îmi stătea nespus de bine acea toamna
o pictasem eu însămi în culorile resemnării
îți mulțumesc abia acum că nu ai transformat cuvintele de adio
în poduri
travaliul virgulelor e cel mi dureros
și nedrept
amintirile răscolite provoacă anemie
ușa trântită cu zgomot
a tăiat o dată
cicatricea, însă, e mai perfectă
mi-a mângâiat-o cât a știut ea de bine
acea toamnă…
ultima piesă de puzzle pusă pe invers
o formă completată forțat
o imagine distorsionată
e tot un întreg
unul imperfect
mai mereu e așa
umplem singurătățile cu iluzii aproape potrivite
dorurile – cu poze
durerile – cu pastile
lipim plasturi peste răni necurățate
doar să nu simțim golul
doar să nu simțim
doar să nu…
Spune-mi cum a fost
lasă cerul să se rupă de nori în locul tău
lasă cerul
să tune greu, să scuipe plumb
peste ce nu vreau să aud.
Spune-mi cum e
voi încerca să mă țin, nici măcar să nu clipesc
voi încerca
lasă-ți corpul să vorbească
în locul tău, să atingă acolo unde doare
să mă privești în ochi, măcar acum
să mă privești.
Spune-mi cum va fi
conturează-mi cu buricul degetelor
locul unde ai lovit
să răsară flori de măr pe el
colorează-le cu buzele păcătoase
și absoarbe apoi încet petalele.
Purifică-te
până când pielea-ți va mirosi a măr copt
voi încercă să mă țin, nici măcar să nu clipesc
voi încerca
tace-mă apoi
să auzim doar ploaia care a luat sfârșit…
haine multicolore, sclipiciuri, paiete și mărgele
cercei masivi cu pietre în urechile alungite ale indiencelor
sari-uri roșii și turcoaz
pudra vermilion scurgându-se din punctele roșii de pe frunțile transpirate
turbane albe și bărbi stufoase în dungi gri
draperii lungi dhotis legate în jurul șoldurilor
arăboaicele machiate vorbesc singure
telefonul e prins în hijab
au mâinile libere
duc rânduri de brățări aurite și poșete de firmă
rusoaicele elegante defilează prin mușuroi
țin capul sus, nație triumfătoare,
vânzătoarele poloneze fumează în fața magazinului Zemlianika
cu șorțuri verzi și părul oxigenat prins în coadă
o doamnă cu un imens turban galben pe cap și nod pe frunte
gesticulează cu o prietenă cu bucle mari, ireale
perfecțiunea lor trădează peruca trasă peste câlții deși ai scalpului.
evreicele își fixează și ele perucile cu o cordeluță pe linia de delimitare
le prind în cleme să nu le alunece
nu au timp să le tot aranjeze,
câte doi copii în cărucioarele-transformer și câte doi-trei de mână,
hasizii din zona de nord au grijă ca buclele de la tâmple să le fie bine răsucite,
chiar le pun pe bigudiuri
pălăriile neboțite și șosetele lungi albe, curate.
moldovencele – mereu grăbite
vorbesc tare pe skype, sau pe messenger în transportul public
o parte dintre pasageri le înțeleg vorba
asiatice micuțe cu halate albe și bonete apretate sparg venă după venă
fixează branule în spitale londoneze.
șantierele sunt bucăți de Românie
tinerii țării sudează lângă tranșee câte o țigară
sorb ultima picătură de cafea din paharele de plastic de la aparat:
„da, mamă, sunt plătit bine
vă trimit bani și pentru acoperiș
să îi iei medicamente și pempărși tatei
zi-i că nu ne pasă de gura satului”.
e scena unui spectacol nemontat
jucat zi de zi după un scenariu nescris
proiectoarele au fost stinse demult
garderobiera a rămas fără post
actorii au coborât în stradă
la început ne-am înfuriat
am sperat, ne-am rugat
apoi ne-am resemnat.
viața e un hău, ne spunea din ultimile puetri
printre gemete
abia suflând din franjurile de plămâni.
încercam să nu îi zdruncin tuburile tot mai multe izvorâte din abdomen
labirint multicolor de seve umane
atunci când mă lipeam cu fruntea de fața lui schimbată la culoare.
pupila-i devenise opacă
privirea – decolorată
ochi de sticlă mată.
hău…
m-a rugat să nu îi mai cânt de leagăn
nu mai dormea de câteva zile
apoi i-a cerut medicului un pic de Kagor din ăla bun
cum au toți medicii din Moldova dosite prin dulapurile din birouri
se zice că așa cer mai toți muribunzii
vin
medicul ne-a ascuns acest detaliu.
hău…
dintr-o dată a tresărit și întorcându-se spre mine
mi-a povestit că fusese frate-so Gheorghe pe la el
i-a mâncat mâncarea
i-a zis că e flămând
și tata Toader a fost
și-a pus scaunul în mijlocul camerei și l-a rugat să îi radă barba, cum o făcea pe timpuri
îi crescuse cam mare între timp
barba
așa mi-a zis într-o seară.
hău…
ne-a cerut ce a băut ”fătuca aia”, auzind că s-a sinucis Mădălina Manole
nu mai înțelegeam cât e delir și cât sunt rugăminți încă pământești.
