Pastile fără zahăr

”Fii mai bun” nu doar de sărbători

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu
poza
Dacă e să vorbim despre bunătate și toleranță, că tot ne amintim să fim mai buni doar când apar în vitrinele magazinelor decorațiunile cu moși și reni, sau ouă colorate și iepuri, atunci am și eu o poveste.
La shopul de caritate unde fac voluntariat de un an de zile, atunci când lipsesc unii angajați, firma, care are peste 10 puncte de desfacere, trimite pe rotație pe cineva de la un alt magazin. În noiembrie, cum bine s-a simțit pe aici, datorită artificiilor interminabile cu ocazia Revelionului indienilor, colegul meu Mucash, indian în vârstă deja, dar care arată mult mai tânăr și vioi, probabil și datorită vegetarianismului pe care îl practică majoritatea conaționalilor săi (mâncând mai mereu ouă fierte cu piper negru și turmeric, fructe și legume), a lipsit mai mult decât anticipase de la servici. Managera noastră, românca Marinela, pilonul tare al firmei, om sârguincios și inimos de altfel, mi-a prezentat-o pe înlocuitoarea venită pentru câteva zile în locul lui Mucash.
”Stela”, mi s-a prezentat cu o voce de bărbat ea sau el, că așa și nu am înțeles inițial. Și așa cum pățesc de fiecare dată când viața bate filmul, iar practica teoriile, s-a văzut pe fața mea suspansul. Bâlbâindu-mă și surprinzând privirea curioasă a managerei, am reușit doar să ies stângaci din situație, întrebând ”Stela cu doi de ”l” sau doar cu unul?”. Întrebare stupidă, dar nimic mai bun în acel moment nu puteam inventa pentru a estompa un pic din șocul evident și ridicolul situației. Stela mi-a răspuns calm și cu un zâmbet înțelegător, parcă căutându ea(el) însăși (însuși) scuză pentru situația creată, că e cu un singur ”l”.
”Drăcie!” mi-am zis ”A câta oară mă fac de minune în asemenea cazuri! Când m-oi învăța să îmi gestionez reacțiile. Parcă îs femeie matură, ce Doamne iartă-mă atâta!”
Îmi era ciudă pe mine dar și, mai ales, jenă. Stela s-a dovedit a fi o colegă (până la urmă din respect pentru alegerea ei, o voi numi la feminin) cooperantă, harnică și înțelegătoare. M-a întrebat despre originile mele, despre copilași, despre vârstă și nimicuri din astea pe care le tot povestesc pe aici pe rotație, ca pe un disc stricat, de când am venit. Dar banalitatea dialogului a mai detensionat atmosfera, datorită măiestriei ei de a lăsa omului timp să o cunoască. Să se obișnuiască cu identitatea ei și cu politețea ei. Cu părul ei prins codiță și ochelarii cu ramă fină. Cu imaginea de femeie îngrijită, chiar și dacă anumite zone ale liniei bărbiei trădau rămășițe de barbă proaspăt rasă. Și cu vocea ei de bărbat care contrastau puternic cu imaginea. Urmăream reacțiile clienților pe care îi servea, mai bine zis a lipsei acestora, obișnuiți fiind cu tot felul de minorități atât etnice, religioase cât și sexuale de pe aici și a câta oară m-am simțit sălbăticuță și necizelată. Și cu cât căutam mai mult să o evit, tocmai pentru că îmi era jenă că nu știu să gestionez corect și natural anumite reacții și, mai ales, priviri de ale mele (recunosc că pe furiș încercam să identific forma corpului și alte semne ale unei masculinități abandonate), cu atât mă simțeam mai prost. Și cred că ea își dădea seama. Dar îmi zâmbea mereu și îmi oferea ajutorul ei. Parcă îmi zicea printre cuvinte: ”Privește dincolo de aparențe. Privește că sunt bună, prietenoasă și mă ofer să te ajut. Privește că sunt Om înainte de toate!”
Ca niciodată am așteptat să se termine cât mai repede orele de voluntariat ca să plec acasă. Și nu, nu fugeam de Stela, care a fost o colegă excelentă pentru ziua aceea, nu ca Timmy cel de culoare, care vine mereu obosit, se eschivează să muncească și doar caută scuze ieftine pentru pauze de cafea și de mâncare, de parcă nimeni nu îl cunoaște ca pe un trișor cu vechime. Așteptam să plec ca să nu mai fac vreo gafă. Ca să nu o fac să se simtă prost din cauza privirilor mele nestăpânite. Asta e! La Ciocana la mama nu am întâlnit asemenea oameni. Și nici pe holurile Universității din Cluj. Ce pot să fac? Și, ca o presimțire rea – am gafat-o urât la urmă. Rugând-o pe o altă colegă să îi transmită niște umerașe Stelei, am zis ”Give him…eee…..to her …eeee” și am roșit toată, înțelegând că m-am dat de gol. Am surprins și privirea ei pierdută. M-am scuzat pentru engleza mea groaznică, că am confundat ”lui” și ”ei” din cauza englezei vorbite prost, dar Stela a înțeles foarte bine ce trăda confuzia. Am ieșit repede pe ușă și am vrut să uit de incident. Dar nu am putut.
M-am pus în locul ei, iar prin ea, și în locul tuturor celor care sunt altfel, care fac notă discordantă și nu doar pe criterii sexuale. În locul tuturor celor care sunt diferiți, neacceptați sau neînțeleși. În locul celor de altă culoare sau apartenență religioasă. Cu alte filosofii ale vieții sau cu absența totală ale acestora. Diferiți de majoritate. Oameni cu aceleași drepturi ale aceleiași planete. Ei dau dovadă de multă toleranță față de privirile noastre curioase, în cel mai bun caz. Răutăcioase și chiar pline de dispreț, de cele mai multe ori. Dar noi? Cei ”buni și adevărați”???
Ce bine e că ne amintim despre toleranță doar când sunt vitrinele pline de reni și de iepuri… Toleranța nu are doar o singură formă și nu e doar de sărbători.
Hoinar-hoinărel

Acceptarea diferențelor sau ce am învățat în 15 luni

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

47497775_668254660235822_2940731641913409536_n-e1543847554641.jpgLuna trecută am depășit un prag al vieții, sărbătorit aici, în străinătate. A rămas în spate un lung capitol abandonat, parcă, pe alte maluri. Se pare că viața ne împletește drumurile după un plan al ei, știut doar de ea. Și am înțeles că este inutil să i te opui și, mai ales, că mai am încă foarte multe de învățat.

Privesc șiroaiele de oameni din acest mix interminabil de culori, naționalități, religii și sorți, pe care i-a dus cărările și i-a înnodat aici, la Londra. Sau, poate, nenorocul. Ambiția, sau poate sărăcia. Deciziile proaste sau poate cele mai bune luate vreodată. Cert este că am întâlnit oameni care mi-au zis că, dacă nu ar fi ajuns aici acum câțiva ani, problemele de sănătate mai ales, cu care s-au confirmat ulterior, ei sau copiii lor, le-ar fi fost fatale dacă rămâneau în țările lor de origine. Și atunci, acești oameni au găsit o explicație a acelei decizii de a emigra, venită la un moment dat, ani în urmă. Asta m-a pus pe gânduri. Aparent, deținem ”hățurile” vieților noastre, dar, cazurile tot mai multe pe care le aud aici, povești triste dar nu numai, îmi demonstrează că mereu va fi un ”inexplicabil” care este mai presus cu mult. Și care decide pentru noi. Noi rămânând a fi doar un instrument în mâinile acestuia.

