Hoinar-hoinărel

Când Google maps-ul a fost înșelat cu Citymapper-ul

Anda-Cristina VahnovanImagine3 comentarii

E interesant să îți recitești textele scrise acum fix un an, când primii pași parcurși într-o țară nouă sunt cei mai confuzi. O primă privire asupra lucrurilor urmează a fi infirmată sau confirmată ulterior în ani. Nu aș ezită să scriu la un moment dat că anumite lucruri îmi par acum diferite, le-am văzut și partea neplăcută sau să recunosc că la o primă privire le-am văzut distorsionat. Aștept încă acea parte întunecată (care nu are cum să nu existe în orice situații, țări sau oameni) pe care să o identific și neapărat să o împărtășesc ca și parte a unei reflecții întregi și obiective. Dar încă nu. Încă nu mi se arată. Și continui să compar doar niște realități, încercând să discern părțile practice și mai ales să le și preiau. Sunt și lucruri, însă, care și acum îmi par încă ciudate.

Așa și nu înțeleg rostul unui cărucior prevăzut special pentru căței, care, deh, probabil că obosesc și ei sau li se murdăresc lăbuțele, așa și nu am priceput, dar, în schimb mi-am luat cărucior pentru produse. Da, m-am împăcat și cu asta, cu toate că încă nu îndrăznesc să mă privesc în vitrinele magazinelor cu el. Mi-a trebuit cam un an. Da, da, cărucior din ăla ce se consideră la noi a fi de babe, dar de fapt reprezintă respectul pentru corpul tău chinuit, care,  spre minunata-vârstă-de-patruzeci, știe foarte bine să îți reamintească actele de ”vitejie” din tinerețea-fără-de-minte. Că doară nu l-a ascultat nimeni la timpul cuvenit, iar în viața asta toate ți se întorc la un moment dat, fiți siguri.

Apoi, admir în continuare mărinimia oamenilor de a lăsa obiectele netrebuincioase, în stare perfectă de funcționare, pe marginea străzii sau în fața caselor, pentru a le lua cei care au nevoie. Știu că puțini sunt oamenii care recunosc că au cules din aceste roade, eu, însă, pot zice că am depășit și acest prag psihologic și am adus acasă o cască pentru bicicliști nou-nouță. Și nu vă zic că eram cu copiii mei care m-au acuzat că am ajuns să adun gunoaie și că nu o vor purta niciodată – eu m-am ținut tare. Acum am o cască galbenă de toată frumusețea și nepurtată de nimeni, dar nu o arunc. Simt că am mai depășit o barieră psihologico-stereotipică a obiectelor second-hand și chiar sunt mândră de asta. Acuma, fiecare puteți judeca cum doriți – I did it!

 

Îmi place la nebunie să observ oameni în metrou – sute de culturi captive pe câțiva metri pătrați pentru o perioadă de timp își manifestă comportamente aparent ciudate dar perfect normale, dacă e să le privești dintr-un alt unghi. Un domn și-a scos picioarele din papuci pentru că îi erau umflate, o altă doamnă, cu turban și cercei galbeni  și-a scos andrelele și a croșetat tot drumul. Alții – își scot cărțile de rugăciune sau sandvich-urile, kindle-urile sau cuvintele încrucișate – și uite așa merg toți unii lângă alții în liniște și pace. Până și cu cerșetorii sau oamenii care ocazional dorm pe stradă nu are nimeni nimic. Vrea omul să își pună sacul de dormit sub un stâlp cu reclame – să fie sănătos. Cu toată această libertate de acțiune încă mă mai obișnuiesc. Analizez și mă abțin să judec.

Și de la școală am primit vești bune – cei mari au fost mutați în seturi mai avansate, adică adecvate nivelului lor de evoluție. Sistemul britanic de învățământ are o structură diferită față de cel românesc. Toți copiii din același an de studiu sunt evaluați la finalul fiecărui trimestru. Ei merg la materii în grupuri diferite – numite set. Dacă copilul are abilități mai bune la matematică și mai puțin bune la engleză, atunci el va merge în setul unu la mate și în setul trei la engleza. După trei luni se reconfigurează seturile – cei care au avansat, merg la setul mai înalt, cei care au regresat – la cel mai jos. Este o continuă mișcare și ambiție de a avansa, raportată doar la propria persoană, în același timp permite o dezvoltare adecvată fiecărui copil în dependență de abilitățile pe care le are la anumite materii. Că doar numai școala sovietică ne cerea să fim genii la toate – chiar și de unele materii erau chinul de pe lume și coșmarul vieții pentru noi. Iar faptul că la școala celui mic au introdus ore de înot (cu transportul gratuit inclus din partea școlii) mi se pare cea mai bună veste pentru anul acesta de învățământ. A, da, și faptul că prima zi de școală, pe care am prins-o pentru prima dată (anul trecut venisem mai târziu) e fără mult alai, flori, cadouri și mame coafate – m-a bucurat și mai mult. Respectul pentru cadrele didactice nu se măsoară în mărimea buchetului de flori. Mai bine i-am învăța să îi asculte, că aici am înțeles că este o mare problemă în școlile britanice – copiii au mai mult drepturi decât profesorii lor, iar asta dă mari bătăi de cap.

În schimb, o altă regula, cea referitor la absențe îmi dă de gândit.Pentru fiecare zi de absență nemotivată – atenție – adică fără scutire medicală, fiecare părinte plătește consiliului local (care primește raportul absențelor) câte 60 de lire. Așadar – 120 de lire per familie. Dacă mai ai și trei copii – o zi de absențe de costa 360 de lire. Cum vi se pare? Eu zic că se exagerează. Iar să alergi la medic la fiecare febră 37,5, când nici nu ți-ai trimite copilul la școală, dar nici nu urgență medicală nu o poți numi – mi se pare penibil de-a dreptul. Să vedem cum va fi.

Și că să închei capitolul ”Școală”  Mihai are o nouă învățătoare, o indiancă pe nume Kachwalla, care parafrazată în română sună chiar haios de tot – caci oala 🙂 Încercăm să ne abținem, totuși. Poate că și în limba ei Vahnovan e ceva plin de sensuri dubioase – cine știe? Oricum – discriminarea de orice fel este interzisă încă din parcare, după cum observați din poze și e de admirat.

41931871_2161775244143582_4462856442319208448_n.jpg

Zilele trecute am vizitat un birou coworking din inima Londrei. O idee care mi-a părut super faină și pe care nu pot să nu o împărtășesc. Față de coworking-urile existente în Cluj, cel din Londra vizitat de mine era un pic diferit, dar, zic eu, diferențele erau semnificative. Mai întâi e că accesul se face pe bază de cartelă și există birouri separate care beneficiază de spațiul lor privat, față de mesele oferite aleatoriu celorlalți. Apoi, există cabine pentru convorbiri telefonice pe care un spațiu comun de coworking nu îl oferă și, în ultimul rând – există cabină pentru relaxare care prevede jocuri și o canapea. Detaliile fac diferența – îmi mai confirm a câta oară. Nu mă întrebați, însă, cât costă un asemenea spațiu de închiriat că nici nu vreau să îmi imaginez. Oricum nișa de clienți este una de nivel mediu de venituri – cei care nu își permit un birou adevărat în acea zonă, cei care au nevoie doar pentru o perioadă de timp de birou, sau cei care caută pentru o zi-două un spațiu unde să poată lucra. Pentru că, da, este internet, imprimantă, fax, scanner și chiar și aparat de ceai, cafea și limonadă. Good idea!!!

 

Și, în final, țin să vă mărturisesc că mi-am înșelat Google maps-ul cu o altă aplicație – Citymapper. Așa e omul – ființă nerecunoscătoare. Dar mă cam săturasem să mă poarte bulinele albastre pe drumuri greșite, doar pentru că informația nu se up-data în timp real, iar aplicația nouă are și un detaliu care o diferențiază – numărul de calorii pe care îl vei consuma traversând traseul pe care trebuie să îl urmezi. Și nu doar atât. Ți se calculează în procente și cantitatea de mâncare corespunzătoare acestor calorii. Distracția e garantată. Mai ales că mi-a și sugerat încă de la prima utilizare cât ar veni 77 de calorii cotă parte dintr-un sandvich cu porc. Ori, porcul pentru mine este doar un animăluț draguț.  Ziceam doar, că detaliile fac diferența, mai ales în procesul de fidelizare a clientului, iar citymapper-ul m-a ”furat”.

Și tot mergând așa, după pașii indicați de aplicația nouă, m-am gândit cât de monitorizați am devenit noi, generația asta plină de informații pe care le introducem singuri și benevol în telefoane. Propriu zis, toată viața noastră ne este mai nou condiționată de acestea. Toți pașii ne sunt nu doar călăuziți ci și înregistrați acolo sus, undeva, pe un mic CIP care deține toate traseele noastre cât și deviațiile de la ele, cu caloriile numărate de aplicații în dependență de ce am mâncat și câtă apă am consumat, cu alarme și snooz-uri fixate pentru evenimentele importante și marcate pe calendar, până și cu perioadele lunii în care fertilitatea noastră atinge apogeul. O singură aplicație, constat că lipsește din tot acest șir – cel al faptelor bune. Și al cantității de calorii pe care le-ar arde întru binele cuiva: minus 40 de calorii pentru un sandvich oferit unui sărac. Iar datele stocate din aplicația asta vor trage cel mai mult la cântar, acolo, pe calea cea din urmă, de pe care nici google maps-ul, nici citymapper-ul și nici o oricare altă aplicație de pe lumea asta, nu îți va indica calea înapoi…

41885502_490917234651427_6375214592485752832_n

 

 

Hoinar-hoinărel

Linii trase după un an și o viață

Anda-Cristina VahnovanImagine2 comentarii

Exact ca astăzi, acum un an, am luat copiii, bagajele, am încuiat ușa apartamentului de pe malul Someșului, am mai verificat încă o dată cutia poștală și am plecat la aeroport. După mai bine de 17 ani stați în România, unde venisem la studii, îmbarcarea spre Londra a fost ca un salt spre un mare necunoscut. Or, necunoscutul sperie.

