunoscută” din R.M. vrea ,,să se știe” cu mine, să prietenim pe facebook, se dă cu like-ul, cu comentariul. Câteodată mă simt ca un cățeluș de rasă pe care fetele alintate vor neapărat să-l aibă, să-l scoată la plimbărică, să-l arate la alte fete alintate.

Cât de dificil ți-a fost să te decizi să pornești blogul, sub anonimat, riscând în fiecare zi să fii demascată și acest fapt să pună o eticheta pe persoana ta fizică, nu pe personajul fictiv?

Urăsc cuvântul ”demascată”, e tare urât, duce cu gândul la altceva. În Republica Moldova se iartă furturi de miliarde, dar nu cred ca unui om să i se ierte că a vorbit deschis despre lucrurile din pat. Ți-am zis cum a pornit totul. Chestia cu riscatul cred că e exagerată. Dacă cineva vrea să-mi spargă contul de fb ori poșta, dacă tare vrea, mă sparge. Acum totul se sparge. Nu prea ai ce să găsești însă. Totuși, mi-e frică de securitatea mea, adică în momentul în care ieși la lumină și te prezinți lumii ”Bună ziua, eu sunt cine sunt” există probabilitatea ca la orice colț de stradă vreun nebun să te spargă. De așa fel de spargeri mă tem mai tare.

Lola Majeure nu o să țină o veșnicie. Într-o bună zi o să închid totul și o să trăiesc mai departe așa cum am trăit și până acum. Iar când o să fiu bătrână o să am ce să le povestesc nepoților. Cred că o să fiu bunica lor preferată:)

Asta cu siguranță așa va fi! Ce reacție au cei care află că tu ești Ea – Lola, care iți află identitatea reala? Ce îi miră cel mai mult?

Prietenii mei știu cine sunt, nu le-am dat lumea peste cap anunțându-i. Vreo doi mi-au zis Lola înainte ca eu să le zic că pot să îmi zică așa. Faza e că ei sunt din alte domenii, adică nu stau toată ziua pe facebook, în bârfeala de aici, au viața lor, lucrul lor, nu sunt axați pe mine, pe ce fac, ce scriu. Nu știu dacă mă citesc măcar :)). Am prieteni buni.

Ceilalți (îndoi degetele la o mână) m-au privit mult, lung, din cap până în picioare, de îmi venea să le scot ochii. Nu știu ce au vrut să vadă, ce au vrut să găsească. Și numai o fată a zis ”Iiii!, ce fain, nu vrei un ceai?!”. Drăguță fată.

Cărțile tale vin în contextul continuării ideii de pe blog – de a rupe preconcepțiile, normele morale impuse de societate, care de multe ori nu convin femeilor, dar cărora li se conformează tocmai pentru că le e frică de gura lumii? Cât din personajul cărții te reprezinta?

Cărțile mele nu sunt ca și blogul. Acolo e altfel. Acolo e mai puțin sex, mai mult nerv, mai diferit. În carte eu încerc să fac literatură, să creez vieți, sentimente, să cobor în adâncuri. Știu că sună ciudat și nu e credibil, dar cărțile mele ”erotice” nu sunt chiar erotice. Anume asta i-a adus pe mulți oameni la mine, iar pe alții, dimpotrivă, i-a alungat. Nu au găsit destrăbălare pe cât voiau ei să găsească.

Mulți cred că eu sunt Milka din ”Sweet Vera Cruz” sau Nona din ”7 zile în Rai” Eu sunt câte un pic din fiecare. Mai exact, ele au luat câte un pic din mine. Fiecărui personaj i-am dat o trăsătură de a mea. Unora – pozitivă, altora – negativă.

Am ajuns să vorbesc de ele ca despre oameni vii. Nu ca despre copiii mei, dar ca despre vecini, vechi cunoștințe, prieteni. Straniu sentiment.

Consideri limitele impuse, tradiționalismul unei societăți un impediment al dezvoltării acesteia sau o necesitate de autoconservare, vitală de altfel , pentru a păstra o normalitate?

Și asta va suna ciudat)) Dar avem nevoie de limite. Dacă n-ar fi ”de la și până la”, n-ar fi oameni care să facă mai mult decât ”de la și până la”. Nu există încălcare până nu există lege. Dacă fructele nu sunt interzise, nu sunt dulci.

Sinceritatea ta sperie de multe ori, nu prin adevărul scris pe foaie negru pe alb, ci prin curajul de a recunoaște unele lucruri păcătoase, rușinoase, nedemne, pe care multi, nu că nu le-ar fi făcut, dar, cel puțin, nu ar etala niciodată, ascunzându-se după masca „femeii la locul ei”. Mesajul – da sunt păcătoasa, dar asta sunt eu – este act de  curaj, obrăznicie sau asumare a propriei imperfecțiuni?

