Da, da, sunt opt luni și e o primăvară splendidă. Atâtea narcise câte am văzut aici, crescând lanuri mici, prin tot orașul, nu mi-a mai fost dat să văd. Admir tufele imense de camelii, care m-au dus cu gândul la celebra ”Dama cu camelii” a lui Alexandre Dumas, citită pe furiș în adolescență cât și magnoliile de toate nuanțele, pe unele fiind prinse mărțișoare chiar în Hyde Park, probabil de către românii care și-au păstrat și aici tradițiile. A înflorit și rozmarinul, printre iederă, în acele zone semi-sălbatice care definesc parcurile Londoneze și pe care le ador.

Ce îmi zgârie, însă, ochiul în tot acest peisaj idilic, plin de reprezentanți ai tuturor națiunilor pământești, ține de esteticul vestimentar al unora și comportamentul, nici-nu-știu-cum-să-îl-numesc, al altora. Da, știu, vin dintr-o lume unde se pune mult prea mult accent pe perfecțiunea chipului și al manichiurii perfecte, al copiilor asortați de la culoarea căruciorului până la modelul de pe suzetă, al ”nu se poate” și ”nu ți-e rușine”, dar totuși…

Poate că îmi car încă sechelele după mine, dar consider că există niște norme elementare de prezență vestimentară, încadrate în limitele decenței. Sau poate că, șortul de sport îmbrăcat peste pantalonii de trening, sunt neo-elemente distinctive al emancipării, iar baba de mine încă nu s-a prins? Nu știu. Sau baticul islamic, hijab-ul, învelit pe un chip superb, dar asortat cu o pereche de egheri super mulați, de se vede dunga de la chiloți și cu buricul la vedere, face parte dintr-un nou curent religios? Mă îndoiesc. Poate că șosetele bărbătești, cu buline su culori țipătoare, în contrast cu toată ținuta vestimentară este o nouă modă pentru tineret? O fi. Iar șosetele-plasă până la genunchi au reintrat în modă? S-ar putea. Nici ștrampii rupți, cu ochiurile duse de sus până jos și cu ditamai găuroiu, nu constituie aici, se pare, un motiv de îngrijorare. Și atunci de ce m-am stresat într-o zi, când mi s-a dus un ochi abia vizibil pe lângă pantof, de am umblat disperată din magazin în magazin, pentru o pereche nouă? Habar nu am. Ce înțeleg eu, este, însă, că oamenii sunt relaxați. Iar comentariile și privirile curioase legate de ăștia mai deocheați de pe stradă, vin tot de la cei mai din est. Îi observ pe fețe.

Mă pune pe gânduri, însă, altceva: formă de comportament întâlnită adesea, pe care nu știu cum să o interpretez. Când în autobus, adolescenții vorbesc foarte tare și își pun picioarele pe pervazul de la geam – este neobrăzare sau emancipare? Când se stă pe jos în metrou, pe gresia goală și murdară (și în aeroporturi am văzut la fel), este normal sau doar eu am o problemă cu asta? Când mamele în parc le dau copiilor mâncare căzută de pe jos, direct în gură, este o formă de imunizare sau de lene? Iar copilul să fie îmbrăcat alandala, nepieptănat, cu picioarele pline de noroi și murdar pe față – este natural? O fi. Sau să stea cu telefoanele în mână non-stop de la 2 ani și mamele să le dea cu pai cafea din paharul propriu, numai ca să tacă? Am dubii.

Copiii mei îmi zic că sunt mult prea complexată, mai ales când în transportul public cineva vorbește foarte tare, probleme personalo-intime, iar eu trag ocheade veninoase. Încerc să le explic că e vorba totuși de bun simț, iar ei dau din mână a renunțare: ”Mama cu principiile ei demodate”. Bine, bine, de acord că sunt dintr-o altă generație, dar spuneți-mi și voi, e normal ca în parc, să îți așezi câinele lângă tine, ocupând astfel toate locurile libere, în detrimentul oamenilor care stau alături? Mă depășește. Iar în privința câinilor, îi dau dreptate fiului meu cel mai mare, care zice că nici câinii nu mai sunt ce au fost odată – niște hibrizi minusculi, cu bentiță în păr, purtați în geantă pe post de jucării. Halal.

