Categorie: Travaliu creativ

Travaliu creativ

Bookletta Rusandei

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

17311481_10154985201512165_425951676_o

Rusanda Cojocaru a venit în România din Republica Moldova la 18 ani, la studii. Fiind studentă la Facultatea de Științe ale Comunicării se pregătea pentru o carieră în PR apoi, însă, surpriză! Blog, versuri, texte și Bookletta. Cum a început vârtejul creativ?

Vârtejul creativ a început tot după câțiva ani buni de lucru în domeniul PR, o zona care m-a fascinat dintotdeauna. Dar, cumva, negreșit, revenim la vechile pasiuni și la ceea ce ne motivează. Pentru mine, acest lucru este cititul – de aici a venit și ideea pentru casa cărții, cum îmi place mie s-o numesc, sau geanta pentru femeia care citește – Bookletta.

Scriitoare, bloggeriță și creatoarea Booklettei – cartea pentru bookaholici. Ești o femeie multicoloră, aidoma stofelor africane de care ești îndrăgostită. Unde te regăsești cel mai mult acum, la ai tăi 29 împliniți?

Anul acesta este anul meu roz, sau ˜uoz˜, pentru că sunt rârâită. Mi-am dorit să mă înconjur de culoare și înflorire, să călătoresc și să petrec timp cu oamenii mei dragi. Mi-au mai rămas câteva luni până împlinesc 30 ani și îmi număr deja, cu grijă lecțiile învățate. Scriitoare nu mă consider, deși îmi place să scriu, și mi-ar plăcea să devin scriitoare, într-o zi cu soare (rimează). Mai încropesc poezii, texte, când reușesc să mă detașez de sinele meu de antreprenor, care, de multe ori, îmi lezează inspirația.

Cum a venit ideea comunității online ”Citesc, deci sunt sexy”?

De fapt, la început a fost proiectul socio-cultural ”Citesc, deci sunt sexy!” și mai apoi Bookletta. Cele doua merg frumos, mână de mână, promovează lectura și lupta cu stereotipul de cititor = tocilar.

Cum a venit invitația de a participa la TEDxCluj de anul acesta? Cred că ai fost prima moldoveancă invitată. A fost ca și o recunoaștere a succesului tău profesional, ca și o încununare a muncii tale?

Interesant, nu m-am gândit că aș fi putut fi prima basarabeancă invitată, sunt și mai onorată atunci de invitația celor de la TEDxCluj. A fost prima dată când am vorbit în fața la aproape 1000 de oameni. Mai trebuie să spun că eram pe scena Operei Maghiare și am ținut un discurs în engleză, despre inovație. Pot să-ți spun un secret? Am fost foarte stresată înainte să vorbesc, dar chiar în timp ce vorbeam, am simțit un val imens de relaxare și de bookurie. Nu aș putea să explic exact ce s-a întâmplat, dar am fost în totalitate acolo, eu și publicul, sub acele superbe candelabre. Sper să mai am oportunitatea de a fi speaker la TEDx, cei de la Cluj au făcut un lucru minunat și au fost un exemplu greu de atins de bune practici și organizare.

Cum a fost acolo, printre oameni deosebiți? Ce ai învățat de la ei?

Ceilalți speakeri de la TEDx au fost niște povești vii, oameni din toate colțurile lumii, care au ceva de spus în domeniile lor. Am avut parte de atâtea discuții interesante, distractive dar și educaționale, cum se întâmplă mai rar. Aș îndrăzni să spun ca a fost o aliniere superba a planetelor, în acel weekend. M-am întors cu forțe și cu idei noi, dar și cu prieteni noi.

De pe blog descoperim o Rusandă sensibilă, care trage linie an de an asupra celor trăite și împărtășește concluziile cititorului. Nu e greu să expui lucrurile destul de private publicului larg? Sau, oare e bine să ne expunem părțile vulnerabile?

Probabil acesta este și motivul pentru care blogul meu este mai obscur și mai puțin promovat, doar pentru ”amatori” și ”cunoscători”. Nu îmi este greu să mă deschid și să public ceea ce simt, pentru că blogul meu nu este pentru lucruri comerciale, vandabile. Ma retrag acolo, ca într-o vizuină de refacere, când mă vizitează muza, iar dacă mai sunt și oameni pe care îi inspira ceea ce scriu, cu atât mai frumos. Lecțiile de viața sunt o rubrică pe care o public de mulți ani, de ziua mea, și are un adevărat succes.