Eu nu am furat, nu am ucis, nu am făcut pedofilie. Nu mă consider păcătoasă. E la modă să zici ”uuuff, sunt fată rea, sunt păcătoasă!”. Eu nu sunt om rău, nu sunt femeie rea. Ca orice om, am făcut greșeli în viață, mi le asum, car în spate pietrele mele. Nu le arunc în nimeni.

Dacă e să vorbim despre sex ca despre un lucru păcătos… nu pot să vorbesc)) Pentru că e frumos și plăcut.

Este diferență între ce iți scriu bărbații și ce iți scriu femeile?

Bărbații sunt mai mult cu flirtatul, femeile – cu bârfitul. Dar femeile sunt mai spurcate. Vor să se bage sub piele cu orice preț.

Ce problemă ai sesiza ca fiind cea mai frecventă în conversațiile tale cu cititorii?

Le pare că sunt propriul lor tomberon. Pot să zici orice, că tot îs naiba știe cine. Vin ca la bordel. Se plâng de viață, de femei/bărbați, de iubire, de neîmpliniri, miorlăie, apoi pleacă. La bordel măcar plătesc. La mine nu zic nici ”noapte bună”.

De ce consideri totuși că, având atâtea discuții și deliberări referitor la subiectele tabu, partenerilor dintr-un cuplu le este frica sa discute problemele direct, fără ocolișuri? Din cauza educației conservatoare, din frica de a nu răni partenerul sau din frica de a nu fi percepută ca fiind „femeie ușoara”? Sau e o rușine pe care femeile noastre o au în sânge, preluată odată cu ADN-ul?

”Femeile noastre”. Ne place să generalizăm, să tot vorbim despre educația care a venit de la bunici, să dăm toată vina pe sărmanele bunici. Nu știu, nu sunt expert. Pot să zic că la un anumit moment și la mine a fost așa, nu știu cum s-a instalat asta. I-am zis: ”Ceva se întâmplă. Înainte vorbeam mai mult, acum parcă nu am avea dinți în gură”.

Ai reușit cu mult succes să îmbini în textele tale normalitatea unei nevoi  de condimentare a vieții de cuplu, unde și imaginea unor căsătoriți de 20 de ani se îmbină perfect cu o pereche de cătușe, unde o femeie decentă nu înseamnă ca nu poate purta un port-jartier și avea în sertarul mesei picanterii de tot felul. Unde jocurile erotice și discuțiile „interzise” nu înseamnă destrăbălare. De fapt, despre tot ce gândesc mulți dintre cititori, dar nu au curaj să spună. Te-ai gândit vreodată că prin acest blog vei deschide ochii și sufletele atâtor oameni?

Sincer, nu. Când rodeam morcovul și mă dădeau huța – nu. Cred că nici acum nu conștientizez asta. Eu scriu ca pentru mine. Îmi pare că vorbești prea frumos de mine, parcă ai vrea să mă vinzi. Și asta e straniu. Numai ciudățenii în acest interviu 🙂

Spre final, de obicei las loc fiecărui interlocutor sa scrie despre ce vrea el – idee, gând sau mesaj. Tu ce ai transmite cititorilor tăi?

Să se iubească mult oamenii și să-și facă rezerve de iubire pentru zilele când li s-ar frânge inima. Ca să nu înnebunească. E un sfat.

Îți mulțumesc pentru sinceritatea debordantă cu care ne-ai obișnuit pe paginile blogului tău, iar ultima întrebare ar fi – de ce autografe cu ruj rosu?

Pentru că așa dau o parte din mine omului care cumpără cartea.

Lola, îți mulțumim mult pentru sinceritate.

Va mulțumesc și eu.

18718359_253674181768670_1003025060_n

Stări

Mireasa

descc483rcare

Pe cărări de sorți bătute, răsumblate, răsdurute,

Tot aleargă și se zbate sufletu-i zdrelit la coate

Sângerează, dar nu simte, crengile i-s rău rănite,

Rupte, smulse, răsucite, de-abia verzi și-nmugurite.

Nu văzuse nici o floare, n-apucase rod sub soare,

Ne-ncercată de albină, sechestrată de lumină,

Ne-dorită, ne-nflorită , ne-ntrebată, ne-iubită

Vântului făgăduită.

Și-a fugit în zori smintita

Prin pădure, răzvrătită, de vedenii huiduită.

Tot aleargă, mai și cade, se târăște, se rănește,

Plânge-n hohote-obosește

Vântu-n ceafă ii rânjește

Și cu furie-o plesnește, și-n pietroaie-o tăvălește

Și cu fulgere-o străpunge, furios de-o pedepsește.

Ea însă nici nu icnește, îl privește și-i zâmbește

Sfidător, fără de frică, în picioare se ridică

Împletindu-și lunga pleată, se-întoarce-ncet și pleacă

Către inima pădurii

Să-i fie mireasă lunii.

