„În cărțile mele sunt sinceră, tare sinceră, ca în pielea goală. Mulți îmi zic că aș putea scrie multe și de toate, că nu mă costă. Mă costă. Orice acces de sinceritate costă”, scria interlocutoarea mea pe pagina ei de blog.

Am descoperit-o pe facebook ca pe o nota discordantă de tot ce am citit pana acum. Debodrdant de directa, vulgară ar spune unii, spunând lucrurilor pre numele lor popular – fără google sau dicționare.  Fără perdea, fără inhibiții. Fără dorința de a se justifica pentru ce scrie.

Oare de ce a devenit atât de populară într-un timp extrem de scurt? Pentru că scrie murdar, pe teme indecente? Nu cred. E plin internetul de texte și imagini mult mai hard. Eu, una, o urmăresc pentru că întrezăresc printre aceste mesaje ale ei tot ceea ce ne caracterizează pe noi toți, rasa umană cu instincte animalice (până la urmă perfect normale) dar cărora ne este frică sa le exteriorizam, să scoatem la suprafață latura noastră mai puțin recunoscută chiar și de noi înșine. Sexualitatea. Dorințele. Fanteziile. Blogul este mai degrabă despre lipsa curajului de a cere, de a recunoaște, de a a simți și mai ales, de a discuta unele probleme delicate. Iar, mai mult decât atât, consider că mesajele Lolei Majeure, căci despre ea este vorba, subliniază naturalețea dar și ipocrizia unor comportamente umane, duplicitare și pline de contradicții.

Așadar, dragă Lola!

Fără îndoială, reprezinți un personaj controversat, unul ieșit din orice tipare. Unul anonim și misterios. Dur, dar și neașteptat de sensibil, pentru cei care știu să citească printre rânduri. Nici nu știu cu ce să încep. Mi se întâmplă pentru întâia data, recunosc 🙂

Cum și de ce ai îndrăznit să rupi tăcerea? Cât de mult a fost curaj sau nebunie?

Multă lume crede că blogul și contul meu de facebook au fost create cu vreo ”misiunea specială”, bine gândite, calculate. Chestia e că această lume ,,a dat” de mine acum un an sau doi. Această lume nu știe că acum 3 ani și jumătate, când mi-am făcut profil, am adăugat primii 3 frienzi dintre oamenii pe care mi i-a propus facebook-ul, apoi alții 5 și tot așa, iar unii dintre ei au zis că cererea mea e spam. Câțiva acum îmi urmăresc activitatea și-mi trimit mesaje de adorație. Asta mă amuză foarte tare, am memorie foarte bună.

Nu aveam ce face, rodeam un morcov, mă dădeam huța pe scaun și am decis să îmi fac blog și să scriu despre sex. Asta a fost. Nimic feeric, nu pot să spun niciun cuvânt măreț despre cum a fost începutul.

Și mai zice lumea că sunt personaj. Nu înțeleg de ce. Mie îmi place sexul, așa simt, așa vorbesc, așa fac. Da, am avut mai mult de 5 bărbați. Da, folosesc dirty talking în pat. Da, e un nume inventat, foarte frumos, de altfel. Dar nu sunt inventați oamenii, sentimentele, tot ce este scris acolo. Că doar e scris și despre iubire, și despre moarte, despre multe care au fost, care se întâmplă, teme sociale, la fel. Dacă unora le place să creadă că nu e real, e alegerea lor. Dar numai eu știu ce e în inima mea și în patul meu.

Acele „printre rânduri” ale tale demască profunzimea problemelor abordate. Lipsa comunicării în cuplu, ruperea stereotipurilor legate de limitele imaginației permise într-un cuplu, diferența dintre „decent” și „indecent”, sunt doar unele dintre ele. Cu siguranță că ești portavoce multor persoane care nu au îndrăznit să discute cu nimeni asemenea probleme considerate a fi tabu în societatea noastră. Ce alte aspecte delicate ți-au fost semnalate de către cititori și de ce nu au curajul sa le recunoască sau  să le abordeze?

Oamenii nu-și vorbesc. Doar își spun cuvinte unul altuia, cuvinte și nimic mai mult. Cel mai important rămâne nespus. Se scoală dimineața, își beau cafeaua, zâmbesc, se pupă, că așa s-au obișnuit, pleacă la lucru, vin de la lucru, iau cina, se bagă în pat, se pupă, sting lumina. Nu decentul și indecentul e problema, ci privitul reciproc în ochi și vorbitul despre ce vor, ce nu vor, ce le place, ce nu le place. Indecentul poate să nu placă, unii nu au curajul să zică: ”Băi, eu nu mai vreau așa!”.

