Am fost invitați acum șapte ani la o nuntă religioasă în Ierusalim. Se căsătorea un bun prieten de al soțului meu, evreu din Bălți, emigrat în SUA, cu o fată evreică din Azerbaijan stabilită în Israel de ceva ani buni. Ambii reîntorși la religie. Cunoștință li s-a făcut prin intermediul școlilor religioase la care studiau, inițial prin Skype, apoi el a venit să o cunoască personal. Întâlnirile aveau loc neapărat în public sau în prezența unei terțe persoane. Ambii vorbeau rusa, fiind descendenți din state foste sovietice. În câteva săptămâni a urmat nunta. Și astfel, noi, ”vorniceii” din partea mirelui, am ajuns în Ierusalim.

Pentru cei din societățile moderne, care nu au mai fost în Orient niciodată, este un soi de șoc. Totul. De la climă, limbă, îmbrăcăminte, reguli și până la rugăciunile citite în plină stradă sau prin stațiile de autobus, la anumite ore – dimineața, la amiază și sera.

Acum, obișnuită fiind și cu camerele de rugăciune de prin aeroporturile lumii, nu mi se pare ceva ieșit din comun. Pe atunci, însă, deschisesem pentru prima dată ochii către o altă lume. Către alte realități. Starea de alertă se simțea în aer, datorită atacurilor ce avuseseră loc în acel an, în 2011, iar controlul prin genți, la intrarea în orice magazin mai mare, și verificarea identică celei din aeroport, mi s-au părut greu de suportat.

Apoi e vorba și de climă, pe care trebuie să fii obișnuit să o suporți mai ales în lunile de vară. Noi fusesem în martie pe atunci, iar acum am revenit în octombrie, pentru a merge la mare cu copiii. Toamna și primăvara temperaturile sunt de vis. Vara, însă…

Nunta a fost frumoasă.  Mireasa – de poveste. Un chip caucazian unic. Rude venite din SUA și din Caucaz – cele din partea miresei.  Noi, tinerii – din Moldova și din România. Femeile au stat separat de bărbați. În mijlocul sălii a fost instalat un gard mare, alb. Bărbații se distrau pe de o parte a gardului, femeile – pe cealaltă. Și foarte-foarte mulți copii, care alergau și dansau printre părinții lor. S-a cântat și s-a dansat ”7,40” și ”Hava Naghila”, asta, din ce mai știam și eu. Tradițiile au fost frumoase și respectate cu strictețe: contractul prenupțial (prin care el se obliga să o asigure cu de toate, iar ea (atenție!) nu era obligată la nimic) semnat de față cu un Ravin, binecuvântarea dată mirilor sub Hupă, acel acoperământ alb sub care intră mirii înainte de a fi declarați soț și soție, spartul cu piciorul a unui pahar de sticlă și apoi, acea oră în care mirii se retrag, pentru a se cunoaște. Cel mai tare mi-a fost milă de fotograf, care, toată nunta urca pe un scăunel ba pe de o parte a gardului, ca să facă poze la bărbați, ba pe cealaltă parte, ca să facă poze la femei. A fost frumos! Am fost, desigur și pe la muzee, și pe la Zidul Plângerii și pe la Cetatea lui David. Cât am reușit atunci pentru a ne cultiva și îmbogăți spiritual.

A fost un Israel al tradițiilor bine păstrate și al religiozității. Al familiilor cu mulți copii și mămici cu peruci. Al hasizilor cu zulufi la urechi, care au refuzat să facă poză cu mine. Al mixului constant dintre evrei și arabi. Ierusalimul.

De data aceasta am stat câteva zile în Tel Aviv, apoi am plecat spre Eilat. Le-am promis copiilor, care nu au mai fost de doi ani la mare, că în această vacanță se vor scălda în două mări – Mediterană și cea Roșie. Pe cea de a treia  – Marea Moartă, au văzut-o doar din autobus. Nu a mai fost timp și pentru ea de data aceasta. Astfel, am putut vedea și alte două fețe ale Israelului.

Tel Aviv-ul mi-a amintit de străzile Bucureștiului, cu acele case naționalizate, părăsite și delăsate, înserate unde și unde printre case mai vechi sau blocuri noi. Bănuiesc că au fost ale familiilor strămutate, dar nu mi-a confirmat nimeni informația. Haos, agitație, mulți turiști. Unele străduțe mi-au amintit de Amsterdam, cu shop-uri din acelea cu draperii trase, care există și aici, cu magazine de lenjerie intimă provocatoare în vitrine și cu drapele cu curcubee prin geamurile caselor și a unor birouri. Nimic, în afară de limba ebraică, nu îmi amintea de Ierusalimul pe care îl cunoscusem. Și aceasta, bruiată mult de vorbitorii de rusă, care erau la tot pasul.