 

 

 

 

Travaliu creativ

3 Auafede și un singur Dor(u)

18600892_10208933018582606_689665613_n

Salut, Doru! Înainte de a-ți solicita acest interviu, am încercat să scotocesc prin biografia ta, pentru a cunoaște mai bine omul din spatele autorului, și nu am găsit decât anul nașterii și faptul că înainte să te naști ca Doru Ciocanu, ai murit, în 1968, ” în calitate de băbuță din tribul Mississauga al grupului indigen Algonkin al primelor națiuni canadiene. Anterior, ai trăit, în diverse perioade ale istoriei universale, sub formă de bărbați, femei, lupi, păsări, preponderent cântătoare, pești, șopârle, insecte, copaci, flori, stânci, pietricele, ceasuri, fantome și alte ființe vii, mașinării sau lucruri însuflețite; în total, peste 2000 de vieți”. Am extras acest citat din succinta fișă biografică de pe coperta ultimei tale cărți, ”Dicționar Auafed 3”. De unde această informație, cum ai aflat despre toate aceste vieți anterioare ale tale? Este ea adevărată sau sunt rodul unei fantezii?

Toate ipostazele enumerate mai sus sunt doar niște presupuneri ale mele – dar niște presupuneri, presupun, adevărate. Nu am probe palpabile care să le confirme, singura dovadă este însuși faptul că mi-au trecut prin cap. Or, din Analele Auafede aflăm că ”orice trăsnaie rostită, orice idee trecută prin orice cap, mai devreme sau mai târziu, se materializează sau deja există undeva în Univers”. Această aserțiune cu caracter axiomatic, personal, am acceptat-o fără ezitare, lucru care îmi simplifică existența sub forma mea actuală.

Dar dacă prin cap îți trec idei contradictorii, care se exclud una pe alta, de exemplu, la ora 12.00 te gândești că ai trăit 2000 de vieți, iar la 12.01 te gândești că omului îi este dată doar o viață, atunci care idee este adevărată și care nu?

Să nu uităm, dragă Anda, că Analele Auafede au fost scrise în Universul nostru și, deci, sunt valabile anume în el. Pe când alte universuri, probabil, funcționează în baza unor legi cu totul diferite, inimiaginabile, unde totul este posibil, chiar dacă par imposibile din punctul nostru de vedere. Iar ideile pot migra din univers în univers, și niciodată nu vei putea urmări ruta unei idei, atât din cauza distanțelor prea mari, cât și pentru că încă nu avem dispozitive care să le urmărească.

Dar, revenind la viețile mele anterioare, am să-ți spun mai mult: zilele acestea mi-a trecut prin cap ideea că, în prezent, eu personal mai trăiesc, concomitent, și alte vieți. Încă nu știu cu siguranță, câte anume – probabil, de la trei până la patru sute. Singura informație deținută până la această oră este că mai trăiesc și sub formă de Kiju, o pietricică în Anzii peruvieni.

Prima ta carte, ”Dicționar Auafed”, a văzut lumina tiparului în 1996. A doua a apărut după o pauză de aproape 20 de ani, cu același titlu ”Dicționar Auafed 2”, apoi, peste un an, ”Dicționar Auafed 3”, și am înțeles că anul acesta va urma o nouă carte. Acea pauză de douăzeci de ani este impardonabilă. De ce ți-ai permis-o?

Pentru că mi-am făcut iluzii cosmice legate de cartea mea de debut. Mă așteptam la cel puțin o duzină de premii literare intergalactice, dar realitatea din acest univers [al nostru] m-a deziluzionat cumplit. Rezonanța cărții în sânul poporului a fost nulă, editura ”Cartier”, care a riscat de a editat-o, a rămas cu tirajul nevândut, iar critica literară nu a citit nici măcar un rând din ea. Criticul literar X, care a venit la lansarea cărții doar pentru că a fost coleg de facultate cu tata, a bolmojit, în luarea sa de cuvânt, ceva confuz despre ”influențe borgesiene”, dar l-am văzut înainte de lansare citind în fugă din cartea mea – probabil, ca să-și facă, în cinci minute, o impresie despre trăsnăile scrise acolo. În rest, tăcere mută în țară, ”Dicționar Auafed” fost observat doar de membrii familiei și de unii prieteni.

Și în acea tăcere totală, m-am retras din literatură (fără să intru în ea). Orice tentativă a Cosmosului de a intra în contact cu mine, trimițându-mi idei, subiecte, pasaje întregi! o seceram fără cruțare. Răzbunarea mea a durat acești 20 de ani, despre care se va vorbi în istoria literaturii universale ca despre ”perioada obscură”, ”neagră”, dacă vreți, a literaturii contemporane. 🙂 Și iată că, într-o zi, am cedat. Am deschis portița creierului meu ostenit de atâta Canadă – în care am emigrat de bunăvoie și nesilit de nimeni acum opt ani – și am pus mâna pe pix. În total, în cap mi-a intrat materie primă pentru circa 400 de ”Dicționare Auafede”, însă dexteritatea degetelor și abilitățile literare nu-mi permit să prelucrez mai mult de vreo sută de pagini anual. De aceea, o carte pe an este, deocamdată, plafonul meu literar.