Într-un interviu acordat Andreei Raicu, aceasta te numește pe bună dreptate Superfemeie. Este cea despre care scrii pe blog – ”Super-Woman care știa să zboare, probabil nu putea să-și asambleze singură mobila de la Ikea…pentru că NU, nu putem fi bune la toate”?

Super-Femeie înseamnă să fii preocupată de frumusețea ta interioară, și să fii conștientă că cea exterioară derivă din aceasta, nu invers. Super-Femeie e cea care se lasă reprezentată de ce citește, nu de brandul pantofilor. Super-femeie e cea care știe să se descurce singură, dar totuși nu este auto-suficientă. Super-Femeia știe să ceară ajutorul, știe să lase loc liber pentru omul drag de lângă ea. Super-Femeia încurajează alte Super-Femei, nu le invidiază și nu le pune piedici. Ea știe că fiecare Super-Femeie are nevoie de un cuvânt bun care să-i lumineze calea. Super-Femeia e, în opinia mea, un mic soare.

Și atunci nu e cazul să se descurce un EL cu toate celelalte? Până unde ar trebui o femeie să fie o Super-Woman și unde ar fi cazul să lase loc de neputință și fragilitate?

Cred mult în lucrul în echipă, atât în echipa Bookletta cât și în cuplu. Un Super-Bărbat (dacă tot am început așa), este cel care lucrează în echipă și privește în aceeași direcție cu Super-Femeia lui. Este un specimen evoluat, cu inteligență emoțională, cu răbdare dar și cu multă putere. Pentru mine, un Super-Bărbat e cel care mă face să-i predau de bunăvoie și nesilită de nimeni frâiele, pentru că îmi inspiră încredere în el.

Citeam o remarcă de a ta, referitor la bărbatul care trebuie să adauge pietre la fundamentul femeii. Poți dezvolta un pic ideea?

Unele femei sunt colibe de paie, altele castele, altele case care abia se construiesc. Eu mă văd pe mine ca pe un proiect de casă, la care abia se ridică fundamentul. Un bărbat compatibil cu mine ar fi cel care poate să pună, alături de mine, cărămizi la fundamentul meu. Și eu, binențeles, la al lui. Astfel, putem construi ceva frumos împreună, o casă pe care să n-o doboare nici vânt, nici ploi.

”Fericirea e doar vânătoarea himerică a unui trofeu pe care încă nu l-am pus la colecție: în clipa în care îl obținem, nu ne mai interesează așa mult”, scriai pe blog. Și ce urmează atunci? Vânătoarea după un alt trofeu? Starea de insatisfacție continuă sau ”fericire paradoxală” pomenită și de filosoful Lipovetsky?

Cred că felul în care văd eu fericirea e ca pe o scânteie. Fericirea n-ar trebui să fie atât de scurtă și superficială, ca bucuria primită de la bunuri materiale sau de la orgoliul nostru. Îmi place să cred că fericirea e o stare de liniște, ca o apă curgătoare.

”Nu sunt un om comod, nu caut comoditate, pentru că zona moale și caldă îți devine sicriu”, scriai undeva. Este vorba de sicriul creativ sau chiar de cel al dezvoltării personale ale unui om?

Consider că o zonă de confort este și o zonă de stagnare. Orice îți provoacă frică, semnalează, din punctul meu de vedere, o atenționare: un pas de creștere se ascunde în spatele ei. Odată depășită acea frica, fie ea de vorbitul în public, de singurătate, de rutină- evoluezi. Devii un TU mai bun, mai puternic.

Știu că sună banal, dar ce ți-ai dori să existe neapărat pe postarea de ziua ta, trăgând linie, peste 10 ani? Cea mai arzătoare dorință pe care speri să ți-o îndeplinești?

În 10 ani? Să am doi sau trei copii, să fi scris o carte, să fi sărit cu parașuta, să fi făcut surf în Hawaii, să fiu mulțumită de evoluția mea. În ordinea asta sau în ordine aleatorie.

Cum ai încuraja oamenii creativi cu mii de idei dar fără curaj să depășească bariera cea mai grea – frica de eșec?