Tel Aviv 2018

Marea – superbă și caldă. Salvamarul – rusofon. Pe plajă – loc amenajat pentru persoane cu dizabilități. Acest detaliu l-am întâlnit pentru prima dată de când călătoresc. Bilă albă! Multe locuri de joacă și pentru sport, dar și tonete cu cărți, lăsate în aer liber, pentru a încuraja cititul în parcuri și prin gări. Și multe trotinete electrice, aparent abandonate, dar de fapt, lăsate prin oraș. M-au surprins plăcut. E vorba de un mijloc de transport, gestionat cu ajutorul telefonului, care oferă posibilitatea de a utiliza trotinetele din oraș pe anumite distanțe și apoi de a le lăsa în punctule finale. Plata se efectuează prin intermediul telefonului. Ieftin, bun și mult în kilă, cum s-ar zice. Nu ne-ar încurca și la Londra un astfel de serviciu.

Prețurile la imobiliare, la care mă raportez mereu când sunt într-o țară nouă, mi-au confirmat că este un fel de Londră orientală. Doar că în deșert. Așa că, descoperind un Israel mult mai modern și diferit de cel cunoscut anterior, am pornit în punctul cel mai de Sud – spre Mare Roșie, în Eilat, pentru a cunoaște și realitățile de acolo.

Cinci ore de mers într-un autobus preaplin. Cu oameni care au stat și în picioare. Cu prize pentru încărcat telefonul și aer condiționat. Cu opriri în niște stații abandonate și uitate de Dumnezeu în plin deșert, unde mai existau rămășițe a unor vecee și a unor McDonalds-uri închise. Stânci pe de o parte. Stânci pe de alta. Și așa tot drumul, până la punctul de control, la care a intrat un soldat înarmat, s-a uitat printre rânduri și apoi a coborât.  Nici până astăzi nu înțeleg unde mergeau acei oameni care coborau în acele stații, în plin deșert, și rămâneau acolo. Cât vedeai cu ochiul era doar stâncă și arșiță. În schimb – panoramele au fost superbe, mai ales cele cu Marea Moartă. Incredibil, mi-am zis, că pe acest pământ făgăduit, s-a putut cultiva ceva și s-a putut locui. Incontestabilă mână a lui Dumnezeu. Altfel nu găsesc nici o explicație.

Eilatul ni s-a arătat ca o gură de Rai. Așa a și fost prevăzut, fiind o destinație turistică. Verde, cu multe plante și palmieri, cu plaje superbe, care dădeau în frontiera cu Iordania. Iar de cealaltă parte a plajei era Aeroportul. Avioanele zburau la o înălțime incredibil de mică și aterizau peste drum de plajă. De la pozele din mare, la câțiva pași distanță, făceai poze cu indicatorul de frontieră și cu radarul instalat de Israeleni.

Eilat, 2018

Starea de încordare am simțit-o și aici, doar că s-a risipit repede, odată schimbată privirea spre liniștea instalată pe șezlonguri și frumusețea mării, înconjurată de munții Iordaniei. Un al treilea Israel. Cu cel mai frumos apus văzut vreodată. Apropo, un paradox pentru mine. Soarele apunea la ora șase seara, iar oamenii se scăldau în continuare pe întuneric. Aparent e ca și o vară caldă cu temperaturi de 30 de grade, dar cu apus de toamnă. Splendid. În Eilat am văzut și primele bancomate de schimb valutar. Puteai schimba banii la orice oră. Din păcate, atât leul moldovenesc, cât și RON-ul românesc, nu intrau pe lista valutelor existente pentru schimb. Vânzătoarele la magazine – vorbitoare de rusă. În contextul dat rusa m-a salvat. Magazinele nu aveau prețuri fixe, sau dacă aveau – erau trecute două cifre: una cu tva și alta – fără. Find zonă liberă și neplătitoare de taxe ți se explica cât ar fi costat în altă țară, adică mai scump, dar nu sunt sigură dacă nu este doar o strategie de marketing bine pusă la punct.  Și scump. Totul foarte scump.

Eilat, 2018

Drumul de seară, spre aeroport, era tot marcat cu luminițe pentru că iluminat public nu exista. Aeroportul de la care am pornit spre casă a fost unul atipic. Vorbesc de cel din Ovda, la o oră distanță de Eilat. De fapt, era un cort lung în deșert. Dar cu un control de securitate foarte strict. Cu multe întrebări referitor la scopul călătoriei și locurile vizitate. Dar neapărat cu loc de joacă pentru copii,  la care am văzut mai mult tătici decât mămici. Familii cu copii erau multe. Și culmea, nimeni nu se arătau indignați sau deranjați de gălăgia sau de agitația pe care o făceau copiii. Nimeni nu le făcea observații. De multe ori, nici chiar părinții lor. Da, și am văzut o mămică plină de răbdare, care călătoarea singură cu trei copilași și care m-a uimit prin calmul de care a dat dovada încă din aeroport și până la aterizare.

Copiii sunt cea mai mare avuție a evreilor. Și aici am avea de învățat…

Loc de joacă în aeroportul Ovda

Aeroportul Ovda