18554722_10208934581621681_1876929871_n

Cu lansarea ”Dicționarelor…” tale ”2” și ”3”, a fost înregistrat vreun progres în achiziționarea de cititori noi?

Desigur! Vreo zece! Dar partea bună e că nu-mi pasă prea mult dacă sunt citit acum sau voi fi citit doar după ce voi muri [de bătrânețe]. Pentru că în Analele Auafede scrie clar – și Albert Einstein a preluat și chiar și-a atribuit această zicală – ”Distincția dintre trecut, prezent și viitor este numai o persistentă și încăpățânată iluzie”.

De ce tocmai Canada? Întrezaresc în textul tău din ”Dicționar Auafed 3”, ”Imigratie”, nostalgia pentru acea planetă Aueolia, de pe care ai plecat acum 8 ani și care e, de fapt Moldova, nu?

Dacă ai să operezi cu titluri și cu idei din cărțile mele, în scurt timp ai să constați că dialogul nostru se împotmolește. Vorba e că nu prea țin minte tot ce am scris, și asta nu din cauza senilității, ci din simplu motiv că ideile, în principiu, nu sunt ale mele – eu doar mi-am oferit creierul pentru a le capta din cosmos și degetele pentru a le transcrie, mai întâi cu pixul într-un carnețel roșu, apoi apăsând clape de calculator. Dacă zici că întrezărești Moldova în planeta Aueolia, înseamnă că așa este, fiecare întrezărește ce vrea. Altcineva mi-a zis că a întrezărit Moldova în ”Underground”, alții în ”Pace”, alții în ”Noe”.

Dar, revenind la ”de ce tocmai Canada”, mai întâi am să zic că nu știu, apoi am să cad o secundă pe gânduri și am să continuu: pentru că nimic nu este întâmplător. Mai bine zis, tot ce facem, deja există. Iar și mai bine zis, tot ce facem, deja am făcut cândva, dar deoarece timpul e o noțiune confuză deoarece trăim doar în prezent și accesăm doar prezentul, ne pare că acțiunile noastre depind de noi, de ceea ce percepem sau gândim. În acest sens, am să aduc aici un fragment elocvent dintr-o carte deșteaptă, ”Lumea-după-Google”, de Alexandru Mironov: ”Hai să ne imaginăm că realitatea este ca o placă de patefon infinită, că noi ne aflăm exact acolo unde acul o înțeapă – acesta este prezentul – , dar toate, absolut toate melodiile de pe placă există simultan, iar noi nu le putem auzi, deci trăi, în afara momentului acum. Dar dacă am avea acces la întreg – și nu avem, conștiința noastră nu o permite – am trăi simultan cu întregul Univers”.

Acest delir al personajelor, întâlnit în paginile cărților tale, este și ea o forma de neacceptare a prezentului sau ești tu, în diverse forme ale propriului Eu răzvrătit?

Repetați, vă rog, întrebarea, că n-am prea înțeles-o.

Acest delir al personajelor, întâlnit în paginile cărților tale, este și ea o forma de neacceptare a prezentului sau ești tu, în diverse forme ale propriului Eu răzvrătit?

Mmm… Da, desigur.

Vezi că am intuit corect? Scrisul pentru tine este un hobby, o meserie sau un moft?

O plăcere. Și dacă va veni ziua, în care scrisul îmi va deveni și meserie, care să-mi permită să nu am un boss nesuferit sau obligația de a mă scula dimineață de dimineață pentru a merge la serviciu, am să consider că viața nu e numai frumoasă, dar și nebănuit de plăcută, bucval Raiul pe pământ.

Citez din ”Dicționar Auafed 3”: ”Orice planetă este un organism viu. Ele se nasc, trăiesc, respiră, se bucură de viață, îmbătrânesc și, în cele din urmă, mor. Unele planete sunt pline de paraziți”. Ce procedeu miraculos de deparazitare ai propune, pentru planeta noastră?

Propun să-i adunăm pe toți oamenii răi laolaltă și să le dăm foc. Vom rămâne numai noi, oamenii buni, și atunci vom prospera.

Pardon?