Repetându-le crezul meu, la nesfârșit, ca pe o poezie: ”În depășirea fricii tale se află cheia succesului și evoluției tale.

Înainte de a-ți mulțumi pentru sinceritate țin să te felicit și pentru apariția Booklett-ei în Vogue España. Sunt sigură că și pe viitor ne vei surprinde cu multe noutăți creative.

Și eu vă mulțumesc.

17273789_10154985200887165_601857671_o

 

Travaliu creativ

Portrete muzicale – Dima Belinski

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu
Dima la Pian.jpeg
Dima, ești cunoscut printre prieteni ca fiind compozitorul mereu plecat prin turnee, dar și ca soțul Nicoletei Todoroi, fata cu chitara, care ne încânta pe toate posturile anilor 90 în Moldova. Vorbește-ne un pic despre întâlnirea voastră.
Ne-am văzut prima dată la colegiul de muzică “Ștefan Neaga” din Chișinău. Eu eram în ultimul an de studiu la acordeon, iar Nicoleta tocmai venise să studieze teoria muzicii. Am văzut-o într-un concert de muzică folk, petrecut pe scena colegiului și atunci am făcut legătura cu imaginea de artist pe care o avea. Cândva Nicoleta apăruse pe coperta revistei “Femeia Moldovei” și așa o și numeam noi, toți băieții – femeia Moldovei. Am vorbit, însă, pentru prima dată (mai mult decât un simplu “salut”) în troleibuz, unde ne-am pomenit întâmplător, sau nu? Restul, cum se spune, e istorie.
Ținând cont de faptul că Nicoleta își făcuse deja un nume în muzică la Chișinău, cât de greu ți-a fost să fii asociat cu numele ei?
Asocierea cu numele Nicoletei s-a făcut mai mult prin câteva piese pe care le-am scris pentru ea, care au fost cântate și înregistrate la Radio Moldova. Păi, trebuia s-o cuceresc cumva, altfel decât cu “Hai la un film”, nu?
nico1
Ne spui și nouă, totuși, pe unde și de ce pleci atât de des?
Călătoresc în toată lumea cu spectacolul muzical de divertisment “It’s More Than Just a Piano Show!” După ultima călătorie, numărul țărilor vizitate (multe dintre ele de mai multe ori) a ajuns sa fie 100. Orice muzician e nevoit să călătorească. Pentru asta “semnezi” când îmbrățișezi profesia. Mă consider oricum, foarte norocos, în primul rând că am reușit să-mi fac dintr-un hobby o carieră. Călătoriile în sine sunt fascinante – locuri noi, lume și culturi noi. Cunoscându-le mai de aproape ți se ruinează multe stereotipuri și începi să apreciezi oamenii pentru ceea ce sunt, indiferent de naționalitate sau culoare.
Când revii la Cluj, cel mai adesea poți fi găsit la cabana de la Mărișel, unde, înconjurat de peisaje superbe, poți compune în liniște. Este locul tău de refugiu?
Categoric! M-am născut la țară, natura a fost tot timpul sursa mea de inspirație. Casa de la munte este locul unde totul este perfect, indiferent de sezon sau timpul de afară.
Cât de greu este să te diferențiezi în domeniul tău muzical? Prin ce anume cucerește Dima Belinski, ținând cont că este atât de solicitat peste hotare?
Am căutat tot timpul lucruri noi în muzică, lucruri inedite, haioase. Descoperirea jazz-ului în colegiul de muzică a fost un “șoc” cultural ,care și-a pus amprenta pe tot ce a urmat pentru mine. Spectacolul meu încearcă să aducă buna dispoziție și asta o fac combinând muzica, comedia, efectele vizuale și altele, necesare unui show.
Pe mine, una, m-au cucerit ”portretele” tale muzicale, pe care ni le-ai prezentat, modest, într-o seara de vară la cabană. Mi s-au părut unice. Povestește-ne un pic despre ele, te rog.
„Portretul muzical” este încununarea căutărilor mele componistice din ultimii ani. M-am gândit că se poate face și compoziție muzicală personalizată, prin care aș putea prezenta personalitatea și emoțiile cuiva, folosind elementele muzicale: melodia, ritmul, armonia. În plus, am creat sistemul “Notes&Letters”, prin care fiecărei litere din alfabet îi revine o notă muzicală. Astfel, fiecare nume va căpăta o linie melodică unică, care va sta la baza piesei muzicale personalizate. În afară de persoane, mă preocupă și criptarea denumirilor de țări sau orașe în muzică, folosind același sistem “Notes & Letters”.