Știu copii cărora li s-au făcut transplanturi reușite aici, fără bani, iar medicația ulterioară, care e costisitoare și ea, este gratuită. Știu deja câteva cazuri de decese, în urmă cărora statul a ajutat mamele cu subvenții și pentru chirie și pentru copil, ca familia monoparentală să poată duce un trai decent. Inclusiv, acei copii cu autism pe care i-am văzut premiați în cadrul evenimentului de decernare a premiilor celor mai bui elevi de la școală, probabil că nu conștientizează că într-o altă țară ar fi fost marginalizați și batjocoriți. Iar familiile acestora etichetați pe viață. Iar țara în care s-au născut a fost decisivă pentru a se simți oameni integri, capabili să evolueze în ritmul lor, raportat la nivelul de dezvoltare cu care s-au născut. Așadar – norocul? Soarta? Sau de ce depinde până la umbră viața unui om pe acest pământ nemărginit? Și cât pot valora la un moment dat deciziile de strămutare, chiar și cele inexplicabile, luate în viață?

Comparam, la un moment dat, chiar și un simplu lucru, aparent nesemnificativ, dar care vorbește despre diferențe de percepție. Participând la petrecerea nepoatei mele Catinca, în Faringdon, am avut ocazia să observ comportamentul mămicilor de aici. Dintre toți copiii veniți a fost o fetiță care, a refuzat să intre în sală, în momentul în care a observat baloanele. ”Îi este frică de ele, de când a înțeles că atunci când le sparge altcineva, ea nu deține controlul și nu reușește să își astupe urechile”, mi-a zis mama ei. Nu a insistat în nici un fel, nu i-a zis mai ales clasicul ”Uite la alți copii că nu se tem!”  sau ”Vă rog să adunați toate baloanele, pentru că fiicei mele îi e frică!” cum ar mai proceda un anumit tip de mămici. S-au plimbat pe lângă sala amenajată, au mai povestit cu alți copii, care mai ieșeau de acolo, i-au adus gustări din interior fără să o forțeze nimeni sau să o facă să se simtă vinovată de frica pe care nu și-o poate stăpâni. Sau să o facă să se simtă ciudățică din această cauză. Și asta a fost. Un alt copil, a început să plângă când s-a stins lumina și a fost adus tortul, iar părinții l-au scos afară, explicându-i că imediat se va aprinde la loc și ei vor reveni. Nemaivorbind de simplu fapt că copiii sunt lăsați să își aleagă ei singuri hăinuțele, chiar și de nu sunt perfect asortate, cum ne-ar place nouă, mamelor, sau nu sunt adecvate evenimentului. Este alegerea lor și este încurajată. Atât. A, ce ar zice lumea??? Nu am observat să le pese nimănui de opinia celorlalți, copilul lor fiind mai important decât orice. Ce ziceți de astfel de atitudine? 

Copiii sunt diferiți și au dreptul să fie diferiți. Oamenii sunt diferiți. Se comportă și reacționează diferit pentru că E NORMAL SĂ FIE DIFERIȚI!

Mare, imensă chiar, diferență dintre societăți. De mentalitate. De educație. Nouă de ce ni se spunea că e ”rușine” să îți fie frică, că trebuie să fii viteaz și ”bărbat”, expresie preferată de mamele de băieți , ”să nu plângi ca o fetiță”- alt clișeu arhicunoscut și, mai ales, că trebuie să fii ca ceilalți copii. Unde este acceptarea ritmului individual de dezvoltare, adaptare și mai ales, de relaționare? Tot mai mult observ că modelele noastre de uniformizare și supunere erau greșite. De ”nu e voie” și conformare unor reguli impuse tot de noi, mamele. Exagerate. Mi s-a confirmat încă odată faptul că am instaurat noi înșine niște rigori, care mai mult au dăunat, atunci când, a nu știu câta oară ajungând la Serviciul de Urgențe în Londra, am văzut copii jucându-se oriunde doreau și cum doreau, chiar și cu capul pe podea, fără ca să fie ridicați și, mai  ales certați. (Am mai scris despre acest subiect în articolul ”Nu se poate!” de pe blog, la rubrica ”Nerv de mamă”). 

Încă mă mir de faptul că un coleg de-a fiicei mele, care venise în vizită, a intrat în bucătărie, unde pregăteam supa și m-a întrebat ce fac, cum mi-a fost ziua și mi-a povestit că mama lui la fel gătește supa. Apoi, i-a zis Ruxandei, de față cu mine, că are o mamă așa de tânără și că, e curios, la câți am născut-o? Întrebări dezinvolte, întrebări naturale. Comportament absolut firesc, pentru care eu , una nu eram pregătită. Cu atât mai mult cu cât, fiică-mea, mă anunțase telefonic că vine cu un coleg și cu o colegă la noi. Iar eu mă blocasem un pic, văzând că băiatul (care are 8 nume) era de culoare. De ce? Nu îmi explic. Era pentru prima dată când aveam un astfel de invitat în casă. Ulterior, când am întrebat-o, de ce nu mi-a zis că e de culoare, mi-a răspuns oripilată – ”Cum să iți zic la telefon, de față cu el, vezi că vin cu doi colegi, dintre care unul e negru?? Mama?? Ce contează asta? Oricum să știi că și-a dat seama că a fost primul copil de culoare care ne-a pășit pragul. Mi-a spus chiar că i-ai părut amuzantă, chiar”. Și eu care eram sigură că am reușit să fiu…relaxată 🙂

Acum, sunt mândră, că din mulțimea de copii care ies de la școală, este și Joseph, colegul Ruxandei, care mereu mă strigă de departe ”Hello, madame!” și îmi dă din mână, iar eu îi răspund mereu bucuroasă ”Hi, Joseph! How are you!” și înțeleg câte încă mai am de învățat despre oameni! Și, mai ales, despre naturalețe…

PS. În rest, e o iarnă caldă. Ieri au fost 14 grade și o mică ploiță. Flori peste tot și mai ales, ciupercuțe. Unele terase chiar și-au scos mesele afară și au pus meniul la vedere, iar ceștile de ceai aburinde au înmiresmat toată străduța…

Stări

11.58

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

descărcare

și te-ai grăbit să ajungi la spital

”de-or mai rămâne ape suficiente„ te rugai

era liniște pe secție

dormeau cu toții

în noapte aia nu mai năștea nimeni.

ai refuzat cu vehemență lama de unică folosință oferită de asistenta acră

căreia i-ai întrerupt visele dulci

și i-ai explicat, de mai multe ori, la completarea fișei de internare

cum se scrie corect ultima universitate absolvită.

nu conta că erai în plin travaliu

formalitățile sunt obligatorii

altfel nu poate fi înregistrată nașterea.

atunci l-ai urât pentru totdeauna pe Bolyai

uitasei unde îi e ”y”-ul.

printre durerile insuportabile ai mai deslușit ceva

despre o cutie de donații pentru reparația spitalului.

cea care te-a lăsat în pielea goală

doar în cămașa de noapte primită de la soacra

crede, probabil, că ai buzunare secrete pe undeva.

îți mai reamintește subtil că tot cu ea vei naște

iar toți ”îi mulțumesc” doar pe medici.

după opt ore de ispășire a păcatului Evei

corpul încă mai încearcă

am urât-o atunci și pe Eva cu tot cu merele ei.