Glumesc, desigur. Nu știu cum să ne deparazităm planeta. Poate să o lăsăm cum este? Oricum, totul – și trecutul, și viitorul, deja există, și orice am face, nu schimbăm nimic. Nu uita, că ”noi ne aflăm exact acolo unde acul înțeapă placa de patefon”, și trăim o iluzie, dacă credem că putem interveni cu schimbări globale. Ceea ce putem, însă, este să devenim mai buni, iar pentru asta, trebuie să începem să vedem partea colorată a cotidianului, și nu pe cea sură, și mai ales, ar fi bine să observăm minunile din jurul nostru – o buburuză, un firicel de iarbă, un măr galben pe o masă roșie, un cățeluș hazliu, un copil serios, o femeie cu coafură nouă, un bătrân șugubăț, o pietricică veselă, un gard frumos, o păpădie fericită, un puf zglobiu de plop, un gând bun sau un cântec despre Wakan Tanka. Și atunci, nu va mai apare problema cu deparazitarea.

Și dacă fiecare dintre noi ar scrie o carte, sau ar sădi un pom, sau ar face un om, sau ar săpa o fântână, sau ar face câte o faptă bună în fiecare zece minute, sau s-ar juca de bunăvoie cu un copil, sau ar ajuta pe cineva să mute un dulap, sau ar cădea jos ca să râdă alții, sau ar dărui zâmbete la toți din jur, chiar cu riscul de a fi considerat hop-pe-o parte, sau ar cânta un cântec, chiar dacă nu are auz muzical, sau, pur și simplu, ar fi fericit /-ă, am contribui cu toții la crearea și funcționarea Marei Opere a lui Dumnezeu – Universul nostru. 

Frumos! Tocmai m-au trecut fiorii!… Wow!

Vai, lăsați! Dar mulțumesc.

Și pentru că ediția de astăzi a ”Travaliului creativ” se apropie de sfârșit, te rog să spui și câteva cuvinte despre următoarea ta carte, care, bănuiesc, are originalul titlu de ”Dicționar Auafed 4”.

Așa deci, ”original”, haha, ce sarcasm frumos! Ador sarcasmul! Bine, am să zic ”câteva cuvinte” despre următoarea mea carte, în exclusivitate pentru ”Trali-valiul creativ”. Află că ea NU va fi ”Dicționar Auafed”. Știu foarte bine, că cititorii de pe toate meridianele abia așteaptă să apară ”Dicționar Auafed 4” – se tot întreabă unul pe altul, pe la cenacluri, pe stradă, prin tramvaie, pe la forumuri literare și expoziții de carte: ”Când, când, CÂND ODATĂ va apărea Dicționar Auafed 4?” Dar – xo-xo! – eu hop! și apar cu altceva. Nu, nu cu un roman, pentru că, după romanul Tatianei Țîbuleac, este foarte dificil de menținut ștacheta; și nu, nu cu poezie, nu cu notițe de călătorie, nu cu povești populare moldovenești, ci cu… ”Amintiri din copilărie”! (bdâșșși! bdâșșși! – focuri de artificii). Știu că ai mai auzit undeva acest titlu – la Pavel Stratan, probabil – , dar vezi că nu mă prea duce capul la titluri: mai sus de ”Dicționar Auafed” nu știu dacă am să sar vreodată.

Aceste ”Amintiri din copilărie” sunt, desigur, mai mult decât niște amintiri din copilărie. CU CÂT mai mult, veți vedea dacă veți citi cartea. Lansarea în august, peste nici trei luni, la Chișinău.

Mulțumesc, Doru, pentru acest interviu. Pe final, am vrut doar să-ți spun că acel balaur din liliac, cu două capete, l-am văzut și eu, și, probabil, fiecare dintre noi. Pentru că orice om cu imaginație, în fragedă copilărie, a avut cu siguranță câte un personaj imaginar, care locuia în fantezia lui de copil, și care, a rămas sub formă de adevăr în maturitatea lui târzie. Întru dorința de a rămâne de-a pururi în acea fază a copilăriei.

Care balaur?

Serios!? Din povestirea Ădic. Să nu zici acuma care Ădic, te rog, că voi fi nevoită să consult un psihiatru bun…..:) Mulțumesc mult, Doru pentru sinceritate. Mă bucur că nu te(ne)-ai lăsat și ai revenit în forță. Așteptăm, așadar, noua carte!