Emoții mari au fost legate mai ales de adaptarea copiilor la școli, la mediul nou diferit de cel cald și calm al Clujului. Acum, revenind în vacanță la Cluj, înțeleg că orașul va rămâne mereu ca un părinte la care voi reveni cu drag, care mă va aștepta la fel de cald și unde, probabil voi prefera să și îmbătrânesc. Totuși, de ce am decis să plecăm?

Întrebarea mi-a fost pusă la un post de radio din Chișinău, unde am fost invitată vara aceasta și abia atunci, după un an londonez, am putut contura un răspuns pertinent. Am dorit o schimbare, o confruntare cu lumea mare. Un bun antrenament pentru a cunoaște și evolua, a compara și a prelua. Un minunat exercițiu pentru copii de a interacționa cu o altă societate, de a se integra în noi comunități și de accepta că diferențele dintre culori, culturi, religii și moduri de viață fac parte din minunata paletă a lumii. Orice schimbare implică un risc asumat, dar, oare nu riscând doar și încercând să îți depășești condiția poți spune la final de ani că da, ai încercat-o și pe asta.

Noi, adulții, cred că ne facem griji mult mai mult decât e necesar în cazul capacității de adaptabilitate ale copiilor. Mai greu de fapt e cu noi – cu fricile noastre, cu tabieturile create și confortul care, de multe ori, ne plafonează. Ieșirea din acea ”zonă de confort” periculoasă, de altfel pentru orice tip de evoluție, este indubitabil însoțită de stres. Dar, privită ca și o deschidere către altceva, în final duce la acea stare de satisfacție: da! am vrut să văd cum e altă viață și culmea, a fost mai bine chiar decât m-am așteptat.

Știu, retrospectiva de astăzi nu este una haioasă, ca de obicei, dar sunt meditațiile mele privind în urmă acest an londonez și mai ales retrospectiva evenimentelor, ale stărilor și ale oameni frumoși pe care i-a adus în calea mea. Și doar pentru că am încercat, depășind orice barieră. Pentru că a avea haine și obiecte personale în trei case, în trei țări și prin pod pe la prieteni nu este tocmai un lucru confortabil, dar, nici motiv de a nu mai cunoaște alte zări și, mai ales, oameni diferiți. Oameni ce-și târăsc propriile povești și destine prin lume. Iar lumea e atât de fermecătoare încât e păcat să stai pe loc, mai ales când ai o șansă. Înapoi oricând poți da. Când vor cere oasele odihnă la băile sărate de la Cojocna și la Băile Termale de la Felix, destinații atât de apropiate Clujului, sunt sigură că exact aici voi reveni. La calmul și liniștea de pe malul Someșului. Dar până atunci, cărările ne duc spre noi aventuri.

Am mai realizat în acest an că ratăm multe, de altfel, tocmai din cauza confortului care ne seduce mieros. Nu avem curajul să trăim totul și din cauza așteptărilor false și mai ales ale ”momentelor potrivite”. De unde știm, însă, când e acel potrivit? Sau, mai facem greșeala de a ne lua după poveștile și experiențele altora, ratându-le pe ale noastre. De fapt, am învățat în timp să nu mai am așteptări – nici de la obiecte, locuri, dar mai ales, de la oameni. Să mă dezbrac de prejudecăți și de stereotipuri. Și lucrurile luate așa cum sunt, cu bune și rele, cu imperfecțiunile umane acceptate și cu greșelile personale asumate te fac să trăiești aici și acum, viu și adevărat, într-o realitate și nu într-o așteptare continuă a ceva mai bun, dar care încă nu e și neapărat va urma. Și dacă nu? Dacă exact ziua de azi a fost cea mai adevărată, plină de emoții, de oameni noi, de o cafea bună sau de cuvinte calde, atunci de ce să nu o savurăm?

Am învățat că și de e greu – poți privi lucrurile printr-o sticlă colorată și cât de sărac nu ai fi – tot ai ce oferi dacă ești Om. Știți de unde? De la moldovenii mei. Cât am râs în săptămâna în care am stat la Chișinău – nu am mai râs de un an întreg, cât am primit în acea săptămână – îmi va ține inima caldă până la următorul an. Iar ce nu am putut scăpa cu vederea este că în Moldova oamenii au un dar aparte – de a iubi viața, așa precum o au și de a căuta micile bucurii acolo unde nici un străin (londonez sau nu) nu le va vedea. Mereu cu optimism și mai ales cu glume bune. Chiar și de în țară e jale. O fi un mecanism de supraviețuire? Probabil. Acolo unde a murit speranța, te mai ajuta doar umorul.

Postarea de astăzi este despre mamele mele – Moldova și România – de fapt două bătăi ale aceleiași inimi!

Stări

Împlinire

Anda-Cristina VahnovanImagineUn comentariu

39007508_227097501328973_8635609456069050368_n

printre susurul Someșului și al arcușului de greiere

te-am reîntâlnit după atâta amar de ani

tu, fetișcana de nici 18 împliniți, plecată în lume

pe același mal odihnit de salcii de lângă parcul Babeș

în care coborai din Hașdeu pentru orele de sport

te-am întrebat dacă ești mândră de mine

cea de acum

dacă toată avalanșa de căutări, semne de întrebare

și cărări alese la încrucișări de decizii

și-au găsit împlinire în prag de 40

în acele cearcăne adânci și cicatrici invizibile de pe dinăuntru

nu mi-ai răspuns

ci doar mi-ai luat telefonul din mână

și le-ai făcut poza celor trei perechi de pantofi, care alergau după fluturi

râzând zgomotos – 42, 38 și 36

l-ai pus apoi în buzunarul de sub inimă, învelindu-l cu ambele palme

și ai dispărut

”abonatul nu poate fi contactat”…

Hoinar-hoinărel

Unsprezece luni și un jurnal

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Și a fost seară și apoi dimineață. Și a fost ziua întâi.

Voi începe jurnalul cu seara de duminică, pentru că nu am putut să nu vă povestesc despre marea engleză pe care am văzut-o pentru prima dată și care ne-a așteptat cu o apă caldă și zi fără vânt – cum mai rar se întâmplă. Iar cadoul oferit de mare pentru a noi a fost refluxul, pe care nu îl mai văzusem niciodată până acum și care mi-a scos la lumină o mică parte din viața subacvatică plină de cuiburi de alge, plante marine, crabi care își căutau loc pentru dosit și multe scoici vii, care nu s-au rușinat să ne scuipe. A fost o descoperire pentru noi, adulții, darămite pentru copii.

 

Luni

Greu este după așa o experiență să te trezești luni dimineața și s-o iei de la capăt cu cotidianul banal și obositor. Iar sună ceasul la 7, snooze-ând de 3 ori (cine o mai inventat și snooze-ul ăsta, prost n-a fost). Iar fac trei sandwichuri diferite, pentru gusturi și vârste, diete și mofturi, încercând să nu le zăpăcesc din nou. Iar îmi dau seama, uitându-mă în oglindă că nu mai am 25. Mă lasă și memoria, observ de la o vreme, dar încerc să alung gândul și să mă focusez pe lucrurile mai pozitive. Se știe că luni e o zi grea pentru toți. Poate de aici vine tonalitatea în minor cu care m-am trezit.

Fiică-mea e trează de la 6. De atunci își tot aranjează coafura. Placa de păr sfârâie. Miroase a parfum și fixativ. Pe masă stă întins tot evantaiul de ustensile pentru un machiaj discret, dar se pare că foarte necesar la 14 ani. Aș zice ceva, dar îmi amintesc de diminețile mele de la aceeași vârstă, când mă chinuiam mult cu un breton care trebuia să stea neapărat țeapăn, ajutat de apă cu zahăr (fixativ de unde în acei ani?) și mă las păgubașă. Nimic nou sub soare. Adolescentele și preocuparea exagerată pentru exteriorul său. Cică așa e și normal. Fie. Trezesc băieții. Aceeași nemulțumire ”De ce tot globul nu mai învață, iar în Anglia e școală până pe 25 iulie?” despre care aud în fiecare dimineață. Același răspuns: ”Las că tare nu v-ați spetit anul astă. La cât de lejeră e școala de aici față de cea din România nu merită să vă plângeți!” Și iar nu ajungem la niciun numitor comuni și fiecare preferă să închidă subiectul. Cel mai mare – trosc – căștile în urechi și ”nu-te-văd-nu-te-aud” o ia la alergat spre școală. Iar iese pe ultima sută de metri. Să mai încerc să-l reeduc în acest sens? Sau îl va pune viața la punct? Mizez pe varianta din urmă, pentru că îl mai am pe cel mic, iar de ceva timp nu mă mai pot focusa decât pe o singură problemă. ”Hai, ieșim odată?” îi zic. Abia atunci observ că încă doarme din picioare. Răbdare pentru educație și consecvență cu al treilea nu mai am. Îl îmbrac în viteză, îi trag șosetele până la genunchi (acțiune greșită desigur, dar este o soluție de moment) și îi aburc ghiozdanul în spate. Dacă ar fi după el – l-ar uita în fiecare dimineață. Are ăsta micul alte priorități în viață și nu școala: universul, găurile negre, recordurile guinness, banuții pe care îi adună pentru că vine ziua frațlor mai mari peste o săptămână și neapărat vreo idee de afacere. Are certitudinea că dacă i-ar veni o ideea genială – nu ar mai fi nevoit să termine școala. Cu așa planuri mărețe îl și las la poarta școlii, de unde nu mai am dreptul să îmi însoțesc copilul. Gata – acum pot să mă gîndesc și la mine.