”mi-ați promis că voi naște până la 12, domn doctor!”

i-am reproșat medicului tinerel

două fiole de oxitocină pe venă

coatele moașei urcate pe abdomenul tău.

un urlet de animal

un scâncet

vocea medicului ”11.57! ne-am încadrat!”

filmul a rămas fără sonor

Pastile fără zahăr

Prețul verticalității

Anda-Cristina VahnovanImagine9 comentarii

20264654_901942203277685_8880303217166365641_n

Noiembrie e o luna mult prea frumoasă ca să îmi permit să mă plâng de ea. Este luna nașterii mele, dar, am constatat ulterior, și a multor rude foarte dragi mie. În noiembrie e născută și mătușa Valentina Chirtoacă dar și unchiul Mihai Ghimpu, singurii rămași în viață pe linia paternă. Pe timpuri era luna petrecerilor în familia noastră mare până când, în anul 2000, tot noiembrie ni l-a luat pe unchiul Gheorghe. În ziua de 13. Atunci m-am supărat rău pe el. Ar fi putut să mai aștepte.

Gheorghe Ghimpu, pe lângă onoarea și norocul de a-i fi nepoată, era, în primul rând un luptător dârz. Exact acea dârzenie l-a mânat mereu să lupte pentru reunirea Basarabiei cu România, făcând parte din conducerea FNP-ului (Frontului Național Patriotic), înființat în ilegalitate după război, care avea ca scop ieșirea Moldovei din componența URSS și formarea Republicii Populare Moldovenești. Conducătorii frontului au cerut sprijinul României în lupta împotriva Uniunii Sovietice, iar autoritățile de atunci (anii 1969-1970) i-au trădat pe conducătorii acestuia, anunțându-l pe Președintele KGB al URSS, Iuri Andropov, despre intenția Frontului și despre demersurile făcute către autoritățile românești. Toți cei trei conducători au fost arestați, judecați și apoi încarcerați, cu sentințe diferite, în lagărele din Mordovia și regiunea Perm ale GULAG-ului (GULAG-ul a existat până în anul 1960) sovietic. După șase ani grei, fiind ”eliberat” unchiului Gheorghe i s-a interzis orice activitate pe făgaș pedagogic (unchiul având și studii doctorale, fiind doctorand la institutul de Fizică Biologică al Academiei de Științe al Uniunii Sovietice la Moscova).

Însă un luptător adevărat este luptător până la moarte. Odată cu proclamarea restructurării, Gheorghe Ghimpu s-a încadrat activ în Mișcarea de Renaștere Națională și de democratizare a societății, fiind ales ca secretar responsabil al Sfatului și membru al Comitetului Executiv ale Frontului Popular. Apoi, în perioada 1990-1994 devine deputat în Parlamentul Republicii Moldova și autor al proiectelor de lege privind reabilitarea victimelor regimului totalitar de ocupație. Pe 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSSM a aprobat tricolorul ca drapel de stat. Lui Gheorghe Ghimpu i-a revenit meritul de a înălța tricolorul pe clădirea Parlamentului și acela a fost momentul de glorie și de fericire al unchiului. Nimeni altul nu ar fi fost mai în măsură să arboreze tricolorul în Chișinău. Iar mândria surprinsă în acea poză legendară, realizată pe clădirea Parlamentului este, cea care îl reprezintă în toată profunzimea crezului său românesc.

Copil fiind, nu totul ce se petrecea în jurul nostru înțelegeam și conștientizam pe deplin. Dar, îmi amintesc că atunci când intra pe ușă unchiul Gheorghe, în trenciul său de piele, cu pălăria pe cap, mereu cu ținuta dreaptă și capul sus, se lăsa tăcere. O liniște admirativă chiar și peste gașca gălăgioasă de verișori. Iar atunci când se ridica în picioare cu un pahar în mână, discursul său era demn de marele tribune ale lumii – tăios, răspicat, într-o română perfectă și fără nici un pic de frică. Mereu am fost fascinată de această calitate a unchiului Gheorghe – era neînfricat. Nu l-au putut frânge nici un fel de condamnări și nici Gulag-uri. Nici un fel de persecuții și amenințări. Pentru că altfel nu ar fi fost el.

Însă… la doar două luni după nunta mea, din septembrie 2000, aceleași rude care umpluseră sala festivă a Institutului Politehnic din Chișinău, pășeau acum în urma sicriului spre Cimitirul Armenesc. Îmi amintesc tot acel drum lung de la Monumentul lui Ștefan cel Mare, unde am zăbovit ceva vreme, cu pauze și cu podurile tradiționale așezate de mătușile mele în fața cortegiului, acel frig de înghețau lacrimile pe fețe și ne afundam tot mai mult în batice, și acea disperare de văduvă simțită în privirea mătușii Zina. Nu pot uita momentul când unchiul Mihai, aproape de intrarea în cimitir, a rugat să ne mai oprim o dată și s-a așezat la capul fratelui său, cuprinzându-l cu palmele. A cerut să îl lăsăm, încă un pic măcar, să mai stea lângă el. Iar ochi îi erau împietriți de durere. Îmi amintesc foarte bine vaietele bunicii Irina, care își pierdea al doilea fiu deja, și care, pe perioada cât a stat unchiul Gheorghe în comă, întreba insistent unde este, pentru că avea presimțiri proaste. Adevărul a fost ascuns de ea pe toată perioada cât au mai fost speranțe, dar inima mamei, care a străbătut toată Rusia timp de șase ani, ca să îi aducă fiului ei plăcinte ca la Colonița, nu putea fi păcălită. Chiar și faptul că acel Jiguli alb, din fiarele contorsionate ale căruia a fost scos fiul ei, a stat apoi mulți ani în garajul de lângă casă, nu l-a știut până a murit. Pentru că ar fi fost mult prea mult pentru ea.

Însă,cei mai mulți ani după acea înmormântare, mi-au răsunat în urechi strigătele disperate al verișoarei mele Oana, copilă de vreo 15 ani, cred, pe atunci, care nu se putea opri din plâns cu cât mai aproape de groapă era sicriul. ”Tăticuuuuuuu!!! Tăticuuuuul meu!!!!” Mă lipisem și mai tare atunci de tatăl meu și plângeam în fularul lui vișiniu de frică zilei când voi rămâne și eu fără tată.

De-ar fi văzut unchiul Gheorghe cum acea fetiță plăpândă s-a transformat într-o femeie frumoasă și puternică și ce moștenitori frumoși i-a dus pe lume, trei la număr – Amelia, Anamaria și Andrei, iar de la ceilalți doi copii mai mari, Corneliu și Mariana, a mai fost binecuvântat cu încă doi – Andreea și Ștefan- poate ar fi plecat mai împăcat. Nu a apucat, din păcate, să îi cunoască pe niciunul. Însă, dacă ar fi știut ce întorsătură va lua viața politică din Moldova, nu cred că și-ar fi găsit liniștea, așa cum sunt sigură că și acum, de acolo de sus, privind la toată debandada din țara pentru care a suferit enorm, nu face decât să strângă puternic maxilarul, așa cum obișnuia să îl înclește când era supărat, și să taie cu privirea.