18554502_10208933019062618_88238129_n

Pastile fără zahăr

Rostul

rostul

După câțiva ani de la plecarea noastră din București, am revenit pe străduțele arhicunoscute din Dorobanți, ca un copil curios să vadă ce s-a mai întâmplat pe acolo în lipsa lui. Era o seară caldă de sfârșit de săptămână în care orașul părea golit. Terase noi, magazine falimentate, anunțuri cu spații de închiriere, dar mult mai puține decât acum patru ani. Aceeași cofetărie, același magazin vechi și demodat de draperii, cu plapume moi și colorate în vitrină. Showroom-ul cu mobilă de lux s-a închis. Magazinul de produse tradiționale țărănești la fel. În schimb, un fast-food nou cu feluri de ciorbe turnate din polobocele și o patiserie au răsărit pe străduță. Aceeași pată de asfalt găinățată din abundență exact în același loc – sub pomul unde cei din bloc nu parchează. Iar eu, cândva, nou-venită în oraș, mă bucurasem că e liber, până când era sa nu îmi recunosc mașina dimineața! Observ că notarul din clădirea nouă de birouri a subînchiriat parterul, unde era recepția, unei librării. Semn că treburile nu au mers tocmai strălucit.
La blocul unde am stat cândva au schimbat poarta. Acum e cu cifru, nu am putut intra în curte. M-am uitat doar la geamurile vecinilor și m-am bucurat că sunt flori vii la cel al bătrânei de 86 de ani (pe atunci), care ieșea aranjată și elegantă, cu perle la gât până și la magazin, coborând scările celor patru etaje de una singură. Cred că a împlinit 90 anul acesta. Sper, cel puțin. Iar de la geamul vecinului bețiv de la unu, se auzeau aceleași discuții aprinse. Pe pervazul de la etajul unu al blocului de vizavi, cel cu perdele în alb-negru, stă țanțoș același pisoi negru. Geamurile sunt larg deschise și se aude gălăgie și lume multă. Așa a fost dintotdeauna la ei. Doar că fețele ce se ițesc de la geam, cu o țigară ținută mult peste pervaz, că să nu fie vizibilă din interior, sunt acum de adolescenți, iar de pe blogul stăpânei casei aflu că fiică-sa i-a preluat obiceiul frumos de a umple casa cu voie bună. Ei, și parcă mai ieri se juca cu fiică-mea pe străduțe, de s-au umplut ambele de păduchi. Erau atât de mici!

Ambasada turcă e la fel de iluminată și cu aceeași pază plictisită. Virez pe după colțul fostului coafor, care acum s-a transformat într- un nou bar cu ușile larg deschise și intru pe aleea dosită, cu un mic părculeț. Aici îl aduceam pe cel mic pe când abia începuse să prindă viteză în pași. Parcă a fost mai ieri! Revăd casa imensă și superbă, la fel, însă, cu toate obloanele trase, de după care, mereu, o doamnă furioasă se răstea la copiii din parc. Era moștenitoarea casei, o femeie singură și care făcuse nenumărate demersuri pentru desființarea părculețului mic din apropiere, cu două leagăne și un tobogan. O deranja zgomotul. ”Nu o băgați în seamă, e nebună! Nu are cum să înțeleagă că este cel mai frumos zgomot de pe pământ – clinchetul de voci de copilași!”, mi-a spus într-o zi o altă doamnă, care îmi vorbise pentru prima dată după mult timp de observație reciprocă în serile de vară, când se mai ridica năduful de București. La fel ca și cea care striga de după obloane, această doamnă cu pălărie, mereu elegantă, îmi părea ciudățică.

Venea zilnic și urmărea copiii din parc cum se joacă, cum le pupă mamele lor pălmuțele lovite, cum le explică despre frunze și mămăruțe. Putea să stea ore întregi și să privească doar. Și avea la ea biscuiți sau sticsuri cu care îi servea pe copii, dar neapărat cu permisiunea părinților. Îmi părea mult prea manierată pentru Bucureștiul actual și mult prea rafinată pentru o nebună.

Am ridicat acum privirea involuntar spre geamurile ei, amintindu-mi acea discuție a noastră de acum patru ani. Ardeau luminile în toate cele trei camere. Cu toate că locuia de una singură de mult timp deja.
”Sunteți o mare norocoasă, continuase atunci discuția cu mine. Nici nu vă imaginați cât sunteți de norocoasă, doamnă. Am avut și eu cândva o fetiță. Și a crescut fetița mea și mi-a dăruit o nepoțică. Frumoasă ca luna de pe cer. Îngerașul bunicii! Și mi le-a omorât pe amândouă nemernicul de ginere. A intrat în depășire nepermisă și le-a zdrobit pe loc. Se grăbea, cică, tare la maică-sa. Cu câteva minute înainte de accident, m-a sunat cea mică și am vorbit cu ea la telefon. Știți ce mi-a zis? ”Să mă aștepți, că ne vom întâlni când voi pune iar picioarele pe pământ, buni. Și asta a fost tot”. A făcut apoi o pauză lungă.

Următorul apel a fost de la ruda ceea a lor necioplită, care m-a sunat să îmi zică că sunt moarte. Ambele. Să vin să le aduc acasă. M-a anunțat așa sec și a închis. Noroc că era soțul lângă mine, că de altfel cădeam pe jos. Of, și el săracul, s-a stins la puțin timp după aceea. Nu a putut duce. Aș fi vrut să fiu eu în locul lor, al fetelor, mai ales. Sau, măcar în locul soțului. Dar uite-mă, de atâția ani mă tot zbat pe pământ și nu îmi găsesc rostul. Oi fi având vreunul, sau a uitat Dumnezeu de mine??? Tocmai de aceea vin să văd îngerașii ăștia minunați cum aleargă prin parc. Prin ei a coborât și cea mică a mea pe pământ. Că doar așa mi-a zis, nu? Și mă bucur tare de ei. Și le dau câte un biscuițel, cum i-aș fi dat și ei, sărmana. Sper că nu vă deranjează?” S-a ridicat și a plecat. De atunci nu a mai deschis niciodată subiectul ăsta.