Ai avut cazuri în care ți-au scris în privat mesaje de admirație, dar au specificat că nu pot da un like public sau paginii, pentru că le este rușine de ceva anume?

Da. Au fost și mai sunt. Dacă toți cei care îmi zic de bine în privat, ar zice de bine și în public, cred că ar fi fost prea frumos. Eu am trecut de faza când mă simțeam aiurea când mi se spunea ”Tare bună cartea asta a ta, aș vrea să scriu despre asta, dar înțelegi și tu…” ”Wow, ce articol, dar nu dau like, am familie” etc.

Țin minte cum Țărăncuța Veselă a scris prima dată despre mine, cum Tanya Țîbuleac a scris, Zina Zen. Am făcut ochii mari, pentru că înțelegeam unele lucruri, înțelegeam că uneori nu dă bine să zici de mine. Dar de la o vreme, de când am scos cărțile, am observat o chestie ciudată – multă lume ”cunoscută” din R.M. vrea ,,să se știe” cu mine, să prietenim pe facebook, se dă cu like-ul, cu comentariul. Câteodată mă simt ca un cățeluș de rasă pe care fetele alintate vor neapărat să-l aibă, să-l scoată la plimbărică, să-l arate la alte fete alintate.

Cât de dificil ți-a fost să te decizi să pornești blogul, sub anonimat, riscând în fiecare zi să fii demascată și acest fapt să pună o eticheta pe persoana ta fizică, nu pe personajul fictiv?

Urăsc cuvântul ”demascată”, e tare urât, duce cu gândul la altceva. În Republica Moldova se iartă furturi de miliarde, dar nu cred ca unui om să i se ierte că a vorbit deschis despre lucrurile din pat. Ți-am zis cum a pornit totul. Chestia cu riscatul cred că e exagerată. Dacă cineva vrea să-mi spargă contul de fb ori poșta, dacă tare vrea, mă sparge. Acum totul se sparge. Nu prea ai ce să găsești însă. Totuși, mi-e frică de securitatea mea, adică în momentul în care ieși la lumină și te prezinți lumii ”Bună ziua, eu sunt cine sunt” există probabilitatea ca la orice colț de stradă vreun nebun să te spargă. De așa fel de spargeri mă tem mai tare.

Lola Majeure nu o să țină o veșnicie. Într-o bună zi o să închid totul și o să trăiesc mai departe așa cum am trăit și până acum. Iar când o să fiu bătrână o să am ce să le povestesc nepoților. Cred că o să fiu bunica lor preferată:)

Asta cu siguranță așa va fi! Ce reacție au cei care află că tu ești Ea – Lola, care iți află identitatea reala? Ce îi miră cel mai mult?

Prietenii mei știu cine sunt, nu le-am dat lumea peste cap anunțându-i. Vreo doi mi-au zis Lola înainte ca eu să le zic că pot să îmi zică așa. Faza e că ei sunt din alte domenii, adică nu stau toată ziua pe facebook, în bârfeala de aici, au viața lor, lucrul lor, nu sunt axați pe mine, pe ce fac, ce scriu. Nu știu dacă mă citesc măcar :)). Am prieteni buni.

Ceilalți (îndoi degetele la o mână) m-au privit mult, lung, din cap până în picioare, de îmi venea să le scot ochii. Nu știu ce au vrut să vadă, ce au vrut să găsească. Și numai o fată a zis ”Iiii!, ce fain, nu vrei un ceai?!”. Drăguță fată.

Cărțile tale vin în contextul continuării ideii de pe blog – de a rupe preconcepțiile, normele morale impuse de societate, care de multe ori nu convin femeilor, dar cărora li se conformează tocmai pentru că le e frică de gura lumii? Cât din personajul cărții te reprezinta?

Cărțile mele nu sunt ca și blogul. Acolo e altfel. Acolo e mai puțin sex, mai mult nerv, mai diferit. În carte eu încerc să fac literatură, să creez vieți, sentimente, să cobor în adâncuri. Știu că sună ciudat și nu e credibil, dar cărțile mele ”erotice” nu sunt chiar erotice. Anume asta i-a adus pe mulți oameni la mine, iar pe alții, dimpotrivă, i-a alungat. Nu au găsit destrăbălare pe cât voiau ei să găsească.

Mulți cred că eu sunt Milka din ”Sweet Vera Cruz” sau Nona din ”7 zile în Rai” Eu sunt câte un pic din fiecare. Mai exact, ele au luat câte un pic din mine. Fiecărui personaj i-am dat o trăsătură de a mea. Unora – pozitivă, altora – negativă.

Am ajuns să vorbesc de ele ca despre oameni vii. Nu ca despre copiii mei, dar ca despre vecini, vechi cunoștințe, prieteni. Straniu sentiment.