Odihnește-te în pace, unchiule Gheorghe, acolo sus, dacă mai poți să îți găsești odihna, și să știi că îți port cu mândrie genele, chiar și pe meleaguri englezești, aducând aici, în puținele bagaje, și un tricolor. Simbol al verticalității tale. Iar cuvintele inscripționate pe piatra ta de mormânt ”Ne vom salva doar revenind la românism şi realizând reîntregirea neamului românesc!” este motto-ul genelor noastre, a celor care încă luptă, al fratelui Mihai și al nepotului Dorin. Care nu vor renunța. Pentru că sângele apă nu se face…

13.11.2018
13.11.2018

Pastile fără zahăr

Nu pot decât să-ne-mpăcăm

Anda-Cristina VahnovanImagine10 comentarii

20180720_170354_009.jpg
Introdu un text asociat

Nu e tocmai ușor. Să vezi în oglindă alt chip decât cel înregistrat pe propria retină a amintirilor. Nu e tocmai plăcut să îți simți încheieturile și mai ales acele fisuri ale vitejiilor din trecut, care acum își spun cuvântul. Și nu e tocmai de acceptat faptul că partea cea mai mânată de pânze a vieții își cam trage ancora pe aceste maluri. Că vrem sau nu – timpul și le ia pe ale sale. Și le revendică hapsân, mușcând parcă tot mai aprig. Te lasă fără arme pe un câmp al bătăliilor încă neterminate.

Când vârtejul apei te trage în jos, nu are sens să te opui. Așa citisem undeva. Trebuie doar să te aduni în poziția embrionară și să te lași dus de curenți. De nu te opui – mai ai șanse să supraviețuiești. Dacă o fi adevărat – e valabil și pentru ani. Și atunci, lasă-i să te ducă ei.

Puțini încă, dar adevărați. Agitați peste măsură, dar lângă ai mei. Și, mai ales, descotorosiți de toate pe câte nu le-am mai putut duce. Eliberați de condiționări și norme restrictive, sarcini impuse și forțate, care îmi îngreunau viteza pașilor dar, mai ales, ale deciziilor. Fără regrete. Celor făcuți le-a expirat termenul de valabilitate. E trecutul.  Și îl duc după mine. Negarea denotă neputință. Acceptarea – maturitate. Ăia strâmbi m-au învățat cel mai bine cum trebuie să calc corect ca să pot dansa. Și sunt mai tare datorită lor.

Sunt ai mei. Toți cei 40 duși cu capul sus.

Și le mulțumesc că mă poartă…

Travaliu creativ

Câinele nemângâiat

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

45367101_475309979627019_3230984604064153600_n

Câinele de bronz al Emanuelei este mai mult decât o poveste tristă. Este o altă formă a singurătății profunde. Mult prea mature pentru un copil, rămas să se îngrijească singur, după ce mama a plecat la Moscova, la muncă, iar tatăl, pe care eroina principală tot încearcă să și-l apropie, își demonstrează incapacitatea de a iubi așa cum și-ar dori ea. Poate chiar cum ar fi normal. Dar există, oare, reguli ale normalității?

”Erau numai zile de după plecare – lungi și confuze. Cenușa pe care o împrăștiam pe fața casei. Focul care se aprindea numai atunci când venea vecina să mă ajute. Mâncarea, niciodată destul de fiartă. Disperarea, după ce țâncul tărcat înghițise din insecticid și murea încet, privindu-mă cu ochii străvezii. Picățelele care se prelingeau de la lumânările aprinse – unica sursă de lumină după asfințit în perioada strategiilor de economisire a energiei electrice, și acopereau, ca într-o biserică, toate țoalele din casă”.

Pe măsură ce distanța dintre fetiță și părinții ei devine una tot mai mare, se intensifică introspecțiile, conștientizarea realității, fără așteptări ireale. Urmărim un proces de maturizare și resemnare. Multă suferință și foame. Sărăcie și disperare.

”Făceam pașii enormi cât casa. Botinele se făceau tot mai mari, tot mai grele. Picioarele nu mai ascultau. Pământul se luase după noi. Și inspiram aer. Și expiram țărână. Și inspiram bulgări. Și expiram brazde. Și nu reușeam să mă trezesc. Mă sufocai. Timpul nostru expirase, nu doar în vis, așa credeam. Automatismele fuseseră șlefuite până la perfecțiune, legăturile neuronale nu se trădaseră”.

Dezamăgirea se aprofundează și după reîntâlnirea cu mama, care trimite colete lunar, dar care, nu înțelege rostul unei îmbrățișări: ”Și simt că acuși o să îmi dea lacrimile. E peretele ăsta între noi. Și nu știu cum să îl ocolesc. Și nici din ce parte să mă apropii. De fapt, vreau atât de puțin, atât de puțin! Nu vreau nici un fel de teatru rus, nici bolișoi, nici malenikii. Vreau doar să mergem acasă… și dacă e posibil să vorbim. Se poate și cu lumina stinsă. Nu-i o problemă. Sau, dacă nu e posibil, să tăcem. Să tăcem amândouă, împreună… Și să mă cuprindă. Și să mă țină strâns-strâns până îmi trece sau nu îmi trece… Și să plângă cu mine dacă vrea, dacă simte nevoia. Poate totuși simte nevoia… Sau să zică …Plângi cu mama. Nu mai plânge singură. Hai să plângem împreună… În sfârșit! De fapt, ce căutam, pe cine am pierdut aici, la Moscova?”

Iar textul de final constituie chintesența cărții. Comparația încercărilor chinuite și până la urmă eșuate ale unei speranțe de reușită între cățelul Șarik și relația tată-fiică: ”Când era doar un țânc (Șarik), cineva îi aruncase niște oase de pește și, cum se repezise lacom la ele, o așchie îi rămase în gât. Era greu să asculți accesele lui chinuitoare de tuse, de vomă, când încerca să elimine osul. Ne simțeam neputincioși. Veterinarul la fel. Când mă gândesc la Șarik, la noi mă duce gândul. Totul părea a fi normal până în clipa când reveneau accesele de tuse și vomă, iar cu ele, speranța noastră a tuturor că va reuși… Dar n-a reușit niciodată. Deși s-a străduit mult de tot. A și trăit mult de tot. A murit cu osul acela înfipt adânc în piept. De fiecare dată când se căznea, eram siguri că va reuși. Însă, fiecare încercare nu era decât o altă încercare. Încă una. Încă zece. Un refren. Iar și iar. Te-am pupat”.

Câinele de bronz, sau mai bine zis, Emanuela Iurkin, reprezintă pentru mine o mare surpriză. A profunzimii și a scrisului succint, bine structurat și dozat. Așteptările vor fi mari și de la următoarea carte a autoarei, care sper că nu se va opri aici.

Hoinar-hoinărel

Trei fețe ale Israelului

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Am fost invitați acum șapte ani la o nuntă religioasă în Ierusalim. Se căsătorea un bun prieten de al soțului meu, evreu din Bălți, emigrat în SUA, cu o fată evreică din Azerbaijan stabilită în Israel de ceva ani buni. Ambii reîntorși la religie. Cunoștință li s-a făcut prin intermediul școlilor religioase la care studiau, inițial prin Skype, apoi el a venit să o cunoască personal. Întâlnirile aveau loc neapărat în public sau în prezența unei terțe persoane. Ambii vorbeau rusa, fiind descendenți din state foste sovietice. În câteva săptămâni a urmat nunta. Și astfel, noi, ”vorniceii” din partea mirelui, am ajuns în Ierusalim.

45052687_261047227916621_5524244183734288384_n (1)
Ierusalim. Martie 2011.

Pentru cei din societățile moderne, care nu au mai fost în Orient niciodată, este un soi de șoc. Totul. De la climă, limbă, îmbrăcăminte, reguli și până la rugăciunile citite în plină stradă sau prin stațiile de autobus, la anumite ore – dimineața, la amiază și sera.

Acum, obișnuită fiind și cu camerele de rugăciune de prin aeroporturile lumii, nu mi se pare ceva ieșit din comun. Pe atunci, însă, deschisesem pentru prima dată ochii către o altă lume. Către alte realități. Starea de alertă se simțea în aer, datorită atacurilor ce avuseseră loc în acel an, în 2011, iar controlul prin genți, la intrarea în orice magazin mai mare, și verificarea identică celei din aeroport, mi s-au părut greu de suportat.