Consider că aceste portrete pot lua forma unui cadou personalizat, deosebit și de valoare sentimentală. Cât de mare este cererea pentru astfel de cadouri?
Un ”Portret muzical” intra în categoria de cadouri exclusiviste pentru ocazii unice: nuntă, aniversare sau botez. Sau poate fi un cadou inedit pentru o persoană specială. Nu se lucrează ușor. Îmi ia undeva intre două și patru săptămâni, în dependență de complexitate, pentru a finaliza un portret și observ un interes tot mai mare pentru acest concept (https://www.facebook.com/MusicalPortraitOfYou/?fref=ts).
15590694_755330534614182_8248975788128885812_o
Cum a fost, pentru un băiat din Crocmaz, raionul Ștefan-Vodă, dintr-o familie care nu are nicio legătură cu muzica, să răzbească în lumea muzicală din Moldova, apoi în cea din întreaga lume?
Chiar dacă părinții mei nu sunt muzicieni de profesie (ambii au fost învățători), muzica a fost tot timpul apreciată în casa noastră. Când am primit primul meu acordeon, pe la 4 ani, acesta a devenit jucăria principală, de care nu mă despărțeam. Am forțat părinții să mă dea la școala de muzică și am mers când aveam doisprezece ani. Destul de târziu, zic eu, de aceea a trebuit să  recuperez prin cumularea a 5 clase în 3 ani ca să reușesc să merg la colegiul de muzică. Țin să menționez că am avut noroc enorm și de profesori care mi-au oferit mult mai mult decât cele cerute de programul școlar, m-au încurajat și m-au îndrumat în toate căutările mele creative. Vasile Manic – în Școala de Muzică,  Boris Dolinski – la Colegiul de Muzică și, bineînțeles, Tatiana Lupan – mamă spirituală a multor generații de tineri talentați, care ne-a îndrumat și încurajat cum numai dânsa știe s-o facă.
Copiii tai, se pare că au preluat dragostea pentru muzică de la ambii părinți, nu?
Așa este. Tinca – fata cea mai mare  are 20  de ani și este violonistă. A făcut câțiva ani liceul la Chișinău, după care a continuat la Cluj, iar ultimii doi ani de liceu i-a făcut în SUA, unde ne mutasem cu toată familia în 2013. Acum este în anul doi la Conservatorul de la Lynn Univerisity din Florida, SUA. Este tot timpul în mișcare – concerte, repetiții, master-class-uri, ore cu profesorul, ore cu elevii ei și nu se plânge, decât că ziua e prea scurtă. Maria, cea mijlocie, în vârstă de 10 ani, studiază pianul la liceul din Cluj. Îmi amintesc de mine la vârsta ei, cu primele încercări de compoziții și observ că îmi seamănă tot mai mult. Mereu caută să modifice câte ceva în piesele pe care le cântă la școală: transpuneri în alte tonalități, din minor în major și viceversa.  Alexander este cel mai mic și are 4 ani. Este muzical și el, are auz bun. Deocamdată pasiunea mare a lui sunt trenulețele. Vom vedea în timp cum va fi.
I-ai incuraja pe copii să urmeze un parcurs muzical, știind cât de mare este concurența în acest domeniu?
Dacă nu încerci, niciodată n-o să știi dacă vei reuși sau nu. Important e să faci ceea ce te împlinește și te bucură. Dacă ești cu adevărat pasionat de ceea ce faci, sunt sigur că mai devreme ori mai târziu, vor apărea rezultatele dorite.
Am găsit pe Youtube niște înregistrări din America, unde prezentai show-uri în duet cu soția ta, Nicoleta. Se mai prevede pe viitor vreo formă de colaborare cu ea, pentru că noi, apropiații, am auzit-o cântând melodii noi, superbe de-a dreptul, compuse de tine și ar fi frumos să fie lansate și publicului larg.
Asta depinde, în primul rând, de Nicoleta. Profesia de mamă din ultimii mulți ani au ținut-o mai departe de scenă. Acuma revine și sper să avem în curând și piese împreună. În prezent Nicoleta cântă în corul Operei Naționale din Cluj și să știți că multe îi datorez și soției mele, care a fost și este cel mai mare susținător,  dar și criticul meu numărul unu, fără de care nu aș fi putut face prea multe. Sunt sigur de asta!