şi măcar un fum să îi mai dăm să tragă a zis
simțind mirosul de țigară de la fratele Mihai
un fum.
hău…
în seara aceea am rupt-o cu greu pe mama de lângă el
am plecat la McDonald‘s
doar acolo mai era deschis la acea oră târzie.
după ce am ieșit din salon, aparatele au luat-o razna
așa ne-a zis asistentul
puțin după miezul nopții a sunat telefonul
înțelesesem
hăul tocmai îi eliberase din gheare sufletu-i chinuit
”Măcar a plecat cu lumină?” a întrebat mama
”În sfârșit e liber” am zis eu.
jucăria de la Happy Meal-ul din acea seară a fost o țestoasa
cu o bilă grea de metal ce i se plimba zgomotos prin labirintul burții străvezii
nepoții nu s-au jucat niciodată cu ea…
Nu am sorbit din paharul alteia
nu am acceptat jumătățile de măsură
nici sa ofer
nu am dat felii
nu am acceptat bucăți
Refluxurile-mi sunt lungi și adânci
valul meu izbește doar o dată la mal
de final
pun totul pe o carte
risc sa rămân cu nimic
Nici n-am apucat să îmi aparțin până să mă absorbi
te-am inhalat
ne-am diluat
am devenit o apă curgătoare
Drumul tău îl tăbârcim pe aceleași oase
durerile mele ne curg
pierderile împărțite pe din două sunt mai ușoare
fericirile le resimțim în bătăile triple ale inimii
după noi doar ele vor rămâne
Miza a fost corectă
acum știu…
Tata n-a avut facebook
i-am făcut o pagină dedicată creației lui
pentru a-i ține vie amintirea
facebok-ul a devenit, totuși, și casa celor morți
un recensământ al vieților virtuale
”în memoriam” apare la chipurile trecute pe alte liste
scrise cu pene albe, căzute din aripi de îngeri.
Exista și Skype-ul și Messinger-ul atunci când se îmbolnăvise
dar chiar și în ziua când mi-a zis să nu mă mai grăbesc să vin
că nu îl mai prind în viață
vorbea la telefonul fără fir din casă.
Nici cu mobilul tare nu se obișnuise
și cu ideea că mereu se descărca fără să observe.
Nu știu câte fețe vesele sau triste, inimioare sau căței
care dau din labă și sar în sus cu limba scoasă i-aș fi trimis atunci
știu sigur că el nu ar fi intrat în aceste jocuri
pentru durerile simțite în privirile lui nu existau emoticoane
și nici nu cred că se vor inventa vreodată.
Acum vorbim mai mult ca niciodată
prin cuvintele lăsate pe foile îngălbenite din birou
și prin acele câteva cărți editate, de altfel, pe banii familiei,
dar mai ales prin sutele de cântece care continuă să răsune
printre pământeni.
Îi răspund printr-un mesaj
în fiecare vară în noaptea în care a plecat
un lampion se ridică încet și dispare printre stele.
Și nu e nevoie de nici o parolă de wi-fi…
Se plimbau prin Kiev în acea zi
promisese să îi arate soției mult mai tinere Soborul Sofia și
Cartierul Pechersk cu toate mănăstirile sale.
Era o primăvară splendidă iar orașul neașteptat de agitat
ceva plutea parcă în aer
și apa Niprului părea mai tulbure.
”Spre Sobor”, zise tata taximetristului, prinzând cu ușa taxiului
un colț de rochie de mătase florată cumpărată pentru acea vacanță.
După câteva viraje, auzindu-i că vorbesc în română, șoferul nu a mai rezistat:
”De plimbări vă arde? De ce nu fugiți? Nu știți ce s-a întâmplat?
A explodat Centrala Atomică de la Cernobâl.
Nu au anunțat încă oficial, să nu panicheze populația.
Poate vor să și mușamalizeze amploarea. Mai ales că urmează parada de 1 mai.
Dar noi, taximetriști le aflăm pe toate primii!”
I-a dus în viteză înapoi la hotel și apoi la toate gările și la Aeroport
bilete nu vindeau nimănui
ieșirile din oraș erau blocate.
O mare de oameni aflate în fața gării, cu valizele pregătite
se rugau disperați să li se permită accesul
”Sun Profesor Universitar din Moldova. Am venit la o Conferință la Kiev” a mințit tata
și a obținut două bilete.