Sigur că depun eforturi și încerc să mă emancipez (dacă asta ar însemna emancipare, totuși) dar nu e chiar așa de ușor. Pentru că pentru noi, cei din generația mea, limitele bunului simț și ale normelor estetice au fost foarte bine trasate. Poate că nici nu e chiar așa de rău, dacă stau bine să mă gândesc. Consider că este, totuși important, să nu negăm chiar tot ce e mai ”vechi” și să cădem pradă extremelor.

Lăsând la o parte dilema de mai sus, țin să anunț că mi-a venit programarea la medic, printr-o scrisoare, după o așteptare de 5 luni, dar, trebuie să recunosc, cu translator de limbă română din partea spitalului. Jos pălăria. Poate de aceea o fi durat atâta. Mai vreau să remarc faptul că englezii nu îți vor da niciodată peste nas atunci când greșești ceva în limba lor, ba din contra, vor sublinia politicos: ”Your English is better than my Romanian!” și că există cursuri gratuite pentru cetățenii UE. Iar la școlii copii pot fi mutați oricând în mijlocul unui trimestru, pentru că au suport lingvistic mereu la dispoziție pentru copiii din alte țări. Mai vreau să pomenesc și faptul că tare s-a mai bucurat vecina mea, o bătrânică, care a ieșit în șosete mai dăunăzi pe etaj, când a aflat că pot deja să mă exprim coerent și că de mult timp așteaptă să bem o cafea împreună. Astea toate le-am enumerat pentru a scoate în evidență, încă odată, că nu am simțit nici o zi, de când a venit aici, că nu suntem bineveniți. Cum reușește țara asta să împace atâtea naționalități, culturi, religii, rase și clase sociale, refugiați și emigrați, cei care vin să supraviețuiască sau care vin să se îmbogățească – nu știu. Cert este că reușesc. Și este de admirat faptul că nu se admite discriminarea. Încă o dată s-a vorbit la școala copiilor despre faptul că discriminarea nu doar că este descurajată din start, ci și taxată prin exmatriculare (de data aceasta s-a vorbit despre discriminarea homosexualilor), ori, insistându-se atât de mult pe acest subiect încă din grădinițe și școli, rezultatul nu poate fi decât unul vizibil. Și atunci, zău că mi se face chiar scârbă, când îi aud pe moldovenii mei care mai fac diferențe dintre noi, cei de la nord, cu pieptul umflat și ceilalți, de la sud, sau românii din Ardeal, care îs cu mai cu moț față de cei din Oltenia sau Dobrogea. Aici am înțeles că toți sunt oameni, trăiesc pe același pământ, respiră același aer, înjură când îi doare și plâng la fel de sărat. Când ne vom descotorosi de ”mărarul nostru e mai mirositor și strugurii îs mai dulci” – nu știu.

Un alt aspect demn de învățat este că oamenii aici își cunosc drepturile și știu să și le ceară. Cel mai recent exemplu este cel cu apa rece, care a lipsit câteva minute într-o zi în băile din apartamente și deja au apărut mesaje pe panoul de la bloc, care solicitau o explicație. Mi-am amintit atunci de acea vară toridă, în care a murit tata și eu eram cu nou-născutul la Ciocana la mama, la bloc, iar o vecină ”de la Italia” a stins apa pentru trei zile în bloc, fără preaviz și explicații, pentru că își up-grada vasul de veceu și faianța în baie. Și tot ea închidea gura tuturor, zăngănind din brățările din aur-spălăcit italian, că a venit doar pentru o săptămână și nu are timp de discuții. Mahalaua nu o scoți din om, nici după un kilogram de aur ieftin expus pe mâinile care nu se mai opreau din gesticulat.