Dima, îți mulțumim mult și îți dorim cât mai multă inspirație în continuare!!!

Travaliu creativ

Fanteziile Valentinei

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu
Într-o lume în care nu ne mai uimește și mai ales, nu ne mai cucerește mai nimic, am găsit o pagină de facebook a unei fete Valentina, care creează bijuterii în America. A fost acea descoperire surprinzătoare a unui om care face lucruri minunate de-a dreptul, unice și cu mult har. Trebuie să recunosc că am fost mândră tare de faptul că este moldoveancă, din Cahul. Iar acum o cheamă Winters.
13391470_1573336052959691_2913129606043125293_o

Dragă Valentina, recunosc că nu mă pot sătura să îți admir creațiile, executate cu atâta migală și precizie, dar și printr-o metodă neobișnuită, din câte văd.  De unde vine acest tip de meșteșug?
Este unul folosit încă de pe timpurile Imperiului Roman, adică de acum 2000 de ani. Pe atunci se făceau bijuterii cu fire de sârmă ca și ornamente, dar și  linguri, farfurii, coroane pentru regi. Pe parcursul mai multor decenii, acest meșteșug de wire wrap s-a dezvoltat prin adăugarea mai multor tehnici, precum laminarea, sudarea, țintuirea, finisarea suprafețelor etc.
Ce materiale folosești?
Am început să fac bijuterii din Clei polimeric (polymer Clay), apoi am combinat cu sârma, ulterior am trecut la metale. Nu m-am oprit aici și am continuat cu bijuterii din sârmă de cupru și din argint curat. Și desigur că am început să introduc pietre naturale, semiprețioase și prețioase
Ai creat și înainte de a ajunge în America sau doar acolo?
Am venit în SUA cu un program Work and Travel. Aici l-am cunoscut pe soțul meu care este american, dar am început sa creez bijuterii cu vreo 6 ani înainte, fiind un hobby. Făceam coliere cu cristale, pietre semiprețioase care le puneam pe ață. Cu timpul, aceste coliere mi s-au părut prea comerciale și am cautat altceva. Astfel am găsit lutul polymeric cu care  ideile mele mi-au dat un orizont deschis spre lumea “handmade”. Iar inspirația a venit, evident, din amintirile mele  despre plaiul natal,  tradiția bogata, culorile aprinse și peisajele superbe. Dar, recunosc, amprenta și-au pus-o și alți bijutieri recunoscuți, de la care am învățat foarte mult.
15304572_1644296469196982_7869912110509394046_o
Cine te-a învățat să lucrezi cu ele?
Nimeni. Am cumpărat cărți, materiale, scule și tutoriale și așa am învățat. Am început sa vând bijuterii de clay la târgurile și Festivalurile de Arta din Nevada, pe care clienții le-au apreciat  de la bun început. Cu timpul am evoluat și am creat bijuterii industriale “Steampunk”, în compoziția cărora intrau și piese din  ceasuri stricate. Acesta tranziție a fost un mare succes. Au urmat și bijuteriile din metal  și pietre semiprețioase și prețioase. Pentru că sunt o perfecționista, a trebuit să învăț cum se fac și fotografiile profesionale, pentru a-mi pune în valoare bijuteriile.
Unde ai deprins arta frumosului?
În primul rând din familie. Apoi am făcut  Școala de Arte din Cahul, unde am ocupat mereu locuri de vârf la competițiile de pictură. La liceu eram poreclita  ”pictorița”, pentru că pictam pereții clubului de distracții. Apoi am studiat la Cluj-Napoca, la Facultatea de Științe Politice, secția Comunicare și Relații Publice (PR), timp în care am muncit la o fabrică de încălțăminte, creând modele noi. Ca sa fac un bănuț în plus, făceam genți și accesorii din piele și le vindeam la târguri din Transilvania.
Așadar, ai testat creativitatea în mai multe forme ale ei? De unde ai moștenit această calitate?
Tăticul meu,  Dumnezeu să-l ierte, s-a ocupat de  meșteșugăritul lemnului. Făcea mese, scaune, iar apoi și sobe. Toate căpătau forme artistice în mâinile lui. Mamei îi place să cânte operă prin casa, are o voce minunata, pe care a moștenit-o fratele meu Ruslan. Acesta este actor și cântăreț de opera la Teatrul Național din Cluj-Napoca. Dar și ceilalți frați ai mei creează. Sora mea Daniela pictează și ea. În cazul ei, pasiunea pentru pictat a prins contur atunci când împreună cu soțul ei și-au deschis un restaurat și l-au decorat ei singuri. Vladimir, fratele mijlociu, m-a învățat cum să desenez animale. Cel mai important este, însă, că părinți ne-au susținut în tot ceea ce ne-am dorit să facem.
La fel vei face și tu, cu cele două fetițe ale tale?
Sigur că da, mai ales că atât Charlotte(8 ani), cât și Daniela(6 ani) au abilități creative. Foarte important este faptul că soțul accepta meseria mea și mă sprijină în toate. Pentru că nu aș putea sa nu creez.
Cum reacționează americanii când le spui că ești din Moldova?
Marea majoritate a americanilor nici nu știu de existența ei. Unii dintre ei știu, însă, că a fost o parte a României. Chiar soțul meu, care călătorise mult în Europa, nu auzise niciodată despre Moldova.
Este un hobby sau e vorba de o meserie din care se poate trăi decent?
La început a fost un hobby, acum este o pasiune care aduce bani. Se poate trăi și din handmade, cu multa muncă, creație unică, dar și promovare. Este un  început frumos de afacere, pentru ca nu m-am oprit aici. Am început sa fac clase și tutoriale online prin care îi învăț pe studenți cum pot face bijuterii identice cu cele ale mele.
 Care a fost cea mai scumpă bijuterie?
A fost cea de 225 de dolari.
Unde livrezi comenzile? În Europa ajung?
Livrez bijuterii în toată lumea. Și în Europa, desigur. Am avut livrări chiar și în România, și în Moldova. Cele mai multe au fost vândute în SUA, Canada și Tailanda. Bijuteriile pot fi comandate pe site-ul https://www.etsy.com/shop/valentinawinters.
Mulțumesc mult pentru interviu și așteptăm noutățile creative!
Și eu vă mulțumesc.
IMG_0218 - Version 2
Travaliu creativ