Fug la cursul de engleză. Fac o oră pe drum. Oameni de peste mări și țări. Culori, culturi, naționalități de care vrei și vrei mai puțin. Toți vin să învețe. Aflăm din dialogurile care fac parte din procesul de învățare că unii îs de peste 6 ani în Anglia și abia acum au venit la curs. Cică au stat prin comunitățile lor și au lucrat cu de-ai lor și nu au avut nevoie de engleză. Cum vine asta – să vii într-o țară străină și să nu te apuci să îi înveți limba??? Nu că nu aș mai cunoaște asemenea specimene, și nu doar în Anglia, dar în capul meu ceva nu se leagă la acest capitol.

Ies de la curs, verific messengerul, whatsup-ul și mail-ul. Din Cluj mă sună prietena mea care a rămas să se ocupe de firma de acolo pe care o administrez. Dumnezeu mi-a trimis oameni buni în jurul meu, știu și apreciez asta. Trebuie întocmite niște facturi, verificate niște calculele, închisă luna și efectuate niște plăți întârziate. Zilnic oscilez între trei lumi pe trei dimensiuni: Moldova – de unde am venit și unde îmi sunt rudele, România unde am stat în ultimii 20 de ani și Anglia, față de care raportez acum orice. Este incorect să compar mere cu pere și cu prune, așa este. Dar inevitabil o fac. Amân problema pe a doua zi. Acum trebuie să mă gândesc la ce mai este în frigider și alerg cu lista mai întâi pe la școală să îmi iau copilul cel mic și apoi la magazin. La cât de bine merg lucrurile în România în ultimul timp, zău că mi-ar prinde bine o ideea de afaceri de a lui ăsta micu. Că se cam îneacă barca…

Marți

Iar ceasul, iar snooze-ul, iar sandwichurile, aceleași ”De ce?”-uri. Hai că azi e mai bine. E adevărat că mi-am propus ieri să citesc un pic, dar am adormit trunchi. ”Așa a fot să fie” mi-am zis. Poate că este mai important uneori, pentru o atmosferă sănătoasă în familie, să fie mama mai odihnită decât mai citită. E un adevăr pe care l-am realizat târziu. Ei, dar așa e în tinerețe – le vrei pe toate și deodată. În drum spre cursul de engleză mai privesc o dată înregistrarea de la ședința de judecată a lui Dorin Chirtoacă cu audierea lui Grozavu, care s-a transformat miraculos din acuzat în martor. Pentru mine este un subiect sensibil. Mult prea. După ce constat în ce hal a ajuns justiția de la noi și în ce bătaie de joc și mascaradă s-a transformat, după ce mi-am amintit de acele filmări cu băiatul omorât în bătăi crunte în penitenciar (Andrei Brăguță, parcă), după ce au fost invalidate alegerile, înțeleg că sunt mai în siguranță aici, printre tot amalgamul astă de străini și într-o țară adoptivă. Fără nici o clipă de regret sau remușcare, sunt sigură acum că am procedat corect plecând. Și poate să mă învinuiască oricine de lipsă de patriotism sau de lașitate. Siguranța copiilor mei, dreptul la o viață demnă, la o societate sănătoasă și mai ales la o justiție corectă este mai presus de orice insinuări lirico-dramatice. Așa gândesc ca mamă, în primul rând. Pentru cei rămași în țară nu pot decât să îmi declar admirația și respectul, dar văd că în Moldova se îneacă nu doar barca, ci și tot portul cu ultimele corăbii rămase. Închid telefonul și mă comut pe realitățile văzute de pe geamul autobusului roșu etajat. Mă liniștesc la văzul tufelor de hortensii și ale bătrânilor eleganți care merg să își savureze cafeaua.

Apoi îmi amintesc cu groază că am de refăcut niște calcule pentru firma din România.

De ce a fost nevoie de atâtea modificări legislative care să sugrume micul întreprinzător? Pe cine deranjam, în fond? Ei, poate-poate se vor îndrepta lucrurile, pentru că observ că revolta oamenilor ia amploare. Da de se întâmplă o minune. Citesc că a fost demisă Laura Kovesi. Lovitură urâtă pentru justiția românească. Ziceam eu ceva mai sus despre barcă….

 

Miercuri

Idem, ibidem primului rând a zilei de marți.

Examen la engleză. Avem de scris o plângere pe orice temă. Adică ne putem lega de orice. Am mai spus-o și repet – pe lângă faptul că Anglia oferă beneficii și ajutoare sociale, gratuitate în învățământ și sănătate, noi, emigranți suntem învățați din start cum să scriem o plângere. De-a râsu-a-plânsa. Ș-apoi se miră englezii că au năvălit cam mulți. Dar măcar cei veniți învață limba și nu le reproșează englezilor că ”ne govoriat na celoveceskom iazâche”. Mă sună soțul meu. Nu găsește bilete de avion pentru a veni acasă în week-end. O fi legat de meciul de fotbal care urmează? Greu de zis. Mort-copt caută soluții pentru că luni cel mai mare împlinește 16 ani. Cum fără tati la un astfel de eveniment major?

Ajung la școală – primesc un plic. În el este prezentată situația școlară a fiului meu mai mic. Una similară am primit și în iarnă. Acum trebuie să le compar doar și să văd unde a evoluat și unde mai este de lucru. Fără medii pe clasă, fără clasamente, fără note cerșite și ură semănată între colegii care se compară între ei (în sistemele românești și din Moldova așa a fost). Fără ”prostul” sau ”tocilara clasei”. O soluție genială, care descurajează comparațiile cu capra vecinului și ne oferă un raport față de propria evoluție. Așadar – se poate! Aflăm că învățătoare pleacă de la anul. Mămica românca a sugerat să adunăm câte zece lire. Nu s-a opus nimeni. În fiecare an în Anglia se schimbă învățătoarea și asta pentru ca să nu existe favoriți și pentru ca elevii să se obișnuiască cu diferite stiluri de predare. Aici încă mă mai gândesc dacă e bine pentru copilul meu, care de-abia s-a obișnuit cu Danka și simt că va fi cu scârț la începutul noului an școlar.

Primesc un sms de la cel mai mare. A întârziat. Pentru asta are ”detenție”, adică va sta o jumătate de oră după cursuri într-o sală pentru a-și face temele. Asta e! Viața ne pune la punct pe toți.

Apropo. Astăzi joaca Croația cu Anglia. Nu pricep mai nimic în fotbal, dar văd că englezii se pregătesc pentru eveniment. Peste tot se vorbește despre asta, se arborează steagul Angliei pe geamuri, balcoane și mașini. După ani de zile de înfrângeri astăzi au o șansă.

Ar trebuie să îmi exprim și și eu solidaritatea? Cred ca da. Așa ar fi ”politically corect”.

Joi.

De dimineață același ritual în bucătărie. Cel mare îmi zice delicat că iar i-am pus sos de roșii în loc de maioneză la sandwichul cu șuncă. Și îmi sugerează să îmi notez pe frigider compoziția, ca să nu le tot încurc. Mda, asta îmi dă de gândit. Fiică mea, cea-trezită-de-la-șase îl duce pe Mihai la școală ca eu să pot să fug la un consult medical, pentru care am fost programată încă din mai. Aici așa funcționează:te duci la medic, zici care e problemă, iar acesta îți cere o programare la specialist și te întreabă dacă ai nevoie și de translator. De data asta îi zic că mă descurc și fără. Apoi îți vine scrisoare acasă cu data și locația spitalului. Ajung ghidată de google maps și, evident că, nu găsesc intrarea. Sun la numărul clinicii. Îmi răspunde un domn care mă întreabă apoi dacă sunt româncă. Bingo! E tot român și îmi explică pe unde să intru în spital. De condiții – nici nu mai zic. ”Vă simțiți ok?”, ”Aveți nevoie de ceva?”, ”Sunteți în regula?” Cam asta am auzit pe toată perioada investigației. Iar apoi, pentru că venisem pe nemâncate, am fost anunțată că există aparate de ceai și cafea în sală, să mă servesc ca să prind forțe. Și totul, desigur, gratuit. Rezultatele investigațiilor vor fi trimise medicului de familie peste cinci zile. Atât. M-am simți a câta oară într-n film SF. De când am ajuns în Londra mereu compar și compar și îmi dau seama totuși că diferențele sunt enorme. Beau cafeaua, privind la televizor știrile despre vizita lui Donald Trump în Anglia. Off, politica asta…

 

Mă întorc spre casă, făcând poze peste poze clădirilor vechi, care pentru mine sunt bucăți de istorii. Surprind control în autobus, deja a doua oară în aceeași zi. Ne verifică cardurile de transport. Nu există negociere. Un grup de tineri face scandal pentru că nu au plătit și sunt rugați să coboare. Doamna zdravănă, de culoare, își cere scuze de la restul pasagerilor pentru disconfort și sună la poliție. Adolescenții coboară în fugă, iar după ce se închid ușile, nu se rușinează să își arate degetele din mijloc, colorate (și albe și măslinii deopotrivă), ca să își exprime revolta. O privim compătimitor pe doamna care i-a dat jos. Jobul altuia mereu pare a fi mai ușor. Asta până nu te pui în pielea lui un pic.

