Pe cărări de sorți bătute, răsumblate, răsdurute,

Tot aleargă și se zbate sufletu-i zdrelit la coate

Sângerează, dar nu simte, crengile i-s rău rănite,

Rupte, smulse, răsucite, de-abia verzi și-nmugurite.

Nu văzuse nici o floare, n-apucase rod sub soare,

Ne-ncercată de albină, sechestrată de lumină,

Ne-dorită, ne-nflorită , ne-ntrebată, ne-iubită

Vântului făgăduită.

Și-a fugit în zori smintita

Prin pădure, răzvrătită, de vedenii huiduită.

Tot aleargă, mai și cade, se târăște, se rănește,

Plânge-n hohote-obosește

Vântu-n ceafă ii rânjește

Și cu furie-o plesnește, și-n pietroaie-o tăvălește

Și cu fulgere-o străpunge, furios de-o pedepsește.

Ea însă nici nu icnește, îl privește și-i zâmbește

Sfidător, fără de frică, în picioare se ridică

Împletindu-și lunga pleată, se-întoarce-ncet și pleacă

Către inima pădurii

Să-i fie mireasă lunii.