Felie de suflet – Zina Zen

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu

Dragă Zina Zen!

Te-am cunoscut la București, acum câţiva ani, la târgurile umanitare în care eşti mereu implicată şi la care aduci cele mai gustoase plăcinte, cu ”di tăti”. Dar cel mai mult, cred că aduci bună dispoziţie. Nu întâmplător te cheamă şi Zen.

Făcând-o pe vânzătoarea la tejghea, la unul dintre aceste târguri, mi-ai spus, printre altele, că vrei să editezi o carte. Nu aş fi bănuit în acele momente că va fi una atât de sinceră și chiar tristă. Pentru că tu zâmbeşti mereu. Nu te-aş fi bănuit niciodată de atâta frământare lăuntrică şi mai ales, de curajul de a te dezbraca de toate trăirile şi de a apărea în faţa cititorului în toată goliciunea ta, imperfectă, dar asumată.

Cât de uşor a fost să întinzi feliile tale de suflet pe paginile cărţilor şi să le oferi cititorilor?

Nu a fost uşor sau greu, aşa a trebuit să se întâmple. Cred că mai degrabă drumul acesta m-a ales pe mine, decât eu pe el. Eu acum abia învăţ să scriu. Învăţ să ofer unor oameni care nu ştiu nimic despre mine, cuvinte şi stări despre lumea mea, oamenii mei şi întâmplările mele. Sunt felii de suflet, într-adevăr. Învăţ acum să scot dinăuntru meu, să pun pe hârtie şi să dau mai departe. „Cartea”, acea „Carte” urmează. Acum abia învăţ cum se ajunge acolo, unde se lasă scrisă acea „Carte”.

S-a întâmplat să fii descurajată, pe motiv că viața privată nu trebuie expusă?