Vin acasă în speranța că voi scrie despre lunile mele londoneze, care au apărut ca și o soluție pentru a nu răspunde mereu la aceleași întrebări despre cum e aici și ce mai e nou. Dar se pare că în luna aceasta, jurnalul pe care îl scriu acum va fi suficient. Îmi sună telefonul. Nepotul unei prietene a venit în Londra și mă roagă să îi caut un servici. Încep a suna în stânga și în dreapta. Oameni suntem. Trebuie să ne ajutăm.

Fug la școală, apoi la cumpărături. Mâncare, călcat, curat – ca orice femeie fericită :).

Seara verific traficul de pe blog. Se pare că ultima poezie despre străbunica mea, din rubrica #duminicaezidepoezie, a atins corzi sensibile. Primesc mesaje în care unii cititori îmi scriu că versul alb este unul apreciat acum, iar alții care îmi zic că nu înțeleg acest tip de poezie, fără rimă. Este o dilemă și pentru mine încă. Dar scriu așa cum simt. În fond, autenticitatea vine din emoția pură. Și consider că asta contează cel mai mult în cazul versurilor.

Vineri

Este ziua preferată a tuturor pentru că orele se termină mai repede la școală. Fiică-mea îmi cere patru lire pentru un spectacol pe care îl vor avea la școală. Cel mic mă întreabă de departe dacă mai am bani pe card, că vrea să își mai cumpere ceva batlepass-uri pentru Fortnite – oricum nu înțeleg nimic și îi zic că dacă are bani adunați – poate, de ce nu. Din bugetul lui, desigur. Cel mai mare iar zâmbește pe sub nas – este singurul care știe să își adune banii. Asta tot a învățat-o cu timpul. Știe că și el a trecut prin etapa prin care trece acum Mihai – gestionarea incorectă a bugetului – sedus fiind mereu de noi tentații, dar e sigur că doar așa se învăță. Prin greșeli. Și apoi la sfârșit de lună când cel mic va ajunge să împrumute bani de la fratele lui – ăsta îi va explica ce cheltuieli inutile a făcut. Educația financiară tot din copilărie trebuie făcută. Altfel o dai în bară mai grav la maturitate.

Au plecat împreună spre școală. Astăzi am timp în sfârșit să scriu. Cafeaua, laptop-ul în față. Restul paginilor le închid. Îmi distrag atenția. Și înțeleg că scriu tot ce îmi vine în minte acum și nu ce mi-am schițat ca plan. O fi instantaneul mai viu și sincer? Poate. Las textul așa. Între timp pregătesc în oale câte ceva, așa ”ca printre altele”. Că doar vin la amiază copiii flămânzi. Iar scrisul este așa o chestie – nici ocupație serioasă nu poți pretinde că este și nici bani nu aduce. Așa că prioritatea o are oala plină. Cel puțin atâta timp cât încă am pentru cine găti. Apoi vor pleca și ei în lume…

Fug la magazinul unde fac voluntariat. Două ore pe săptămână este minimumul obligatoriu. Stau la casierie, încasez bănuții. Schimbăm politețuri cu clienții. Colegul indian, Mucash, iar mănâncă din ce i-a pus soția în caserolă – fructe și legume. Dietetic totul, dar pline de condimente. Managera româncă, Marinela, mereu plină de viață, revenită din vacanță povestește despre Sardinia. Voluntara iraniană, Minu, se plânge de căldurile care au fost săptămâna asta, iar tinerelul nou-venit din Franța, face și el voluntariat pentru a învăța limba engleză. Începem a ne da toți mari că știm și noi franceza și dă-i cu expresii învățate la școală. Pufnim în râs. Râd și clienții.

Fug să îl iau pe Mihai de la școală. Îmi zice că îi este dor de prietenul lui polonez, Kaspar, care s-a întors înapoi în Polonia cu familia, după nouă ani de stat aici. O fi din cauza fricii Brexit-ului? Pe drum îmi zice că astăzi li s-a citit povestea despre doi pinguini homosexuali care au înfiat un pui mic de pinguinaș. ”Care este morala poveștii, mamă?” mă întreabă. Îl rog să mă lase un pic să mă gândesc. Modernitatea necesită timp de updatare. Iar eu vă ziceam mai sus, că mă focusez mai greu de la o vârstă încoace. În cazul dat nu reușesc chiar deloc.”Hai mai bine să îți citesc din ”Jurnalul unui puști!”” îi zic. Deja nu îmi mai pare o lectură tocmai nepotrivită, comparativ cu cea de la școală. Pentru prima dată în viață realizez că nu pot contura o morală imparțială a unei povești. De fapt a mai fost una – ”Hensel și Gretel” pe care așa și nu o înțeleg definitiv. Chiar nu sunt în stare. Și de ce a fost nevoie să le citească în clasa a treia asemenea poveste? Poate să scriu o plângere, că tot am învățat la curs? Sau dacă tot am venit într-o altă lume să încerc să mă obișnuiesc cu regulile casei? Cred ca ar fi mai ușor pentru toți.

Astăzi trebuie să vorbesc cu mama. Nu am vorbit deloc săptămâna asta. Curios lucru se întâmplă de la o anumită vârstă. Mama îți devine cel mai bun prieten. Exact ca în bancul ăla vechi: cuvintele ”ortopedic” și ”reumatism” devin subiecte comune de discuții. Și îți dai seama că în copilărie o vedeai cu alți ochi. Acum văd copilul din ea, femeia din ea, luptătoarea din ea. Cum de a reușit să țină casa sătulă în timpurile în care nu se dădeau banii cu jumătățile de ani? Cum găsea soluții mereu, de ne împletea din pulovere vechi, haine noi, și din bucăți de stofe primite cadou, ne cosea rochii și fuste? Nu înțeleg nici până astăzi. Ea este eroul meu în viață. Iar de tata – nici nu mai zic – dragoste în formă pură necondiționată. Părinte fiind, realizez cât de mult a contat amprenta paternă asupra devenirii mele. Și iar simt ochii plini de lacrimi, chiar și de au trecut deja 8 ani de când nu îl mai am. Îmi doresc să reușesc să își amintească și despre mine copiii la fel. Cu mult dor. Atâta vreau.

Și mă culc cu gândul la faptul că sunt toți bine, sănătoși și au un acoperiș deasupra capului. Ce îți poți dori mai mult de atât? Adevăr simplu auzit încă de la străbunica, dar sensul căruia îl înțeleg abia acum.

De-am avea un pic mai multă înțelepciune, viața ar putea fi privită printr-o altă paletă de culori….

 

Stări

Văduva

Anda-Cristina VahnovanImagine7 comentarii

poze vechi

și am visat că mi-am ales singură coșciugul

aidoma celui plin cu nuci văzut în podul străbunicii

pe care și-l pregătise din timp

cu prosoape și cu tot ce se cuvenea pentru pomene

că să nu-i pună pe alții pe drumuri

atunci când i-o veni ceasul

mie mi-a revenit o cămașă de noapte din bumbac alb dantelată pe la poale

în care m-am simțit din nou copila luncilor de pe malul Prutului

pe unde mă duceam cu Baba

căci așa ii spuneam străbunicii Ileana

ca să aducem oile acasă

și Baba îmi zicea că nu am de ce să mă tem de moarte

ea oricum vine

că ți-e frică de ea sau că o ignori

să îți fie groază când se face a te uita

iar tu o chemi seară de seară

parcă simțea Baba că blestemul ăsta o va paște

iar în ultimile ei luni de viață stând inertă pe patul de lemn

pe care niciodată nu am putut dormi de altfel

îl striga pe Ionică

singurul ei soț plecat în război pe când ea împlinise doar 35

și care nu s-a mai întors

iar văduva și acum îl aștepta

după 61 de ani de singurătate

și două fiice înmormântate

”Ionică, vino! Vino, Ionică!”