Apoi e vorba și de climă, pe care trebuie să fii obișnuit să o suporți mai ales în lunile de vară. Noi fusesem în martie pe atunci, iar acum am revenit în octombrie, pentru a merge la mare cu copiii. Toamna și primăvara temperaturile sunt de vis. Vara, însă…

Nunta a fost frumoasă.  Mireasa – de poveste. Un chip caucazian unic. Rude venite din SUA și din Caucaz – cele din partea miresei.  Noi, tinerii – din Moldova și din România. Femeile au stat separat de bărbați. În mijlocul sălii a fost instalat un gard mare, alb. Bărbații se distrau pe de o parte a gardului, femeile – pe cealaltă. Și foarte-foarte mulți copii, care alergau și dansau printre părinții lor. S-a cântat și s-a dansat ”7,40” și ”Hava Naghila”, asta, din ce mai știam și eu. Tradițiile au fost frumoase și respectate cu strictețe: contractul prenupțial (prin care el se obliga să o asigure cu de toate, iar ea (atenție!) nu era obligată la nimic) semnat de față cu un Ravin, binecuvântarea dată mirilor sub Hupă, acel acoperământ alb sub care intră mirii înainte de a fi declarați soț și soție, spartul cu piciorul a unui pahar de sticlă și apoi, acea oră în care mirii se retrag, pentru a se cunoaște. Cel mai tare mi-a fost milă de fotograf, care, toată nunta urca pe un scăunel ba pe de o parte a gardului, ca să facă poze la bărbați, ba pe cealaltă parte, ca să facă poze la femei. A fost frumos! Am fost, desigur și pe la muzee, și pe la Zidul Plângerii și pe la Cetatea lui David. Cât am reușit atunci pentru a ne cultiva și îmbogăți spiritual.

A fost un Israel al tradițiilor bine păstrate și al religiozității. Al familiilor cu mulți copii și mămici cu peruci. Al hasizilor cu zulufi la urechi, care au refuzat să facă poză cu mine. Al mixului constant dintre evrei și arabi. Ierusalimul.

De data aceasta am stat câteva zile în Tel Aviv, apoi am plecat spre Eilat. Le-am promis copiilor, care nu au mai fost de doi ani la mare, că în această vacanță se vor scălda în două mări – Mediterană și cea Roșie. Pe cea de a treia  – Marea Moartă, au văzut-o doar din autobus. Nu a mai fost timp și pentru ea de data aceasta. Astfel, am putut vedea și alte două fețe ale Israelului.

Tel Aviv-ul mi-a amintit de străzile Bucureștiului, cu acele case naționalizate, părăsite și delăsate, înserate unde și unde printre case mai vechi sau blocuri noi. Bănuiesc că au fost ale familiilor strămutate, dar nu mi-a confirmat nimeni informația. Haos, agitație, mulți turiști. Unele străduțe mi-au amintit de Amsterdam, cu shop-uri din acelea cu draperii trase, care există și aici, cu magazine de lenjerie intimă provocatoare în vitrine și cu drapele cu curcubee prin geamurile caselor și a unor birouri. Nimic, în afară de limba ebraică, nu îmi amintea de Ierusalimul pe care îl cunoscusem. Și aceasta, bruiată mult de vorbitorii de rusă, care erau la tot pasul.

Tel Aviv 2018

Marea – superbă și caldă. Salvamarul – rusofon. Pe plajă – loc amenajat pentru persoane cu dizabilități. Acest detaliu l-am întâlnit pentru prima dată de când călătoresc. Bilă albă! Multe locuri de joacă și pentru sport, dar și tonete cu cărți, lăsate în aer liber, pentru a încuraja cititul în parcuri și prin gări. Și multe trotinete electrice, aparent abandonate, dar de fapt, lăsate prin oraș. M-au surprins plăcut. E vorba de un mijloc de transport, gestionat cu ajutorul telefonului, care oferă posibilitatea de a utiliza trotinetele din oraș pe anumite distanțe și apoi de a le lăsa în punctule finale. Plata se efectuează prin intermediul telefonului. Ieftin, bun și mult în kilă, cum s-ar zice. Nu ne-ar încurca și la Londra un astfel de serviciu.

Prețurile la imobiliare, la care mă raportez mereu când sunt într-o țară nouă, mi-au confirmat că este un fel de Londră orientală. Doar că în deșert. Așa că, descoperind un Israel mult mai modern și diferit de cel cunoscut anterior, am pornit în punctul cel mai de Sud – spre Mare Roșie, în Eilat, pentru a cunoaște și realitățile de acolo.

Cinci ore de mers într-un autobus preaplin. Cu oameni care au stat și în picioare. Cu prize pentru încărcat telefonul și aer condiționat. Cu opriri în niște stații abandonate și uitate de Dumnezeu în plin deșert, unde mai existau rămășițe a unor vecee și a unor McDonalds-uri închise. Stânci pe de o parte. Stânci pe de alta. Și așa tot drumul, până la punctul de control, la care a intrat un soldat înarmat, s-a uitat printre rânduri și apoi a coborât.  Nici până astăzi nu înțeleg unde mergeau acei oameni care coborau în acele stații, în plin deșert, și rămâneau acolo. Cât vedeai cu ochiul era doar stâncă și arșiță. În schimb – panoramele au fost superbe, mai ales cele cu Marea Moartă. Incredibil, mi-am zis, că pe acest pământ făgăduit, s-a putut cultiva ceva și s-a putut locui. Incontestabilă mână a lui Dumnezeu. Altfel nu găsesc nici o explicație.

45119294_2196080823986414_7331976213310734336_n
Marea Moarta. 2018

Eilatul ni s-a arătat ca o gură de Rai. Așa a și fost prevăzut, fiind o destinație turistică. Verde, cu multe plante și palmieri, cu plaje superbe, care dădeau în frontiera cu Iordania. Iar de cealaltă parte a plajei era Aeroportul. Avioanele zburau la o înălțime incredibil de mică și aterizau peste drum de plajă. De la pozele din mare, la câțiva pași distanță, făceai poze cu indicatorul de frontieră și cu radarul instalat de Israeleni.

Eilat, 2018

Starea de încordare am simțit-o și aici, doar că s-a risipit repede, odată schimbată privirea spre liniștea instalată pe șezlonguri și frumusețea mării, înconjurată de munții Iordaniei. Un al treilea Israel. Cu cel mai frumos apus văzut vreodată. Apropo, un paradox pentru mine. Soarele apunea la ora șase seara, iar oamenii se scăldau în continuare pe întuneric. Aparent e ca și o vară caldă cu temperaturi de 30 de grade, dar cu apus de toamnă. Splendid. În Eilat am văzut și primele bancomate de schimb valutar. Puteai schimba banii la orice oră. Din păcate, atât leul moldovenesc, cât și RON-ul românesc, nu intrau pe lista valutelor existente pentru schimb. Vânzătoarele la magazine – vorbitoare de rusă. În contextul dat rusa m-a salvat. Magazinele nu aveau prețuri fixe, sau dacă aveau – erau trecute două cifre: una cu tva și alta – fără. Find zonă liberă și neplătitoare de taxe ți se explica cât ar fi costat în altă țară, adică mai scump, dar nu sunt sigură dacă nu este doar o strategie de marketing bine pusă la punct.  Și scump. Totul foarte scump.