Mergeau spre casă în trenul aproape gol, cu ochii la cei plângând rămași pe peron
Mai era un scriitor în trenul spre Chișinău –
Eugen Cioclea mergea să o ceară de nevastă pe o tânără matematiciană
”Ne veți fi nași”, zicea, dar nu a fost să fie.
Peste un an mama a fost operată de cancer.
Despre gravitatea acestuia nu ne-a vorbit medicul de la Oncologie,
devenit și bun prieten, decât după 25 de ani,
la fel, cum avea să aflăm doar peste ani adevărul despre ce s-a întâmplat atunci.
”Fă un tur în Cernobâl”, apare acum pe toate site-urile de turism
Orașul-fantomă a devenit zonă de atracție turistică
aducând destul de mult cu imaginile din filmul lui Tarkovsky
tururile organizate te invită să te plimbi în jurul Centralei Nucleare
și de-a lungul străzilor pustii din Prîpeat.
Atunci, însă, reprezenta tifoanele pline de sânge
de pe cicatricea purulentă a mamei, care nu se prindea nicidecum…
Anul ′68
rataseră ambele admiterea la facultate
în Rusia, la construcția Magistralei Trans-Siberiene, trâmbițau comsomoliștii,
cu bilete oferite de Uniunea Tineretului Comunist și cu fanfara care își petrecea vitejii la gară ca pe niște eroi
110 ruble pe lună erau mai multe decât 70
cât oferea postul de bibliotecară din care tocmai demisionaseră.
Au plecat pe ascuns într-o zi de august, pe un drum lung, interminabil:
stația Tavga, Regiunea Sverdlovsk, apoi Mortka
trenul cu fugari dubioși, cu fețele băute, ce au preferat munca în locul pușcăriei
și doar comsomolistele noastre zburau spre idei mărețe.
Visele s-au năruit odată ce au primit la destinație
salopete groase căptușite, vechi, pufoaice supradimensionate, ca ale deținuților
pâsle, pentru că Siberia nu poate avea picioare decât reci
săpau tranșee în pământul înghețat, seara visau satul natal
adormind în pâsle, cu cosițele lipite de gheața pereților din vagon
scrisorile veneau greu și doar acelea în chirilică.
Gustul patriei l-au simțit o singură dată,
bomboanele ”Bucuria” au fost furate din unul din vagoane
s-au speriat apoi teribil și le-au îngropat în pădure
și-au plâns atunci la grămadă ”Bucurii”-le și prostia și au decis să fugă
cererea fusese aprobată doar uneia
cealaltă a adăugat un ”ne” în fața cuvântului ”vozrajaiu”, riscând
și uite-le în fața porții părintești cu tot cu hainele mirosind a Siberie,
nepredate din grabă.
Mai întâi au mers împreună la Mircești, apoi la cealaltă – la Boghenii Vechi,
să nu le bată
s-au căsătorit cu câte un Ion ambele și au fost nedespărțite viața toată –
”să îmi lași de pomană setul fain de cafea pe când vei muri”,
glumea cea aflată pe patul de spital, simțind că va pleca, de fapt, ea prima
în două zile s-a și dus,
lăsând-o pe cealaltă cu tainele nespuselor lor siberiene
și cu acele scrisori din Tavda
peste care am dat în podul unei case
Tot mai des evit să îmi privesc mâinile
zici că nu îmi aparțin
că sunt ale mamei când îmi pregătea geanta de plecare în lume
le văd și acum cum înveleau fiecare obiect în punguțe
le mângâia cutele le aranja colțurile
iar la sfârșit le mai netezea încă o dată înainte de a le pune împreună
m-a întrebat dacă nu mi-am uitat șosetele groase
și pulovărul de lână pe care mi-l făcuse tot ea
din alte două mai vechi dezlânate
”frig să nu îți fie acolo la munte”
alături aștepta împachetată într-o geantă de rogojină
plapuma de lână primită de pomană de la înmormântarea bunicului Mihai
și un ceaun nou-nouț de la Piața Centrală cu două kilograme de hrișcă vărsată
”să nu îți fie foame” mi-a mai zis ”iar hrișcă pe acolo nu se găsește”
le-a pus una în alta și le-a legat cu o sfoară
le-a mângâiat cutele le-a aranjat colțurile
și le-a mai netezit o dată
ultima a fost cămașa de noapte lungă
pe care mi-a cusut-o înainte de plecare
”să îți porți cu demnitate poalele!”
mi-a scris pe interiorul ei cu pixul
m-a petrecut la gară într-o dimineață de octombrie
mi-a mângâiat cutele bluzei i-a aranjat colțurile
și a mai netezit-o o dată
de atunci tot plecată am fost și tot mai departe
mama avea pe atunci anii pe care îi duc eu acum
eu, de ce nu îmi pot privi mâinile?
Gânduri Despletite 