atât a mai suspinat în ultimile zile

apoi moartea în sfârșit s-a îndurat de ea…

Studenție

Institutul meu de Arte

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

institutul de arte

În ultimul an de liceu dilema mea cea mai mare a fost la ce facultate să dau admiterea. Cu matematicile și fizicile nu mă aveam bine deloc, chimia reprezenta spaima viselor mele cele mai profunde, româna era bunicică doar pentru Litere nu aveam răbdare și nu mă vedeam stând prin biblioteci toată viața. Așa că, ca oricărei tinere de 16 ani mi-a venit inspirația – voi da la Arte, la Actorie. Nu că aș fi avut aspirații artistice înalte, ci pentru că, în mintea mea, atunci când nu știai să faci mai nimic, te făceai actor. Fericirea din ochi mei a dispărut atunci când tata a spus clar și răspicat – Nu! Și asta chiar nu ii stătea în firea tatălui meu, profesor la Arte de mai bine de 30 de ani pe care contam că îmi va facilita totuși admiterea. Degeaba mi-am încercat toate manevrele forte de convingere – nimic și gata. Am obținut, în schimb, o excepție de la regulă. Să dau admiterea la Arte, doar că la Culturologie (acum se numește Management artistic, dar tot șomeri continuă să producă), pentru că la Arte admiterea se dădea cu o lună înaintea celorlalte facultăți din țară. Talentul este așa o abilitate, să zic, subiectivă, astfel că până nu încerci marea cu degetul, nu ai de unde să știi dacă ești genial sau nu. Și dacă nu reușeai, mai aveai timp să te îndrepți spre o meserie mai pentru oameni cu picioarele pe pământ. Și cum la Jurnalistică, facultatea la care intenționam să depun, de fapt, actele, locuri erau puține la buget, iar de contract în familia mea nici că se pomenea, m-am prezentat la examene la Arte, pentru a mă asigura cu un loc printre studenți. Am recitat din Nichita Stănescu ”A venit toamna,/ acoperă-mi inima cu ceva…” frumos, jalnic, cu o lacrimă în ochi și gata, am fost admisă! La secția fără frecvență. Cu un colectiv total neașteptat: în afară de colega mea de bancă, o fetiță tinerică, care intenționa să facă două facultăți în paralel (ca să se asigure, la fel ca mine) grupul meu consta din domni și doamne cam de vârsta mamei mele, veniți de prin raioane, angajați și directori ai Caselor de Cultura regionale, care veniseră disperați să obțină o diplomă de studii superioare în domeniu, pentru că se zvonise despre o lege care îi va zbura de la serviciu, în caz că nu au diploma necesară. Haz de necaz. Mai ales, la orele de limba franceză, în care acești colegi ai mei încercau să adune toată franceza din satul lor natal, sunându-și copiii de la telefonul fix din holul instituției și încercând să răspundă la ore cât mai franțuzește ”aujourd‘hui  nous avons préparé …  Niște adulți cărunți și cu chelii, oameni care aveau și animale pe lângă case și pământuri de prășit, puși într-o postură hilară de-a dreptul, de-a se simți mici și neputincioși. Una dintre colege, Olga, lucra la vama din Leușeni, parcă, și era un pic mai îndrăzneață. Ea, împreună cu Liuba cea cu ochi frumoși și cu ”strelci” negre și bine conturate la ochi și cu Domnul Topor, președinte de Centru Cultural din nu știu ce sat, o luau mai cu glumele pe profesoara tinerică de franceză, ridiculizând și mai mult situația în care se aflau. Domnul Topor îi tot promitea că dacă trece examenul o ia de noră pentru fiul lui – gospodar de-a dreptul și cu ceva pământuri pe acolo și îi tot arăta poza din portmoneu. Iar argumente de genul că franceza nu este cea mai importantă pentru un artist, pentru că arta nu are nevoie de traducere, a funcționat. Fata a fost drăguță, mai degrabă miloasă și nu ne-a chinuit foarte tare – trecându-ne ”admis” la toți pentru că am știut să declinăm verbele ”avoire” și ”etre”. Vrăjeala asta însă nu a trecut și la ora de Logică – altă piatră de încercare pentru colectivul meu de ”tineret”. Cu logica nu te pui și mai ales, cu profesorul de logică, un domn burtos, sever, care pe lângă orele de la Arte, mai avea ceva funcție frumușică. Așa că am tocit toți împreună definițiile și schemele cu un R (adică rațiune) mare, încercuit în mijloc și săgețile de jur împrejur și ne-au băgat pe noi, astea două mai tinerele, la înaintare, ca să salvăm pielea colectivului. Atât îmi mai amintesc de la acel curs. De fapt, cam puține și de la multele celelalte. Ce nu pot uita, însă, este atmosfera din interiorul Institutului. Îi priveam cu invidie și admirație pe cei, care totuși au intrat la secția Actorie și Regie. În sălile lor de repetiții, pline de fum dens, că se fuma la greu, se jucau scene haioase, se trăiau drame și vieți adevărate, cu copii nou născuți legănați printre scaune de colegi, când părinți erau în scenă. Cu nopți repetând scenarii, întinși grămadă pe saltelele vechi de pe lângă calorifere. Intram în acele săli pentru a-i privi dintr-o parte, pentru a le admira curajul și nebunia de a-și urma visul, chiar dacă, ulterior, pentru majoritatea dintre ei, această meseria a fost începutul sărăciei și al plecatului peste hotare. Sau al unui bussines de tipul ”cupi-prodai” înjghebat din disperare. Cu excepția câtorva, care au prins posturi de prezentatori de știri, pe la diverse canale media și a unităților care au reușit să ajungă în teatre, restul și-au dus dezamăgirile și neîmplinirile pe umeri toată viața. Știa tata ce știa.

Am intrat ulterior și la Jurnalistică – tărâmul făgăduinței – cu bursă chiar – și puteam să nu mai calc pe la Arte. Dar de două ori pe ani, în vacanțele de la USM, mergeam în continuare la puținele cursuri și examene de la Culturologie. Iar după ce am plecat la Cluj, tot în vacanțe susțineam examenele, învățând în tren, an de an. Pentru că îmi erau toți dragi și nu am vrut să îmi abandonez ”barca”. Pentru că atmosfera din Institut era una magică. Iar ceaiul cu lămâie de la barul din subsol avea aroma libertății gândului și a exprimării artistice. Balul de final a fost, la fel, unul de pomină. Am fost nevoită, însă, să renunț la cel de la Cluj, pentru că au fost fixate în aceeași zi. Îmi pare rău acum că am ratat niște momente faine și mai ales niște dansuri, inclusiv cu Domnul Emil Boc, simpaticul profesor de Drept Constituțional, viitor Prim Ministru al țării și Primarul actual de Cluj, care le-a dansat pe toate fetele la rând și pe care îl simpatizam fără excepții. Ca o paranteză fie zis, avea Domnul Boc o memorie incredibilă, de a ne cunoaște pe fiecare student pe nume și de a ne zice notele luate la teste, fără a se uita pe vreo hârtie. Dansul acela nedansat mi-a rămas în minte de atunci. Ca și un mic regret. Dar asta este. În schimb, am avut parte de un mare chef la barul din parcul de lângă Institut, cu vin din beciurile colegilor mei și plăcinte coapte de soțiile acestora și trimise cu autobusul. În acele case, unde s-au copt plăcintele, se sărbătoreau fotoliile călduțe de la Cluburile Raionale, ștampilate frumos acum pe diplome de carton. Cu multe sârbe și cu hore, așa ca la țară, cărora le făceam față cu greu, orășeanca de mine în rochia roșie mulată, pe care o aveam încă de la balul de absolvire din liceu și pe tocuri, pe care așa nu știam să merg. Iar Domnul Topor, care își luase ”admisul” de la franceză, și cam multe pahare peste doza zilnică recomandată, uitase de promisiunea dată profesoarei tinerele și mă tot ”încerca” de noră pentru frumosul lui băiat.

Zilele trecute am dat de poza noastră de grup – ”venetka” – de la acea promoție. Anul 2000. Și mi-am amintit de ei, oamenii care au existat, pentru o scurtă perioadă de timp în viața mea și pe care am știut încă de e atunci, că nu prea mai am cum să îi mai revăd…

Travaliu creativ

Beauty CaroLUSH

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Picture 889

O mică fetiță pe nume Carolina, se naște în Orhei, apoi pleacă să studieze Literele la Oradea. Totuși, ceva acolo, în adânc, nu o mulțumește să se joace doar cu literele. Dorința de a transforma în frumos totul din jurul ei, dar și preocuparea pentru sănătate a îndemnat-o la mai multe. A și reușit. Pentru că, nu-i așa, dacă îți dorești ceva nespus de mult – se poate! Carolina Portărescu, povestește-ne despre tine și despre pasiunile tale minunate!

Să încep întâi de toate cu primul lucru cu care ar începe orice femeie cu copii. Sunt mamă a două fetițe minunate. Ele sunt pilonii mei de sprijin, clipele mele de fericire, de liniște și de neliniște; ele sunt izvorul nesecat de putere și de încredere. Dar și izvorul haosului, uneori deloc creativ.

De unde pasiunea pentru creație?

Ca oricărui copil căruia i-a fost lăsat la îndemână totul, de la rochii vechi, mașină de cusut și draperiile bunicii, am avut toată libertatea de a face orice am vrut eu și m-am folosit cu prisosință de această libertate. Am fost un copil fericit și probabil că sămânța tuturor aptitudinilor vine încă de atunci, din copilărie, când mă puteam ascunde în podul bunicii ca să mă joc printre sacii de făină, când puteam să fac avioane din cărțile bunelului sau să fac torbe pentru păstrat ceapa, pe care, apropo, le vindeam.

Cum se îmbină pasiunea cu meseria ta?