Eilat, 2018

Drumul de seară, spre aeroport, era tot marcat cu luminițe pentru că iluminat public nu exista. Aeroportul de la care am pornit spre casă a fost unul atipic. Vorbesc de cel din Ovda, la o oră distanță de Eilat. De fapt, era un cort lung în deșert. Dar cu un control de securitate foarte strict. Cu multe întrebări referitor la scopul călătoriei și locurile vizitate. Dar neapărat cu loc de joacă pentru copii,  la care am văzut mai mult tătici decât mămici. Familii cu copii erau multe. Și culmea, nimeni nu se arătau indignați sau deranjați de gălăgia sau de agitația pe care o făceau copiii. Nimeni nu le făcea observații. De multe ori, nici chiar părinții lor. Da, și am văzut o mămică plină de răbdare, care călătoarea singură cu trei copilași și care m-a uimit prin calmul de care a dat dovada încă din aeroport și până la aterizare.

Copiii sunt cea mai mare avuție a evreilor. Și aici am avea de învățat…

Loc de joacă în aeroportul Ovda
Aeroportul Ovda

 

 

 

 

 

 

Hoinar-hoinărel

Și e a doua toamnă

Anda-Cristina VahnovanImagine2 comentarii

Londra ne alintă și de această dată cu o toamnă caldă-caldă și fără ploi. Glumim deja, zicând că emigranții au adus cu ei câte un pic de soare din țările lor de baștină și au încălzit-o. În acest ritm, în câțiva ani, se prea poate că se va ajunge la temperaturile din deșert, însă Brexit-ul are grijă de acest fenomen. Sper doar, să nu readucă ploile abundente și depresive despre care doar am auzit că se purtau pe timpuri. Că de celelalte efecte ale schimbărilor de după luna martie, urmează să aflăm.

 

Toamna, în schimb, rămâne a fi splendida prin paleta cromatică așezată peste vegetația din abundență a orașului. Ușile colorate ale englezilor mă amuză. Simt impulsul de a mă da jos chiar și din autobus pentru a surprinde câte un peisaj magic. Noroc că nu te costă nimic, atunci când urci a doua oară în autobus pe parcursul unei ore. Că altfel luxul ar fi prea mare. Și avem noutăți – unul dintre membrii familiei s-a declarat a fi vegetarian, iar altul vrea să facă un challenge de 7 zile  – să încerce doar mâncare vegană și să îl filmez zi de zi, ca apoi să postăm pe youtube. Sper să fie totuși o idee trecătoare, că numai de asta nu îmi arde acum. Iar după aceste 7 zile, copchilu’ a rugat să îi fac o tigaie mare de șnițele că, doar,  numai din frunze și nuci nu cresc bărbații adevărați. Noroc cu cel de-al treilea care mănâncă carne unsă pe carne și la desert niște chiftele, fără nici o salată sau verdeață, bucurându-se că frații lui s-au dezis de bunătatea proteică. Vivat muștarul ca unica garnitură! Așa că am restructurat compoziția caserolelor – umplându-le cu mai multe batoane cu susan, fructe, batoane de fructe, batoane de nuci și multe frunze în sandvich-urile cu brânză și cașcaval. Am învățat cum se face maioneza din caju și am dat-o mai mult pe pasta de susan – tahini-ul. Da – și falafel-ul este noul venit în familie. Cum zicea un moldovean de pe-aicea ”un fel de ”fignea” orientală din cereale, care costă cât carnea”. Și îi dau dreptate. Deja despre noi, părinții care, cică ținem dietă fără carbohidrați, mă abțin să povestesc. Și așa e veselia mare în bucătărie pe când ajung să pregătesc o masă pentru toți. Mă mai salvează, apropo, noua descoperire – pudra de ceapă, care m-a scutit de tocatul cepei, călitul  și apoi blendatul ei ca să nu îl identifice copiii în mâncare. Măcar o veste culinară buna pentru luna asta. Noroc și de-atâta.

La școală, de mâine, se intră în vacanța de toamnă. Li s-au dat copiilor ceva teme de vacanță. Mămicile sunt (suntem) indignate la unison – vacanțele sunt pentru odihnă și nu pentru a căra fișele după ei la bunici sau la mare. Sunt perfect de acord. Nu că ne-am fi spetit tare mult în toamna aceasta, dar câte o temă pe zi tot am început să facem. Nici chiar totul deodată (De m-ar auzi mamele din România) ! Normele de securitate au fost înăsprite din nou. Dacă te înțelegi cu vreo mamă din clasă să îi iei copilul după ore, aceasta trebuie să meargă personal de dimineață la secretariat, să lase datele persoanei care ridică copilul și să primească un cod secret în schimb. Codul îl va comunica mămicii care îi va lua copilul, iar învățătoarea va ști și ea de acest cod, primit pe o foaie de la secretară. Când ajungi să iei copilul străin de la școală, aceasta te întreabă codul și îl compară cu al ei. Treaba e foarte serioasă, cu toate că pe noi ne cam umflă râsul. Zici că ne jucăm de-a războiul și codul Morse. Știm, însă, cu măsurile nu au fost luate degeaba, așa că  încercăm să ne abținem și să o salutăm politicos pe directoarea școlii care ne petrece aproape mereu la poartă la plecare. Apropo – lăudabil gest.

La școala celor mai mari li s-au înăsprit sancțiunile pentru întârzieri, pentru uniforma incompletă și pentru cei care sunt prinși cu telefonul în timpul programului școlar, ajungând acum și până la o oră de ”detenție”. Am primit un mail unde ne anunță că nu e voie cu părul vopsit dar și o scrisoare din partea unei învățătoare pentru fiica mea, în care o laudă pentru implicarea activă din timpul orelor. Un fel de mulțumire venită prin poștă, care nu poate decât să bucure inima părinților.

44205210_277192509574233_7628442434065661952_n

Și dacă nu aveți adolescenți în casă și credeați că era ”pieselor lego” înșirate prin toată casă este ce mai grea, țin să vă anunț că unghiile false intră la fel de nerușinat în tălpi. Și mai au și ștrasuri. Și am auzit că și colegele de vârsta fetei mele, ratează stațiile de autobuz, în căutarea unei unghii rătăcite prin transport. Iată așa probleme are tineretul din ziua de azi. Ei, nu că noi am fi fost mai presus cu ceva, dar unghii false în URSS nu erau. Iar faptul că până acum încă nu a luat foc casa de la placa de păr uitată în priză, este doar o pură coincidență. Landlordul (proprietarul) nostru nu cunoaște româna și nu citește blogul meu, așa că vă destăinui doar vouă secretul. Iar ideea mea genială de a crea un grup de familie pe Whatsapp, pentru a transmite mesaje tuturor în paralel, s-a lansat cu o mare nedumerire de la bun început: pe când încă constituiam grupul, unul din membrii lui a și ieșit. Mișcare de șah curat adolescentină. Cică: ”Și așa știu ce am de făcut!” Important e că am reușit să mă amuz de fază. Știu că nu am ce face cu vârsta asta deochiată și mă obișnuiesc cu felul lor atipic de a vedea lucrurile. De exemplu, atunci când tatăl lor i-a rugat să îmi cumpere flori, în absența lui, cel mai mare, uitând, l-a delegat pe cel mai mic. Ăsta, pentru că nu are câine pe care să îl trimită la magazin, nu a avut de ales. Ne-am dus împreună, dr am stat în fața magazinului să îl aștept. A venit bucuros cu ”cea mai faina floare din magazin”. O găsiți în poza de mai jos.

