și te-ai grăbit să ajungi la spital

”de-or mai rămâne ape suficiente„ te rugai

era liniște pe secție

dormeau cu toții

în noapte aia nu mai năștea nimeni.

ai refuzat cu vehemență lama de unică folosință oferită de asistenta acră

căreia i-ai întrerupt visele dulci

și i-ai explicat, de mai multe ori, la completarea fișei de internare

cum se scrie corect ultima universitate absolvită.

nu conta că erai în plin travaliu

formalitățile sunt obligatorii

altfel nu poate fi înregistrată nașterea.

atunci l-ai urât pentru totdeauna pe Bolyai

uitasei unde îi e ”y”-ul.

printre durerile insuportabile ai mai deslușit ceva

despre o cutie de donații pentru reparația spitalului.

cea care te-a lăsat în pielea goală

doar în cămașa de noapte primită de la soacra

crede, probabil, că ai buzunare secrete pe undeva.

îți mai reamintește subtil că tot cu ea vei naște

iar toți ”îi mulțumesc” doar pe medici.

după opt ore de ispășire a păcatului Evei

corpul încă mai încearcă

am urât-o atunci și pe Eva cu tot cu merele ei.

”mi-ați promis că voi naște până la 12, domn doctor!”

i-am reproșat medicului tinerel

două fiole de oxitocină pe venă

coatele moașei urcate pe abdomenul tău.

un urlet de animal

un scâncet

vocea medicului ”11.57! ne-am încadrat!”

filmul a rămas fără sonor

printre susurul Someșului și al arcușului de greiere

te-am reîntâlnit după atâta amar de ani

tu, fetișcana de nici 18 împliniți, plecată în lume

pe același mal odihnit de salcii de lângă parcul Babeș

în care coborai din Hașdeu pentru orele de sport

te-am întrebat dacă ești mândră de mine

cea de acum

dacă toată avalanșa de căutări, semne de întrebare

și cărări alese la încrucișări de decizii

și-au găsit împlinire în prag de 40

în acele cearcăne adânci și cicatrici invizibile de pe dinăuntru

nu mi-ai răspuns

ci doar mi-ai luat telefonul din mână

și le-ai făcut poza celor trei perechi de pantofi, care alergau după fluturi

râzând zgomotos – 42, 38 și 36

l-ai pus apoi în buzunarul de sub inimă, învelindu-l cu ambele palme

și ai dispărut

”abonatul nu poate fi contactat”…

și am visat că mi-am ales singură coșciugul

aidoma celui plin cu nuci văzut în podul străbunicii

pe care și-l pregătise din timp

cu prosoape și cu tot ce se cuvenea pentru pomene

că să nu-i pună pe alții pe drumuri

atunci când i-o veni ceasul

mie mi-a revenit o cămașă de noapte din bumbac alb dantelată pe la poale

în care m-am simțit din nou copila luncilor de pe malul Prutului

pe unde mă duceam cu Baba

căci așa ii spuneam străbunicii Ileana

ca să aducem oile acasă

și Baba îmi zicea că nu am de ce să mă tem de moarte

ea oricum vine

că ți-e frică de ea sau că o ignori

să îți fie groază când se face a te uita

iar tu o chemi seară de seară

parcă simțea Baba că blestemul ăsta o va paște

iar în ultimile ei luni de viață stând inertă pe patul de lemn

pe care niciodată nu am putut dormi de altfel

îl striga pe Ionică

singurul ei soț plecat în război pe când ea împlinise doar 35

și care nu s-a mai întors

iar văduva și acum îl aștepta

după 61 de ani de singurătate

și două fiice înmormântate

”Ionică, vino! Vino, Ionică!”

atât a mai suspinat în ultimile zile

apoi moartea în sfârșit s-a îndurat de ea…

atingerea-ți îmi surpă și cea mai dârză tentativă de rațiune

inhibă până și ultimul reproș și îmi trădează slăbiciunile

mâinilor tale

mă las călcată în orgolii de șenila războiului

suspendat între reproșurile noastre

tensiunea mă dezarmează iar pe patul armelor dezgolite

se așterne bătălia buzelor

peste abdicarea trupului meu

și lasă urme arse

ale victoriei tale…