Nu am putut spune nimic atunci. Sunt exact acele situații penibile în care nu știi cum ar trebui să reacționezi. Și stai mut. Și te simțit, nu știu de ce, vinovat. Pentru ce i s-a întâmplat, dar și pentru că ai mei sunt sănătoși și dolofani. Și aleargă fericiți. Straniu sentiment. Grea apăsare.

Mă tot uit acum la geamurile ei mari, luminoase și mă întreb de ce nu doarme la ora asta. Probabil și cei care m-au observat singură, noaptea în parc, și-au pus aceeași întrebare. Da, e târziu. Eu, una, îmi caut, printre aceste străzi, amintirile. Iar ea? Încă își caută rostul?

 

Hoinar-hoinărel

Perna africană

Pentru majoritatea celor care nu au călătorit mai departe decât România și Ucraina, eventual, Bulgaria, o ieșire spre lume exotică își lasă amprenta adânc de tot. Și orice altă escapadă ulterioară se va raporta, involuntar, la cea dintâi.

Atunci când ești tânăr-crud și deja cu doi copii mici (harnici, ce mai), iar banii abia au încetat sa te mai ocolească, parcă începi să vrei multe. De toate și concomitent. Poșete – de 8 culori, ceasuri – de 5 forme, pantofi – diferiți – diferiți, haine de copii asortate cu cele ale părinților și … perdele noi, evident. Nu degeaba am menționat acest detaliu, irelevant de altfel, pentru că se pare, aceste perdele, care reprezintă desăvârșirea confortul unui cuib cald, este trauma și coșmarul bărbaților, care le consideră inutile. În fine, majoritatea, probabil, ați trecut prin faza asta. Și în cazul meu, dorințele cu parfum de femeie ar fi continuat, cu siguranță, dacă nu ar fi existat și un El în ecuație, calculat și cu o gândire tipic masculină, care a tăiat lunga listă de covorașe- văzulițe- decorațiuni-rame-foto-și-nu-mai-știu-câte-am-vrut și a zis doar atât –  vom călători întâi și întâi, fără asortări și cu o singură geantă – de voiaj. În ea, culmea, au încăput perfect toate cele necesare pentru călătorie, dar și o oală roșie, preferata fetiței mele de nici doi ani pe atunci. Că deh, alt vas, de orice natură ar fi, nu era acceptat și recunoscut de copilă! Destinația au sugerat-o cei de la agenția de turism, ținând cont că un cetățean moldovean nu prea avea pe atunci multe opțiuni – Turcia sau Africa. Am preferat-o pe cea mai misterioasă.

Tunisia – noutate de gusturi, mirosuri, condimente, combinații de culori și forme. Porturi, cactuși și vapoare. Aer nou. Negrese cu turbane multicolore. Tuk-tuk-uri hodorogite și delicii din susan și miere. Trecerea bruscă la o atmosfera mediteraneană, într-o țară cu o cultură total diferita a fost ca o carte nouă, deschisă și studiată în aerul sufocant de 45 de grade. Ce mi-a rămas în memorie cel mai mult, însă, au fost bazarurile imense și, mai ales, talentul negustoresc de a vinde, orice, oricui și la triplu preț.

Pe atunci nu aveam cu ce să compar un bazar adevărat, decât cu Piața Centrală din Chișinău sau cu cea din Mihai Viteazu din Cluj – ambele pe același stil, cu o singură diferență – nu se striga ”Otravă, pentru șoareci, șobolani și soacre!” decât la Chișinău, dar totuși…

M-am simțit hăituită și încolțită de la bun început. Prima dată asaltată cu întrebări gen: ”Ceshska, polska, russka?”, pentru a deduce țara de origine și, implicit, numărul de straturi de piele pe care le-ar putea jupuia de pe tine. ”Moldavian!”, le răspundeam mândră. ”A, Moldavia?” se dezumflau aceștia cu o dezamăgire vădită în glas. Și atunci prețurile nu mai erau alea de pe etichetă, ci raportate celor din lumea pielii și a osului.

Cu toate astea se insista. E adevărat că și eu mă dădeam de gol sorbind din priviri exotismele de pe tarabe – decorațiunile din lemn de măslin și paie, candelabrele îmbrăcate în tot feluri de piei, ceramică pictată manual și negrese-sfeșnice din metal cu niște coșuri imense pe cap.  Interesul meu vădit se citea din priviri și negustorii au identificat ușor ținta. Am căzut în plasă.