44306306_2450345305006410_7461542861096353792_n

 

Timpul s-a mai răcit dar tot văd oameni în sandale – de plouă sau e soare. Iar cei răciți nu ezită să poarte mască de protecție pe față din respect pentru cei din jur. Am urmărit pentru prima dată în viață un cortegiul funerar tras de cai, dar nu am identificat naționalitatea defunctului. Bănuiesc că procesiunea făcea parte din tradiția vreunei culturi anume.

Văd tot mai multe tinerele cu cărucioare pentru produse, iar eu îl țin pe al meu nou-nouț în dulap, până la următoarea criză de spate, cred că. Sau aștept 40-ul să își intre pe deplin și în acte, ca să dau startul – nu știu. Aici am o problemă sigur. Și degeaba îmi zic prietenele că oricum nu mă vede și nu mă știe nimeni, mă văd eu în reflecția din vitrină și mor încet. Probabil că am ajuns la vârsta la care mă interesează mai mult cum mă simt eu, decât cum mă văd alții. Iar eu cu căruț nu mă vedeam decât babă. Uite așa.

Iar pentru că ”acțiunile de eroism” din tinerețe le simt acum pe deplin prin scârțâitul tuturor încheieturilor – am mers la masaj. Evident că la o moldoveancă care are mâini, aș zice de aur, dar nu – sunt de fier. Mai am o speranță să mă pună pe picioare. Și am înțeles că atunci când vrei să ai subiecte de vreo carte, trebuie să te faci ori coafeză, ori cosmeticiană, ori manichiurista, ori maseuză. Auzi o tonă de povești de pe la toate națiunile posibile venite aici. Unele chiar triste, de altfel.  Și uite așa trec zilele – printre povești, sandvich-uri, cumpărături, cursuri de engleză și dureri de spate. Noroc de evenimentele culturale la care mai trag o gură de alt aer. Cu doză dublă de oxigen. De data aceasta am cunoscut doi autori minunați – Corina Ozon și Paul Gabor, iar seara a fost splendidă. Pentru mine sunt vitale asemenea întruniri.

 

Iar că să nu uit de unde am plecat, vorbind ieri la telefon cu patronul unei firme din România, clienta căruia sunt de mai bine de 10 ani, pentru a-mi explica mai în detaliu modalitatea de schimbare ale aparatelor de marcat (că doar trebuia musai schimbate, să se ma îmbogățească ceva firmulițe-create-în-grabă) mi s-a reproșat că ”îl țin la telefon”, iar el mai are o grămadă de clienți în birou. Ha!!! Și eu, adică, numai pentru că îl sun, nu mai sunt clienta lui, sau sunt mai puțin importantă, pentru că sun din Londra? Cum vine asta?

Poți schimba mii de aparate de marcat cu sute de euro bucata, dacă nu îți schimbi mentalitatea – nu te ajută deloc emanciparea tehnologică. Și iarăși mi-am amintit de ce am plecat din țară…

PS. Luna aceasta ne implicăm voluntari în proiectul  ”Shoe box Moldova” pentru copilașii din Moldova. Dacă sunteți în Londra și vreți să participați cu donații, hăinuțe și jucării noi, rechizite și dulciuri, nu ezitați să îmi scrieți. În garajul meu seva găsi loc pentru toate cutiile. Vă aștept cu drag!

 

 

Travaliu creativ

Lumile diferite ale Lilianei Corobca

Anda-Cristina VahnovanImagineUn comentariu

Corobca

Ne-am înțeles sa realizăm acest interviu cu Liliana pe când speram să ne întâlnim cumva la Cluj. Nu a fost să fie. Drumurile nu așteaptă. Nu am putut face decât să le presor cu cărți – Kinderland-uri, Imperii și Siberii. Lumi diferite. Lumi ale abandonului, ale singurătății și ale exilului. Dar și ale rezistenței. Sunt toate despre diverse forme ale supraviețuirii, dominate de personaje feminine puternice, bine conturate.

Liliana, toate personajele tale, de la fetița care își crește singură frații, pentru că părinții au plecat la muncă în Italia, de la Rafira, care, uite că trec anii și tot nemăritată e, dar nu cade în păcatul seducției,  până la Cuța, cea deportată în Siberia, sunt exemple de femei puternice. Femei cu credință. Am observat că această forță este o caracteristică necesară supraviețuirii și este liantul dintre aceste personaje.

Doar Ana din Capătul drumului este atât de credincioasă, altele fie nu sunt deloc (cenzorița din Caiet de cenzor), fie alta este miza cărții și nu mă refer la gradul lor de religiozitate. Nici nu cred că sunt toate femei puternice. Dar nu vreau să iau pâinea de la gura criticilor literari sau a cititorilor.

Păi fetița din Kinderland este o fire puternică, care își crește frații de una singura și care crede că într-o zi mama se va întoarce și tatăl se va răzbuna pentru toate nedreptățile. Sau Rafira, care este o fată cu principii adânci și care crede că într-o zi va apărea El, cel care îi va merita trupul și sufletul, în contextul în care toate colegele ei gustase deja mai mute relații. Oare nu sunt femei puternice? Eu așa le-am simțit, făcând legătura cu persoana ta, pe care o văd puternică și dârză.Ori nu asta trebuia să se înțeleagă?

Candoarea, tandrețea, puritatea, feminitatea, fragilitatea înseamnă la personajele mele mai mult decât puterea. Le-am pus în situații-limită și nu avut încotro, au trebuit să se descurce. Dar nu puterea lor contează în primul rând. Există la ele o forță spirituală, o încăpățânare de a rezista și aceasta se poate numi putere. O anume putere este ocolită, iar eu o disprețuiesc, ține de efemeritatea lumii și dacă m-aș exprima precum Cuța din Capătul drumului, aș zice că acea putere smintește și putem încerca să ne ferim de ea.

Apropo de Cuța, supraviețuitoarea din Capătului drumului, m-a impresionat în mod deosebit datorită puterii ei – de a nu ceda, de a crede, de a ierta. Chiar și pe cea care i-a ”ucis” fata. Știind că ești și cercetătoare și că aceasta carte a implicat un studiu științific amplu, voiam sa te întreb dacă acest personaj a fost unul real, sau doar este un cumul de calități feminine adunate într-un singur personaj?

Cuța-străbunicuța este un personaj inventat. Din mărturii știam că va fi optimistă și foarte credincioasă, pentru că așa erau cam toți supraviețuitorii. Când am început s-o văd, când s-a conturat în mintea mea, nu gândeam în termeni „critici”, dar, da, este un cumul, sunt câteva bunici, câteva băbuțe pe care le-am cunoscut, bunătatea femeilor de la țară, a celor care au supraviețuit chinurilor de atunci. Dar cel mai mult este chipul bunicii mele Anastasia, mama mamei, de o blândețe excepțională.

P2060044

Detaliile teribile ale supraviețuirii descrise în carte, lipsa mâncării în tren, păstrarea morților pentru a beneficia de porția lor de pâine, lacrimile cu care își potoleau setea muribunzii sunt înfiorătoare. Tu, cât ai scris, cum le-ai putut îndura, mai ales că, bănuiesc că materialul brut includea o multitudine de alte grozăvenii de genul ăsta?

Omul poate îndura mai mult decât crede. Nu am avut certitudinea că voi rezista cu atâta tensiune, am combinat scenele tragice și dure cu povești (căutarea, selectarea, adaptarea lor), cu folclor, dar a mers repede și m-am descurcat bine. Erau niște pasaje la care am plâns și, după terminarea cărții, am vrut să uit tot, să mă distanțez, să fac altceva.

Este ceva ce nu ai putut include în carte și de ce?