Meseria de traducător, deși nu pot să o numesc plictisitoare, nu a fost suficientă pentru mine. Pasiunea pentru creație face casă bună cu ceea ce fac eu acum. Însă, doar două dintre ele sunt și sursă de venit, celelalte își așteaptă rândul. 

Este  vorba despre bijuteriile pe care le produci, propriul tău brand BeautiT Designer Jewelry & Accessories și linia de cosmetice naturiste care îți aparține – Cosmetice Naturiste Carolush Beauty?

Exact.

De ce anume bijuterii create din piese electronice vechi? 

Am răspuns atât de des la această întrebare și parcă tot timpul mai rămâne ceva de adăugat. Sunt o adeptă a reciclării și a non-consumerismului, atât de propriu timpurilor noastre, dar până la urmă nu acesta a fost motivul pentru care am început să folosesc aceste materiale. A fost pură întâmplare (neîntâmplătoare) apărută, cel mai probabil, din lungile mele căutări de a face ceva cu totul ieșit din comun.

De unde ai învățat tehnologia și ce pare cel mai greu sau, din contra, cel mai haios în procesul de muncă?

Tehnica am învățat-o din mers, sau mai bine spus nu îmi erau străine unele instrumente sau tehnici pe care am avut ocazia să le admir încă din copilărie, când bunelul sau unchiul meu își reparau motocicletele. Dar și mai târziu am avut ocazia să îi urmăresc pe fratele și pe tatăl meu care tot timpul meștereau ceva împreună și îi tot rugam să mă implice și pe mine. Haios mi se pare acel moment când descopăr singură vreo funcție sau capacitate nouă a unui instrument. Haios este pentru că atunci mă simt un pionier al tehnicii și o mare descoperitoare, pe când adevărul este că specialiștii sau marea majoritate a bărbaților cunosc deja toate acele lucruri și li se par firești. Cred că mai este timp până să spun și eu că îmi pare firesc să cunosc câte turații poate face un instrument sau altul.

Cum de ai avut curaj să pornești și o linie de cosmetice?

Nu cred că este vorba despre curaj. Totul a pornit din necesitatea mea personală pentru îngrijire naturistă, încă începând cu anul 2000, când mi-am băgat pe față prima cosmetică și care nu m-a înfrumusețat deloc, ba din contra. Am ajuns să o produc și pentru alții, atunci când m-au rugat să o fac. La început mi-a părut foarte dificil. Și este în continuare. Am urmat cursuri specializate în domeniu, dar, acum patru ani, când m-am aventurat în producția de cosmetică artizanală, nici nu știam ce voi face mai departe. Un plan bine pus la punct nu exista. Nici măcar niște estimări ale cheltuielilor și încasărilor nu am făcut. Ulterior, am descoperit, că de un an mergeam pe minus și atunci am fost nevoită să ajustez cantitatea de ingrediente și multe alte detalii legate de profitabilitate până la urmă.

13227762_1019149008174849_1728124036920909251_o

Înțeleg că, totuși, pasiunea pentru cosmetica naturistă a început mai de demult?

Cunoștințe despre cosmetica naturista am început a acumula încă din studenție, chiar din primii ani de facultate. Am și acum mii și mii de foi printate, sortate pe categorii și pe care le reciteam de fiecare dată când aveam nevoie de ceva informații. Chiar aveam și un catalog, cu cuprins ca la o enciclopedie Acum mi se pare foarte amuzant dar acesta a fost lucrul care m-a ajutat mult atunci să capăt cunoștințele necesare.

Cine sunt clientele tale?

Clientele fidele sunt în primul rând persoanele informate despre posibilele daune ale cosmeticii din comerț și despre beneficiile sigure ale produselor naturiste. Sunt și persoanele care, având o problemă de rezolvat, au făcut tranziția bruscă de la cosmeticele cu ingrediente de sinteză la cosmetica naturista. Aici includ persoanele cu acnee, dermatite, alergii, seboree etc. Timp de patru ani am ajuns să am o gama foarte variată de cosmetice, având mai mult produse de îngrijire și tratament decât cosmetică decorativă. Din cea decorativă, în acest moment produc doar ruj.

Care sunt reacțiile consumatorilor autohtoni atunci când aud că produsele sunt făcute de tine personal?

Sunt foarte diferite, de la caz la caz, de la cele mai colorate până la calmul “Și poartă cineva așa ceva?”, referindu-se la bijuterii. Când e vorba despre cosmetică, am deja un public foarte educat și dornic de a încerca minunile naturii pe propria piele. Bineînțeles că sunt și excepții și întrebări indiscrete și rugăminți rupte de realitate dar m-am învățat deja să privesc lucrurile cu calm și să continui să fac totul sârguincios și cu dedicație.

Povestește-ne ceva mai neobișnuit despre ce ți s-a întâmplat legat de experiența ta de antreprenoare sau ca om de creație. Poate despre o provocare?

În Moldova, să fii antreprenor, este deja o mare provocare, mai ales când îndrăznești să ai produse mai deosebite. În primul rând mulți te vor privi cu ochi pătrați, alții te vor ignora, unii îți vor pune bețe în roate. A fost foarte amuzant când am pornit afacerea cu bijuterii. Pentru ca a trebuit să dau explicații chiar și celor care nu trebuiau sa mi le ceara despre ce anume va produce firma și cel mai important – DE CE? De ce sunt din piese electronice? De ce nu din pietre naturale și floricele asamblate pentru că, citez „acum sunt la moda”?

Soțul înțelege pasiunea ta, sau și el întreabă de ce nu pietre, că poate s-ar vinde mai bine?

Soțul este și el un pilon important și fără susținerea, iar uneori și fără de ajutorul lui, cred că avea să fie imposibil să fac unele lucruri. Are o gândire creativă dar în același timp rațională și analitică de aceea apelez în primul rând la el în caz de necesitate. El este cel care îmi hrănește toate pasiunile, mă îndeamnă la aventură sau îmi domolește pasiunile pentru care nu a venit încă timpul. Am uneori perioade de stand by sau un fel de hibernare creativă, din care cel mai des mă scoate prințul meu călare pe vreo idee luminată.

Soțul este și el creativ?

Este, însă e mai mult un generator de idei decât persoana care să se apuce să facă ceva. Tot timpul îmi va sugera ceva, va veni cu noi idei, îmi va găsi cursuri de perfecționare, însă, niciodată nu va face ceva cu mâinile proprii. 

Ce ți-ai dori mult să realizezi, dar încă nu ai avut curajul, căci la el ne raportam, de fapt, atunci când ne vin idei noi?

În general am un curaj foarte bine dozat și aceste doze, am observat că, depind foarte mult de timpul de care dispun sau de riscurile pe care le implică realizarea unei idei. Am o mulțime de idei, gânduri și vise pe care le doresc împlinite peste noapte, la fel ca și marea majoritate a oamenilor, însă… Totul are un preț iar uneori acel preț depășește cu mult ceea ce sunt gata să ofer eu în schimb. Mi-aș dori să pot aduna atâtea cunoștințe de preț în tot ceea ce fac, încât să le pot așterne într-o carte pe care să o folosească toți cei care ar avea nevoie de o descriere profesionistă a unor procese sau tehnici de lucru. Dar, în general, nu îmi aduc aminte să nu fi avut vreodată curajul sa fac ceva nou și aceasta luând în calcul toate posibilele riscuri sau eventuale pierderi. Deși, trebuie să recunosc, că nu este în totalitate meritul meu.

Contează sprijinul celor din jur?

Enorm. Am avut tot timpul sprijinul persoanelor apropiate și a prietenilor. Am primit aprobarea lor, iar aceasta mi-a fost suficient ca să mă aventurez să pornesc două afaceri concomitent.

Așadar – perseverență, talent dar și, neapărat susținere la început de drum, nu?

Te felicit pentru curaj și aștept, curioasă, să văd cu ce altceva nou vei mai veni pe piață, pentru că sunt sigură că surprize frumoase vor mai urma.

Mulțumesc mult. Așa este. Fiți cu ochii pe mine!

DSC_0481bbb2

 

 

Hoinar-hoinărel

Zece luni colorate

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

Sunt zece luni și-un început răcoros de vară. Îmi amintesc că prin aceeași perioada a anului trecut venisem pentru câteva zile să vizităm pentru prima dată Londra și pentru a vota apoi, în familie, dacă decidem să venim să locuim aici. Știam că Londra fură ochii, știam că ne va plăcea, dar la fel, știam că de multe ori vizitatul și cu locuitul sunt lucruri diametral opuse. Nu s-a întâmplat în cazul nostru, cel puțin, nu încă. La ce nu ne-am așteptat, însă, au fost cheltuielile mult mai mari, față de cele estimate inițial, de prin tot felul de surse de pe internet. La o adică poți să te încadrezi în orice buget, că doar am fost studenți și nu am uitat cum e ”să cârpești” lună de lună ”găurile”, doar că nu știu dacă ajustările financiare sunt înțelese pe deplin de noua generație, care numai pe tot felul de căști, încărcătoare, folii de protecție, huse asortate cheltuiesc un pumn de bani. ”Consumabile” le numesc ei. La mine, însă, pe Excel-ul unde țin cheltuielile, ajung la capitolul gaură”, pe minus lună de lună. Apropo, condica de evidență a banilor ne-a ajutat să descoperim multe surprize nu tocmai plăcute. Mici plăceri, care nu erau cuantificate înainte, dar care, înmulțite le 5 persoane și într-o țară unde totul e mult mai scump, au ajuns să fie  plăceri de lux.