Tot ce este personal şi intim rămâne în zona privată. Acolo nu au acces oamenii care ar putea să mă descurajeze. Cărţile mele au devenit părţi din mine, iar unele întâmplări, datorită scrierilor mele, au devenit mai private decât conţinutul cărţilor. Nu mi-e frică de expunere. Ba chiar a fost un exerciţiu folositor, să ies din zona de confort, să mut un pic mai departe linia orizontului meu. Şi sunt o femeie liberă, care renunţă fără niciun regret la oamenii care ar putea să o descurajeze.

”It’s complicated” este prima ta carte de versuri. În anul 2015 ai câştigat premiul naţional ”Şlagărul anului” în calitate de textieră, pentru piesa „Noi doi”, interpretată de Natalia Barbu. A fost o preluare a versurilor tale?

Nu a fost o preluare. Poeziilor gata scrise eu nu le mai pot face nimic. Nici măcar nu le editez, pe facebook. Cum îmi vin, aşa le scriu, aşa le pun pe facebook şi le uit. Textul scris pentru o melodie este mult mai complex. Există o formulă, o schemă, un pătrat muzical din care nu trebuie să ieşi. Unele cuvinte sună într-un fel, în gândul meu, şi nu sună deloc dacă sunt cântate. Trebuie să fie o armonie între vers, sonoritate, interpret şi linia melodică. Nu este deloc uşor să scrii un text, să fie şi bun şi să se potrivească cu muzică şi caracterul şi energia celui care interpretează. Şi e greu pentru că totul a fost scris deja, totul a fost  cântat deja. Cu ce poţi veni nou? Melodia „Noi doi” a fost o provocare, de fapt. Există o versiune a piesei în limba engleză şi Natalia Barbu a vrut să o lanseze şi în limba română. Victoria Cusnir ne-a făcut cunoştinţă, simţindu-ne compatibilitatea, şi nu a greşit, pentru că în 2016 am lucrat cu Natalia la un album întreg, care urmează să fie lansat anul acesta.16487643_1445111938834273_2003516026015982861_o

Poţi scrie la comandă?

Ar sună ipocrit să spun că nu pot să scriu la comandă. Istoria ne-a arătat că nu există oferte de nerefuzat şi toţi am ajuns să facem compromisuri, în anumite momente din viaţă. Pot să scriu la comandă, dar nu o fac. Scriu pentru că îmi place să scriu. Iar la albumul Nataliei am avut atâta distracţie amestecată cu momente de sensibilitate, coincidenţe şi drag, încât nu am simţit că lucrăm. Noi l-am făcut din noi. Noi eram zen şi soare, aşa că albumul a ieşit un fel de … cosmos. Nu ne-am grăbit, nu ne-am stresat, am lăsat să se amestece stările cu rimele şi melodia potrivită. A fost o experienţă senzaţională.

”It’s complicated” denotă exact complexitatea trăirilor unei femei mature: iubiri – dezamăgiri, veniri –plecări, promisiuni – deziluzii. ”Mi-asum răspunsuri. Zilnic, caut înţeles. Îmi fac curaj, găsesc în orice, sens”. Această căutare de sens este oare, secretul supravieţuirii?

Nu ştiu dacă supravieţuirea are vreun secret. Mie nu îmi plac reţetele şi formulele „de succes”. Eu m-am maturizat mai greu. Şi feminitatea mi-am descoperit-o destul de târziu. „It’s complicated” nu este atât despre căutare, cât despre găsirea sensului. Despre surpriza aflării unui rost, a unui răspuns. Aflată pe drumul vieţii, nu înţelegeam ce şi de ce mi se întâmplă. Înfruntăm greutăţi că orice om: pierderi definitive ale unor oameni dragi, studii, carieră, doruri în oraşe departe de casă. Abia când m-am simţit acasă, în casa mea, în corpul şi în mintea mea, am început să văd altfel de lucruri. Aveam antrenament. Ştiam că pot duce cât mi se dă şi dacă trebuie, o să duc. Totul are sens, chiar dacă nu ne dăm seama de asta imediat.

Stările de neiubire, de neîmplinire, de dezamăgire continuă şi în ”513”. Iar locul lor de întâlnire este orăşelul italian Incontro. Chiar ai fost într-o astfel de călătorie spre acel loc?

Am fost în multe călătorii şi toate locurile din carte chiar au fost vizitate de mine. Iubesc Toscana, trenurile, neprevăzutul. Am fost plecată cu rucsacul în spate. Am fost singură cu mine. Dar am avut și altfel de călătorii, fără a ieși din cameră.