Da, multe scene din viața deportaților, câteva povești asiatice, cu tigri și vrăjitori, scena finală în care Ana și Eugen se întâlnesc, conversația între cele două surori (Ana, studentă la Iași și mai mica Eugenia, care stă cu străbunica la țară). Devenea prea lung romanul și am renunțat.

Vorbele Cuței referitor la lumea modernă în care trăim, fără credință, fără comunicare directă între oameni, fără jocul copiilor în praf, ci doar pe calculator, pierderea credinței, a omeniei – este de fapt un semnal de alarmă. Ce consideri că este cel mai grav dintre toate astea?

Sunt legate toate, am spus în carte tot ce am avut de spus, nu-mi place să fac morală și să-mi explic romanele, banalizându-le. Viața merge înainte, așa cum e ea.

Trădarea aproapelui poate fi iertată? Sau trebuie?

Și poate, și trebuie, așa cred. Dar un preot ar fi mai indicat să răspundă.

Ar supraviețui omul modern, în condițiile actuale, unui astfel de drum lung? Sau, pe cât și-a mai păstrat omul din ziua de azi capacitatea de a se adapta oricăror împrejurări, da a supraviețui?

Unii ar supraviețui, alții nu, ca și atunci, de altfel. Nici în 1941 n-au supraviețuit foarte mulți. Întotdeauna cineva rezistă sau trebuie, în orice caz.

După Capătul drumului mi-e greu să mai vorbesc despre alte subiecte, părându-mi nesemnificative celelalte. Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne este, însă, un destin greu de dus. Sau te poți împăca cu el, totuși?

Singurătatea din Imperiul fetelor bătrâne mă preocupă acum la fel de puțin ca singurătățile din alte romane pe care le-am scris și le voi mai scrie. Dar e o temă cu mult potențial. Nu subiectele sunt sau nu nesemnificative, ci modul de a le privi și de a le aborda. Se pot scrie capodopere și despre muște. Poți rata sau nu orice. Există un decalaj între preocupările autorului într-un domeniu și receptarea cărții de către critici și cititori. Lucram de zor la Caiet de cenzor și atâtea aș fi avut de spus despre cenzură, dar aveam lecturi cu Kinderland și trebuia să vorbesc numai despre emigrație. Recunosc, am multe proiecte diferite între ele care mă solicită mult și nu-mi place să mă împrăștii, să trișez.

Realitatea crudă a depopulării Moldovei, a plecării tinerilor și a copiilor rămași pe la bunici și mătuși, sau, mai rău, de unii singur, este iarăși un subiect pe cât de dureros pe atât de actual. Și an de an parcă e tot mai rău. Ce remediu consideri că există, Liliana?

Acum, un remediu nu cred că există, dacă ar fi existat, s-ar fi pus în aplicare. Când nu era valul de migrație, omul nu putea să opteze, îi era interzis să iasă din țara sa, era obligat să stea într-un loc. Dacă obligația s-a anulat, odată cu căderea regimului comunist, oamenii tot pleacă. Să le oferi condiții mai bune decât acolo unde pleacă nu este real, să le interzici să plece nu este democratic.

Cartea Kinderland a fost tradusă în limba germană și a avut un real succes. Consideri că nemții au reușit să înțeleagă problema reală sau au considerat-o o ficțiune? Ai discutat referitor la feedback-ul cărții din partea publicului german cu editorii nemți?

Nu știu cât au reușit, dar au încercat să înțeleagă problema reală și aspectul social i-a interesat foarte mult. Editorul austriac mi-a trimis, la un moment dat, toate cronicile scrise, neașteptat de multe, la carte. În toate se amintea despre Moldova și despre problema migrației, pe care o au și ei, dar sub alte forme.

Povestește-mi, te rog, despre celelalte cărți ale tale, care, din câte știu, implică mai multă cercetare, de fapt?

Doar un singur roman a implicat cercetare în sensul primar și științific, Caiet de cenzor. Pentru altele, „documentare” e mai potrivit. E mai greu să scrii roman istoric bazat pe fapte reale, decât să stai cu ochii în pod și să-ți imaginezi tu ceva. Pretenția de a descrie realitatea limitează, îmi dau seama că anumite scene n-ar fi posibile sau verosimile și atunci trebuie să renunț la ele. Altfel, temele abordate au fost și vor fi diferite. Primul, Negrissimo e despre scrisul la negru, despre plagiat; Un an în Paradis – trafic de ființe umane; Kinderland – copii abandonați, efectele migrației; Cenzura pentru începători, o introducere; Imperiul fetelor bătrâne – singurătate, nebunie și război, Caiet de cenzor – instituția cenzurii; Capătul drumului – deportări. Am mai răspuns la această întrebare. Această diversitate mă ajută și pe mine mult. E una să citești ceva într-un domeniu și cu totul altceva să scrii, să te implici, să simți din „interior”.

”O basarabeancă realizată la București” – mai funcționează sintagma? Pentru că în anii, 96, pe când venisem și eu la Cluj, abia ne înfiletam în societatea română de dincolo de Prut. În cazul tău, cum a fost? Te mai consideri un personaj, autor, diferit de cei din România?

Din fericire pentru mine, nu cred că e cazul să dorm pe lauri. Uneori îmi pare rău că nu am mers mai departe, că nu am încercat să scriu într-o altă limbă decât româna. Am crezut că pot mai mult, de multe ori am fost nemulțumită de ceea ce trebuia să fac sau de ce am făcut. Această nemulțumire, reală sau exagerată, mă motivează însă tot timpul. Să fii diferit e un atu și e foarte bine ca scriitorii să fie diferiți între ei. Am ajuns la București în 1997 și îmi amintesc despre basarabeni că păreau încă destul de exotici. Eu am aterizat direct în bibliotecă, la doctorat. Studenții au putut altfel socializa, altfel comunica și vedea lucrurile, dar doctoranzii, singuratici prin definiție, nu-și doreau decât să lucreze la doctorat și să-l susțină (cazul meu). Îmi amintesc de întâlnirea cu domnul Nicolae Mătcaș de la Ministerul Educației din București care mi-a spus, așa, printre altele, când am trecut pe acolo, că „până acum (era în 1997) doar 4 moldoveni și-au susținut doctoratul din sute care vin aici cu burse”. Am tăcut, nu i-am răspuns, dar în gând am hotărât că voi fi a cincea care-și susține doctoratul (ca să măresc statistica de la minister).

Aici te las să zici ce consideri tu. Așa fac de obicei. Ceva ce nu ai mai fost întrebată de nimeni.

Mulțumesc pentru întrebări. Chiar dacă răspund în grabă, sunt provocări care pot influența viitoarele mele cărți. Dacă ar fi existat asemenea interes sau acel „ feedback” la Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia, în 2009, dacă s-ar fi scris vreo cronică despre acea antologie editată de mine, eu aș fi închis subiectul și n-aș fi scris niciodată Capătul drumului. Dar am considerat o nedreptate pentru Golgota… această tăcere și am revenit, ca să fac dreptate și cărții, și bucovinenilor ignorați. Există atâta imprevizibil în a alege un subiect, încât nu știi niciodată cum va fi mâine și ce-ți va veni să scrii.

Poate că așa au trebuit să se așeze lucrurile, ca această minunată carte Capătul drumului să apară totuși, iar prin ea și interesul pentru Golgota Românească care presimt că este la fel de valoroasă. Îți mulțumim pentru interviu și suntem curioși să vedem cu ce altceva va veni nou Liliana Corobcă și, de ce nu, poate că vom avea parte de o o carte scrisă într-o altă limbă.