 

De altfel, la cursul meu de engleză, cu noua profesoară din Somalia, în cadrul dialogurilor pe care suntem rugați să le purtăm noi între noi, în grupuri, vorbeam despre cafenele. Și aici s-a ajuns la discuția despre prețul cafelei. Eu le-am povestit că, aici fiind cafeaua 2,2 lire, este la fel ca și preț (doar că în lei) cu cea mai ieftină cafea de la noi, de la aparat, de 2 lei. Numai că lira fiind mai grea de 5 ori – la două lire aș bea cam cinci cafele în țara mea. Nu știu, zău, cât o fi cafeaua în Moldova, dar știu că nu e pe departe de aceeași sumă, raportată la salariile din Moldova mi se pare chiar hoție la drumul mare. Ei, indianca mea, Shema, mi-a zis că la ei în India, o liră valorează 90 de rupii, și că se pot bea zece cafele de banii ăștia. Așadar, o cred când zice că nu i-i poftă deloc de cafea pe aici prin Londra. Și mie îmi cam trece, sincer, atunci când stau să calculez per lună. Dar uitându-mă la celelalte rubrici din tabelul de cheltuieli – cafeaua e mic copil. Așadar, să schimbăm subiectul. Țin doar să adaug că de oriunde veți cumpăra o cafea, este mai scump să o cereți în ceșcuță și să stați la masă, să o consumați, decât să o luați cu voi, în pahar de carton și cu capac – ”take away” – pentru că spălatul acestora, adică forța de muncă, costă mai mult decât ambalajul de carton. Asta chiar m-a uimit, zău.
20180522_130349
20180522_130403

Am mai observat ceva nou. În parc, există o persoană care vine să verifice periodic calitatea leagănelor și ale toboganelor. Le sucește, le pipăie, să nu aibă așchii, crăpături, fisuri, să nu iasă vreun fragment din pavajul de cauciuc în afară, ca să nu se împiedice copiii etc. Eram cu niște prieteni de ai mei, veniți în vizită din România, și ei mi-au atras atenția asupra omului cu jachetă specială, care cerceta parcul foarte minuțios. Nu m-a mirat, sincer, pentru că am observat că normele de securitate sunt respectate cu strictețe în societatea de aici. Atât la magazinul meu, unde am mers ca și voluntară, cât și în sala nouă de la cursul de engleză, prima oră a început cu instructajul despre structura încăperii, ușile de ieșire în caz de urgență etc. Bănuiesc că și la noi există undeva acolo, pe hârtie, ceva de genul, dar cine mai respectă? Până și un prieten de al meu, pe care l-am rugat să mă ducă în week-end cu mașina la o fermă, unde va avea loc un eveniment caritabil, mi-a zis să fac rost de scaun de mașină pentru Mihai, și de are 8 ani, că astfel nici nu pornește la drum. Așadar – nici măcar între prieteni nu merg excepțiile.

O altă curiozitate, de fapt o idee de afacere, am văzut chiar la vecinii mei, în fața casei. Un domn, care reprezenta o firmă ambulantă, cu o mulțime de echipamente în dubița adaptată businessului, vopsea mașina chiar acolo, în fața casei. Nu tu să duci mașina în service, nu tu să o lași acolo și să pleci cu taxiul ca să revii peste 3 zile, ci, aici, direct, sub ochii tăi. Mi-a venit în minte expresia ”Dacă nu vine muntele la Mohamed…”, însă, uitându-mă pe fluturaș, am zis ”vine Hussein la munte”. Tot acolo.

35225993_10216601105038850_658696220536995840_n
20180528_202256

Altă minune nouă, văzută aici, a fost un aparat care ventilează, răcorește, filtrează și stochează particulele din aer și aici, cei cu alergii de sezon, o să îmi mulțumească. O minune, nu alta, produs englezesc, cam scumpușor, dar deh, aerul curat și respirabil pentru un astmatic este mai important decât orice. În noaptea în care am ventilat camera nu am mai folosit inhalatorul, pentru prima dată, de când au dat toate în floare, pentru că de polen nu ai cum să te aperi. Așadar, am zis să vă împărtășesc experiența frumoasă. Iar altă chestie care mi-a luat ochii – au fost păsările, care ciugulesc neobrăzat din mâncarea celor de la McDonalds. Credeați că vrăbiile sunt obraznice? Uitați aici niște grauri!

35285412_10216609263442805_4579079438464974848_n

Evenimente culturale, organizate de români continuă. Luna aceasta am fost la spectacolul ”Amantul înșelat” cu Sorin Misirianțu și Ioan Isaiu, organizat de East European Cultural Centre. Ideea nouă, de a crea o comunitate în jurul teatrului, prin aducerea actorilor în sânul spectatorilor, adică în restaurant, de data aceasta, mi s-a părut una chiar frumoasă. Actorii au interacționat și ospătat alături de invitați, servind un vin și povestind până târziu cu mesenii. Iar românii, și nu doar, care se alătură evenimentului au ocazia să se cunoască, să petreacă timpul frumos împreuna. Bilă albă!

34877845_2058079517554380_5830570000133390336_n

 

Iar luna asta aici au s-au ținut mai multe sărbători religioase. Evreii au avut Șavuotul, care eternizează momentul când Tora (cartea sfântă) a fost dată poporului evreu pe muntele Sinai. Timp de trei zile nu au lucrat și au mers în una din nopți la Sinagogă pentru rugăciune. S-au mâncat bunătăți (ca și de alte sărbători evreiești, de altfel) doar că de data această, toate trebuiau să fie pe bază de lactate. Iar musulmanii au intrat în postul de Ramadan. Acest post necesită abținerea de la orice fel de mâncare, băutură pe parcursul întregii zile cam o lună întreagă. Din solidaritate pentru colegii mei de la cursul de engleză, nu consumam nici noi, ceilalți, în fața lor apă și mâncare, așa ca în alte dăți, iar de când am aflat că o altă colegă de a mea, de religie hindusă, nu consumă carne deloc, nu pot să mănânc în fața ei nici sandvich-urile cu șuncă, mai ales cele cu vită. Îmi zicea Ruxanda că toate colegele ei care țin postul Ramadanului s-au rugat de profesorul de sport, să le scutească de la efort fizic mare, pentru că apoi le este sete, și nu au voie să bea decât noaptea. Nu e ușor, dar apoi, ieșirea din post se sărbătorește. Colega mea, Emira, din Irak, și-a tatuat cu henna mâna, pentru că se pregătește de sărbătoare.  Se pare că în școlile multiculturale, sunt respectate orice doleanțe ce țin de aspectele religioase, și mi se pare un lucru chiar frumos. Nimeni nu este supus standardizării sau discriminării. Și îi este respectată tradiția și cultura, religia și obiceiul. Nu sunt de acord, însă, când o cultură încearcă să își impună regulile sale, venită fiind într-o altă țară gazdă. Și aici fac referință la marșurile care sunt organizate periodic de una dintre comunități, pentru a cere niște drepturi, exagerate după mine. Dar asta așa, ca fapt divers. Nu sunt adepta discriminărilor de nici un fel, de aceea nu obosesc să admir această conviețuire destul de pașnică a mai multor naționalități pe același spațiu-gazdă.

35236669_10216601104278831_4998114031458844672_n
35298043_10216601113439060_9136090699307941888_n
35285170_10216601116879146_8978323515300118528_n
35355403_10216609262882791_4951600377456754688_n
35295390_10216601108678941_8472527456190857216_n
35189816_10216601112559038_1516797688044060672_n

În parc, poți vedea și tineret cu fesele dezgolite pentru bronzat și familii de musulmance cu copii, îmbodolite cu hijab, alături pe pătură. Și adolescenți de culoare, drăgostindu-se unul în brațele altuia, și mame evreicuțe cu copii cu kipa în cap. Unele dintre cele din urmă poartă și peruci, pentru a avea capul acoperit, așa cum le cere religia celor căsătorite. Mai sunt și românce cu cercei de aur de o schioapă, dar și din alea mai religioase cu bentiță sau batic pe cap, prinsă cu două agrafe pe lateral. Poloneze, rusoaice, moldovence, unguroaice, negrese și albaneze – vezi de toate și în același timp. Nu știu, sincer, ce cred unii despre alții, așa, pe adevăratelea, dar, mă bucur că se menține un nivel de respect reciproc și politicos. Oare nu asta ar însemna, totuși, o bună educație? Mai ales pentru cei veniți consider a fi o regulă de aur, care ar trebui aprobată tacit și unanim de către toți. Că pe sărmanii englezi, nu cred că îi mai întreabă deja cineva. Prea târziu pentru regrete. Când voi avea o opinie și în acest sens, o voi împărtăși neapărat. Pentru cei însă, care s-au amestecat aici în culturi și culori, reprezintă un motiv de stres atunci când pleacă în țările de origine. Vecina mea slovacă Kristina, blondă și cu ochi albaștri, căsătorită cu un algerian, ambii absolvenți de facultăți aici în Londra, au copiii mulatri și cu părul creț-sârmă. Seamănă cu tatăl lor. Ea îmi povestește că e ridicol atunci când în Slovacia, familia ei este privită urât, iar copiii întreabă de ce se uită unii așa lung la ei??? Și aici mi-am amintit de piesa celor de la Carla’s Dreams:

Fanatic în credință, agnostic sau ateu,
Bărbat, copil femeie… docil sau cu tupeu,
Cu pașaport albastru, sau simplu apatrid,
Cu mască de culoare sau fără de partid,
La gazdă, sau… acasă, de la oraș sau sat,
Înalt și blond, cu ochi albaștri, sau mai josuț, bronzat…
La 70 sau tineri,
Din punct. md sau. com,
Zâmbim și plângem liberi,
Sub denumirea OM

Ce-ar fi totuși, indiferent pe unde ne-a aruncat viața, să rămânem, în primul rând, OAMENI!