Călătoria spre Incontro este, de fapt, o formă de autocunoaştere, de regăsire, de împăcare şi, în final, de acceptare. Avem nevoie, din când în când, măcar imaginar, să facem astfel de călătorii? Pentru a pune puncte, a trage linii şi, în final, pentru a ne elibera?

Cred că toţi oamenii au un Incontro în ei. Şi dacă prin această carte am motivat pe cineva să-şi facă Călătoria, eu mă simt împlinită. În esenţa mea, eu sunt o Mare Călătoare. Eu nu fac turism niciodată. Eu călătoresc.

Când simți că pentru un om trebuie să lupți și când să renunți?

Iubirea adevărată nu înseamnă luptă. De ce să lupți pentru un om? Da, uneori am bătălii interioare, când mă gândesc dacă trebuie să aștept un om sau nu. Când trebuie să îmi dau seama dacă e „omul meu” sau doar o întâmplare. Când mă gândesc dacă e bine ce fac, dându-i timp, spațiu sau făcându-i loc lângă mine. Dar astea sunt luptele mele. Eu, cea rațională, aduc argumente nebuniei emoționale care poate să meargă la sfârșitul lumii, dacă asta simte. Dacă te trezești însă singură într-o relație sau într-o așteptare, trebuie să fii curajoasă, să te iei de mână și să pleci. Să nu te îndoiești de ceea ce simți. Compromisurile sunt diferite, dar când vine vorba de iubire, trebuie să simțim că ni se umple existența de fericire și lumină. Iubirea e plăcere și împlinire. Nu e luptă. Asta aș vrea să înțeleagă toată lumea. Și să renunțe la miturile durerii și al chinului prin care trebuie să treci, ca să fii fericit.

Este dovadă de curaj sau de nebunie, oare, să rupi, la un moment dat al vieţii tale brăţara şi să o arunci în mare, așa cum a făcut-o personajul tău din carte?

E un moment de luciditate, de hotărâre și de determinare. E un moment de libertate deplină. De cele mai multe ori, este un inel. Dar nu contează simbolul, contează momentul. Alegerea.

Cum e Zîna de până la a scrie cartea şi cum e după?

Stresată şi agitată până la carte. Epuizată şi agitată, după carte.

Eliberată?

Da. Dar pe bucăți.

Îți mulțumesc mult și așteptăm acea ”Carte”!

Travaliu creativ

ISoveste – citește VINIL

Anda-Cristina VahnovanLasă un comentariu
16128737_10211892595969066_1092225596_n
Am descoperit în Vinil-ul lui Igor Guzun un joc captivant. De nostalgii dulci și de adevăruri amare. Un joc al amintirilor și al paradoxurilor. Dar mai ales, al cuvintelor.
Am savurat casa bunicii cu Pod și Ipod-ul nepoatei, macii și merele din grădină,  și Mac-ul și Apple-ul din buzunar. Loghin-ul de pe Windows și pe Loghin Irina. TouchScreen-ul și ,,Taci, ca scriem!”
Am urmarit trecerea de la Gogol la Google, de la Gagarin la Gaga Lady, de la Eminescu la Eminem și de la Dex la Sex. Dar mai ales, evoluția de la ”glod” la ”blog”.
Constatăm, cu tristețe, că Moldova este țara unde profesorii visează Creta, iar o carte este ,,locul unde poți păstra bani sau, după ea, o sticlă de coniac”. Unde ”le croim una” copiilor, pentru că ,,eu te-am făcut, eu te mântui”. Sau, dacă nu ascultă, ,,le punem injecții”. Totuși, e țara în care nu mai spălăm pungile de plastic, iar PC nu mai este descifrat ca Partidul Comunist, ci ca Personal Computer.
Conștientizăm că atunci se termină copilăria când ,,te bucuri că ești mare, dar înțelegi mai târziu că nu sunt multe bucurii în asta”, iar primul semn de bătrânețe este ,,atunci când te simți tânăr, dar deja-i târziu”. Și atunci viața se transformă din trai în ”to try”. Iar generația tânără nu mai stă pe gânduri, ci pe Facebook.
Așa că, dacă ai Ipod, IPhone, Ilove și ISucces, înseamnă că ITot.
ISoveste și citește VINIL.