Și da, am început voluntariatul la un shop. Mai întâi, pentru a spori engleza, iar apoi, pentru a mă afla printre oameni. Se pare că e vital pentru mine. Am o manageră isteață, româncă, Marilena, care are multă răbdare cu mine pentru a-mi corecta inclusiv greșelile de exprimare, fapt pentru care îi sunt foarte recunoscătoare, un coleg indian, Mucash, mereu pus pe glume, care îmi explică despre beneficiile condimentelor indiene și o altă voluntară, Minu, de origine arabă, pe care nu o vezi și nu o auzi, pentru că știe să își facă treaba sârguincios. Și trec zilele cu spor și voie bună, asta până la primul client mai dificil 🙂 Că doar o fi prea plictisitor ca să nu existe și din ăștea.

O altă noutate ar fi că, cel mai mare magazin de jucării din Londra, ToysRUs, în care m-am pierdut printre rafturi iarna asta, în căutare de cadouri de sărbători, și-a declarat falimentul din cauza ”amazonizării„ în forță. Da, Amazonul a absorbit și acest segment și a pus pe butuci multe magazine de-a lungul timpului. Pentru că este mai ieftin, comod, returul foarte ușor de executat iar pachetele îți sunt lăsate la ușă, chiar și de nu ești acasă, pentru că nimeni nu le fură. De altfel, îmi fac mari griji, pentru joburile care nu vor mai necesita pe viitor prezența umană, ținând cont de automatizarea multor servicii. Chiar și la bibliotecă, când am mers să restitui cărțile, nu a trebuit decât să le pun sub scanner, să îmi scanez cardul și apoi să le las în spațiul dedicat cărților predate. Atât.

Și, da!!! Am mai scris despre asta. Vin mulți scriitori și poeți, find invitați la diverse evenimente culturale, fapt care mă face să iubesc și mai mult noua țară în care am venit.

Ce altceva? Observ că toți pantofii mei de primăvară au tocul ros la piciorul drept, plata confortului de șoferiță din trecut. Că fusul orar diferit îmi permite să vorbesc seara după ora zece locală doar cu prietenele de prin țările cu același fus – altfel toți dorm deja în Moldova, că este o filosofie întreagă comunicarea cu adolescenții, ajungându-se inclusiv la anunțarea stărilor prin intermediul mesajelor luminoase. Iar rusa îmi joacă feste în continuare, adăugând conotații dubioase, acolo unde nu sunt de fapt. Ce reacție am avut când am găsit în lista de prietene de pe Instagram a fiicei mele, o prietenă cu numele EliSuca??? Nu vreau să vă zic. De fapt era o abreviere de la numele Eliza, un fel de dezmierdare, dar am avut palpitații la un moment dat. De altfel, fiica mea are două prietene bune, Garghi și Elika, din Iran și India. Doamne dă-mi memorie să le rețin odată numele. Iar Mihai, în contextul Blajinilor din Moldova, a creat pe Minecarft un mormânt al bunicului Simion, chiar lângă casa sa, pentru a putea îngriji mai des de florile pe care i le-a răsădit. Copiii ăștia nu mai încetează să mă surprindă mereu. Și de fiecare dată, ca norocul, de bine.

Se pare că au mai scăzut prețurile la chirii, iar agentul care ne-a închiriat apartamentul anul trecut, ne-a contactat de pe acum, pentru a confirma dacă mai prelungim contractul de la sfârșitul verii, sau nu. Graba aceasta denotă un pic de panică. Probabil că este un efect secundar al Brexit-ului. Vom vedea.

Închei doar cu un mic exemplu. În autobusul cu care mergeam la biblioteca a vomat un școlar. A încercat apoi să spele cu apa din sticla pe care o avea, ajutat de o doamnă. La prima stație, șoferul a coborât, a ieșit cu băiatul afară, tot repetându-i ”Don’t worry!”, pentru că acesta se simțea oarecum prost. A rugat toți pasagerii să coboare, pentru a-i muta în autobusul următor, fără ca să mai plătească, pentru că trebuia să curețe autobusul. Că este inadmisibil să se circule în el, atunci când e murdar. Ați înțeles, da, aluzia? Iar noi continuăm să ne lăudăm cu mărarul și cu strugurii noștri…

,