 

 

Travaliu creativ

Cioburi de viață

Anda-Cristina VahnovanImagineLasă un comentariu

34640500_10155295017837032_4509167429699502080_n

Probabil că nu întâmplător ar fi trebuit să se numească inițial ”Cioburi”. Aș fi spus chiar ”Cioburi de viață”, reflectând asupra vieților personajelor. Sumbre, urâte, înecate în alcool sau droguri, sau, exact acolo unde totuși exista o rază vie, un chip tânăr, frumos și la suflet, trebuia să se frângă în plină floare, iar amintirea ei, apoi, să fie lăsată pe o bancă, sub forma unor rochii colorate ale vieții care a fost. Care ar fi putut să fie și, totuși, s-a rupt.

Noua carte a Tatianei surpă, fracturează mai totul. Ani, amintiri, trecutul și viitorul, speranțele și, mai ales, destinele. Până și limba vorbită ale personajelor a fost frântă – rusa înfrântă de moldovenească, apoi moldovenească – de cea română. Până și nou-născuta Tamara – singura șansă de normalitate a acestui roman, singura speranță a corectării unor trecuturi și a unor nedreptăți, devine ea însăși simbolul înfrângerii. Singura viață nouă, un frumos rod al dragostei (și aceea până la urmă aparentă), se naște frântă din fașă. Cu mâna ruptă, din cauza bolii oaselor de sticlă.

Fragilitatea vieților, incertitudinea, am resimțit-o în fiecare rând, aidoma sticlei gata oricând să se facă țăndări. De la schimbările politice, sociale, tranzițiile culturale și lingvistice, care conturau nebuloasa acelor vremuri până la instabilitatea atmosferei de la internat și situația precară din noua casă – totul este confuz. De la decizia de a învăța într-o limbă care peste noapte devine complicată și greu de adaptat, până la dualitatea sentimentelor legate de Tamara Pavlovna, totul este incert. De la devalorizarea banilor munciți o viață și transformarea acestora în cupoane până la slăbiciunea soțului, care se eschivează de la creșterea propriului copil bolnav – totul degradează. Până și multele semne de întrebare legate de foștii părinți contestă, deseori, utilitatea și rostul propriei veniri pe lume: ”Acasă am ajuns cu un trandafir alb și unul roșu. Mărțișor. O cană cu lapte și una cu sânge. Cheltuisem mai mult de o sută de ruble pe străini. Tot ce furasem de la ea în opt ani pierdusem în câteva minute. Voiam la Maricica, la Olea (personaje care au murit în carte). Voiam să veniți și să mă luați cu voi la capătul lumii. Cu florile acelea în brațe, mă simțeam ca un om care întârzie la propria înmormântare!” Sau ” Cum ar fi fost viața mea dacă m-ar fi crescut o altă femeie? Bella Isaakovna, Ekaterina, sau cineva ca Raia. M-aș fi considerat evreică, aș fi ales mai bine în dragoste, i-aș fi urât pe ruși așa cum merită: pentru toate? Cât din mine este alegere și cât sânge? Atunci când mă gândesc la voi, car în mine două valize cu oase și slăbiciuni. Răceala, ochii, degetele subțiri – pun asta pe seama ta, mamă. Nepăsarea, gustul pentru băutură, frica de câini – frica în genere – ți le las ție, tată. Pe tine te desenez mereu mai urât și mai rău ca pe ea. Așa cum merită să fie ținut minte un bărbat care nu-și oprește femeia din a-și arunca copilul în râpă”. ”Inima mi-e cioburi, mamă. Sângele mi-e apă, tată. Orfană o dată, orfană o viață, asta nu ați știut voi”.

Iar despre dragoste, mai are rost să vorbim? ”Cu ea, mai bine să nu te încurci… Nu merită ea atâta vorbă, cât rău a făcut pe lume… O ucigașă, asta e dragostea. Căci omul care nu iubește, ce face? Trăiește, lucrează, e om – omul care nu iubește. Își caută liniștit de altele, se bucură, iată, de-o ploaie. Iar cel care iubește – omul – cum este? Neom, iată cum. Nici dormit, nici sătul, nici cu lumină în ochi…”

”Grădina de sticlă” se citește greu. Taie și mai adânc și stilul inconfundabil al autoarei de a tranșa prin cuvinte. De a toca mărunt realități, imagini, simțuri și sorți. Totul. E greu, mai ales pentru cei care am simțit pe pielea noastră acele vremuri, ale sărăciei și confuziei, ale anarhiei, spaimei și ale fărădelegerilor. Care am avut mereu de suferit de pe urma inferiorității etnice într-un Chișinău rusificat și aburit de disperare și alcool. În schimb, plin de puncte de colectare ale sticlelor goale pe la toate colțurile: de lapte – mari, de chefir – medii și de smântână – cele mai mici și ma ieftine. Care îți erau returnate dacă erau ciobite la gură.

Pentru ceilalți poate părea doar o poveste dramatizată intenționat pentru a impresiona. Ar fi fost frumos dacă era așa. Dar, din păcate, nu este…

Pastile fără zahăr

Vecinul

Anda-Cristina VahnovanImagineUn comentariu

descărcare

Fiecare bloc își are omul său bun la de toate. Este cel la care trebuie să apelăm, conform instructajului administratoarei, când nu merge liftul, sar siguranțele, sau nu merge apa rece (aici, în Londra, chiar des ni se întâmpla sa avem doar apă caldă), curge robinetul sau nu merge termostatul de căldură. Problema cea din urmă ni l-a adus în prag pe John, iar minunea mare a fost că dânsul, văzând cum chinuiam engleza cu termenii mei tehnici inexplicabili și fiind mai blonduță-n plete, m-a întrebat dacă nu vorbesc și alte limbi. Rusa a răsunat atunci ca o mare limbă salvatoare a situației. Omul era dintr-o fostă țară sovietică, emigrat apoi în Israel, și stabilit de peste 30 de ani în Londra. ”Noroc chior”, m-am gândit, atunci când am scăpat de povara de a încerca să traduc cuvinte gen ”otviortkă”, ”zviozdocikă”, ”șaibă” sau ”ploskogubty”, pentru ca în engleză nu aveam cum sa le știu, iar în rusă păreau atât de familiare. Și mi-a fost chiar ușor să par deșteaptă că știu să zic și ”zamâkanyie”, ”nakladcă” sau ”zazemlenye”. Ei, și apoi a rămas omul la un cogniacioc moldovenesc, nu? Că doar nu o cere bani de la vecini care ”suntem de-ai noștri”. Și o conservă de șprotă s-a găsit imediat, și niște murături, ca la oamenii gospodari. Și, iată, ne tot povestește Johne despre viața lui, despre trecut, despre fosta soție și actualele iubiri. Ne mai laudă copii noștri, că doar nu ar fi altfel evreu adevărat, ne mai arată și poze cu odraslele sale, și cu nepoții, și cu tot neamul. Și trece o ora, două, trei… Și mai deschidem o șprotă, și chiar și seliodka adusă din Moscova, pe care o țineam pentru o ”Șubă” așa și nerealizată, că, deh, de-am ce-om face. Omul ne-a ajutat, nu? Iar John tot povestește și povestește. Și ne trece prin toată viața lui tumultuoasă, insistând pe un episod din copilărie, din timpurile pe când era tare bâlbâit și de aceea tăcea mai mereu. Cauzele nu s-au cunoscut nici până în ziua de azi. Dar știe exact momentul când a încetat să să se mai bâlbâie. Era încă mic, dar își amintește perfect. Zburau spre Tel Aviv, când avionul a prins un hop din ăla, când ai senzația că pe câteva momente pici în gol. Și s-a speriat atât de tare, încât, după aceea, și-a înghițit bâlbâiala și a prins a vorbi fluent, repede și mult. Asta am cam observat și noi. Și mai trece o oră, și cască copiii că li-e somn, și noi ne mai uităm la ceas, iar John tot povestește și povestește. Și mai trece încă una, și e noapte deja, și a treia conservă nu o mai deschid, chiar și de o am în dulap și mai e și cogniac în sticlă, dar văd că Steve se adaptează repede. Merge și fără. Mai trece o oră. Copiii trebuie culcați. Vasele trebuie spălate ca să nu miroase a pește toată casa. Dar cum să dai afară omul, când el te-a ajutat, nu? Și atunci l-am întrebat doar atât: ”Cam cât de mare să fi fost, totuși, hopul acelui avion???”

Într-un final a plecat. Ce ușurare, m-am gândit, până când am văzut în hol, lângă cuier, geanta lui maro, cu setul de”otviortchy” și cheia de 8, uitată într-un colț…