Și nu am făcut decât să întreb dacă perna este din piele de cămilă. Greșeală fatală, pentru că m-am arătat interesată de ea și pentru că am întrebat eu prima din ce piele este. Altfel, negustorii răspund afirmativ la orice întrebi. ”Porc?”, ”Sigur că porc!”. ”Cămilă?”, ”Da, cum să nu!”, ”Oaie?”, ” Indiscutabil!” etc. Mai pe scurt – ”lahatronul garantat”, cum ar spune moldoveanul. Atât a fost suficient pentru a ieși după mine de după tarabă și a mă urmări efectiv, cu perna în mână până pe plajă, făcând abstracție că eram cu doi copii mici, cu brațele pline de găletușe, forme, lopățele și mingi gonflabile, de abia mai aveam vreun cot sau umăr liber. Nemaivorbind de mâini. Sau poate a profitat de statutul meu de captivă, nu știu. Mi-a tot lăudat perna și mi-a explicat că e un chilipir, cum să nu, cu un preț irefuzabil – redus de la 50 la 30 de dinari și tot așa. Până i-am spus că eu nu am decât 12. I-am și scos din buzunar și i-am arătat, ca să mă scap de el. A doua mare greșeală. Banii gâdilă ochiul, iar el, un pic scârbit, mi-a pus-o în brațe și a zis, ”Ok. Gift for you!”. Nu știu care pe care l-a terminat psihic – eu cu stoicismul meu de homos sovieticus sau el cu insistențele lui – palma a fost bătută.

Întorcându-ne la hotel și luând masa cu cei din grupul nostru de români, am observat că după mici discuții, toți evitau să se mai laude cu chilipirurile lor ieftine, negociate aparent maiestuos. Pentru că au înțeles că au fost trași pe sfoară – mai puțin sau mai mult. Subiectul era evitat. Cei care erau de mai mult timp pe acolo știau prețurile reale și râdeau pe sub mustăți de faptul că nimeni nu s-a apropiat nici pe departe de acestea. Cred că și ei anterior fuseseră în aceeași oală, dar, decât să atenționeze noii veniți, nu mai bine să se amuze pe seama prostiei lor? Ei, și dacă prețul lăsa un gustul amar, consolarea venea în ”ghift”-urile ”darnicilor” negustori, intrate și ele în preț, cu siguranță. Acestea, la fel ca și orice fel de cumpărătură, erau ascunse prin pungi și strecurate direct în cameră de către turiștii români, de frică să nu fie deconspirată o nouă negustorie ”profitabilă”. Cică nimeni nu mai cumpăra nimic. Aparent. Pentru că la îmbarcarea în avion, toate suvenirurile fragile și agabaritice, care nu au putut fi lăsate la cală, au fost transformate în bagaje de mână. Și acum îmi amintesc expresia feței a unui domn serios, grizonat, de pa fața căruia curgeau transpirațiile șiroi. Căra ditamai girafă de vreun metru și jumătate subsuoară, având altele două mai mici în pungă, și striga autoironic: ”Gift, gift!”, exasperat că a trebuit să le plătească pe acestea ca și bagaj suplimentar. Soția lui tăcea mâlc. Ceva îmi spunea că ideea cu girafele îi aparținea. Ceilalți zâmbeau compătimitor.

Perna mea din piele de cămilă sau nu, că nu mai contează acum, a fost aruncată într-un colț de îndată ce am ajuns acasă. Cu ciudă și răzbunare. Și am și uitat de ea. Anii au trecut. Teribil de multe și de repede s-au mai schimbat. Iar la un moment dat am privit-o altfel, ba chiar am plasat-o la loc de cinste, în văzul tuturor. Ca simbol al tinereții părinților, cu copiii mici, porniți să exploreze lumea colorată cu o oală roșie în bagaj…

17357430_10212446849305053_931523826_o

 

Stări

Două unghiuri

26653725_10215236344320685_1093277440_oDin două unghiuri diferite chiar și-adevărurile clare

Se văd bizar, sucite ”altfel”, prind mii nuanțe de culoare.

De parcă-s două alfabete, în aparență similare,

Dar în esență diferite, când lasă loc de-nterpretare.

De parca-s șiruri de-ieroglife în mii de sensuri încriptate

Ce-n sute de deznodăminte pot fi văzute, descifrate.

De parcă-s două limbi vorbite, de-aceeași noi-n-aceeași seară,

Dar pe frecvențe diferite – diapazon, localizare.

Neînțelesuri adunate, legate-n zeci de mii de forme,

Prezumții,  rătăciri de verbe, suspiciuni vechi, fără noime.

Realități distorsionate-n imprecizii-amestecate

Cu viziuni din alte optici și alte cărți interpretate.

Suntem ca două-forme-n spațiu, contururi – suflete rănite,

Legând același set de semne, dar adevăruri diferite.