Consideri limitele impuse, tradiționalismul unei societăți un impediment al dezvoltării acesteia sau o necesitate de autoconservare, vitală de altfel , pentru a păstra o normalitate?

Și asta va suna ciudat)) Dar avem nevoie de limite. Dacă n-ar fi ”de la și până la”, n-ar fi oameni care să facă mai mult decât ”de la și până la”. Nu există încălcare până nu există lege. Dacă fructele nu sunt interzise, nu sunt dulci.

Sinceritatea ta sperie de multe ori, nu prin adevărul scris pe foaie negru pe alb, ci prin curajul de a recunoaște unele lucruri păcătoase, rușinoase, nedemne, pe care multi, nu că nu le-ar fi făcut, dar, cel puțin, nu ar etala niciodată, ascunzându-se după masca „femeii la locul ei”. Mesajul – da sunt păcătoasa, dar asta sunt eu – este act de  curaj, obrăznicie sau asumare a propriei imperfecțiuni?

Eu nu am furat, nu am ucis, nu am făcut pedofilie. Nu mă consider păcătoasă. E la modă să zici ”uuuff, sunt fată rea, sunt păcătoasă!”. Eu nu sunt om rău, nu sunt femeie rea. Ca orice om, am făcut greșeli în viață, mi le asum, car în spate pietrele mele. Nu le arunc în nimeni.

Dacă e să vorbim despre sex ca despre un lucru păcătos… nu pot să vorbesc)) Pentru că e frumos și plăcut.

Este diferență între ce iți scriu bărbații și ce iți scriu femeile?

Bărbații sunt mai mult cu flirtatul, femeile – cu bârfitul. Dar femeile sunt mai spurcate. Vor să se bage sub piele cu orice preț.

Ce problemă ai sesiza ca fiind cea mai frecventă în conversațiile tale cu cititorii?

Le pare că sunt propriul lor tomberon. Pot să zici orice, că tot îs naiba știe cine. Vin ca la bordel. Se plâng de viață, de femei/bărbați, de iubire, de neîmpliniri, miorlăie, apoi pleacă. La bordel măcar plătesc. La mine nu zic nici ”noapte bună”.

De ce consideri totuși că, având atâtea discuții și deliberări referitor la subiectele tabu, partenerilor dintr-un cuplu le este frica sa discute problemele direct, fără ocolișuri? Din cauza educației conservatoare, din frica de a nu răni partenerul sau din frica de a nu fi percepută ca fiind „femeie ușoara”? Sau e o rușine pe care femeile noastre o au în sânge, preluată odată cu ADN-ul?

”Femeile noastre”. Ne place să generalizăm, să tot vorbim despre educația care a venit de la bunici, să dăm toată vina pe sărmanele bunici. Nu știu, nu sunt expert. Pot să zic că la un anumit moment și la mine a fost așa, nu știu cum s-a instalat asta. I-am zis: ”Ceva se întâmplă. Înainte vorbeam mai mult, acum parcă nu am avea dinți în gură”.

Ai reușit cu mult succes să îmbini în textele tale normalitatea unei nevoi  de condimentare a vieții de cuplu, unde și imaginea unor căsătoriți de 20 de ani se îmbină perfect cu o pereche de cătușe, unde o femeie decentă nu înseamnă ca nu poate purta un port-jartier și avea în sertarul mesei picanterii de tot felul. Unde jocurile erotice și discuțiile „interzise” nu înseamnă destrăbălare. De fapt, despre tot ce gândesc mulți dintre cititori, dar nu au curaj să spună. Te-ai gândit vreodată că prin acest blog vei deschide ochii și sufletele atâtor oameni?

Sincer, nu. Când rodeam morcovul și mă dădeau huța – nu. Cred că nici acum nu conștientizez asta. Eu scriu ca pentru mine. Îmi pare că vorbești prea frumos de mine, parcă ai vrea să mă vinzi. Și asta e straniu. Numai ciudățenii în acest interviu 🙂

Spre final, de obicei las loc fiecărui interlocutor sa scrie despre ce vrea el – idee, gând sau mesaj. Tu ce ai transmite cititorilor tăi?

Să se iubească mult oamenii și să-și facă rezerve de iubire pentru zilele când li s-ar frânge inima. Ca să nu înnebunească. E un sfat.

Îți mulțumesc pentru sinceritatea debordantă cu care ne-ai obișnuit pe paginile blogului tău, iar ultima întrebare ar fi – de ce autografe cu ruj rosu?

Pentru că așa dau o parte din mine omului care cumpără cartea.

Lola, îți mulțumim mult pentru sinceritate.

Va mulțumesc și eu.