Toate ipostazele enumerate mai sus sunt doar niște presupuneri ale mele – dar niște presupuneri, presupun, adevărate. Nu am probe palpabile care să le confirme, singura dovadă este însuși faptul că mi-au trecut prin cap. Or, din Analele Auafede aflăm că ”orice trăsnaie rostită, orice idee trecută prin orice cap, mai devreme sau mai târziu, se materializează sau deja există undeva în Univers”. Această aserțiune cu caracter axiomatic, personal, am acceptat-o fără ezitare, lucru care îmi simplifică existența sub forma mea actuală.

Dar dacă prin cap îți trec idei contradictorii, care se exclud una pe alta, de exemplu, la ora 12.00 te gândești că ai trăit 2000 de vieți, iar la 12.01 te gândești că omului îi este dată doar o viață, atunci care idee este adevărată și care nu?

Să nu uităm, dragă Anda, că Analele Auafede au fost scrise în Universul nostru și, deci, sunt valabile anume în el. Pe când alte universuri, probabil, funcționează în baza unor legi cu totul diferite, inimiaginabile, unde totul este posibil, chiar dacă par imposibile din punctul nostru de vedere. Iar ideile pot migra din univers în univers, și niciodată nu vei putea urmări ruta unei idei, atât din cauza distanțelor prea mari, cât și pentru că încă nu avem dispozitive care să le urmărească.

Dar, revenind la viețile mele anterioare, am să-ți spun mai mult: zilele acestea mi-a trecut prin cap ideea că, în prezent, eu personal mai trăiesc, concomitent, și alte vieți. Încă nu știu cu siguranță, câte anume – probabil, de la trei până la patru sute. Singura informație deținută până la această oră este că mai trăiesc și sub formă de Kiju, o pietricică în Anzii peruvieni.

Prima ta carte, ”Dicționar Auafed”, a văzut lumina tiparului în 1996. A doua a apărut după o pauză de aproape 20 de ani, cu același titlu ”Dicționar Auafed 2”, apoi, peste un an, ”Dicționar Auafed 3”, și am înțeles că anul acesta va urma o nouă carte. Acea pauză de douăzeci de ani este impardonabilă. De ce ți-ai permis-o?

Pentru că mi-am făcut iluzii cosmice legate de cartea mea de debut. Mă așteptam la cel puțin o duzină de premii literare intergalactice, dar realitatea din acest univers [al nostru] m-a deziluzionat cumplit. Rezonanța cărții în sânul poporului a fost nulă, editura ”Cartier”, care a riscat de a editat-o, a rămas cu tirajul nevândut, iar critica literară nu a citit nici măcar un rând din ea. Criticul literar X, care a venit la lansarea cărții doar pentru că a fost coleg de facultate cu tata, a bolmojit, în luarea sa de cuvânt, ceva confuz despre ”influențe borgesiene”, dar l-am văzut înainte de lansare citind în fugă din cartea mea – probabil, ca să-și facă, în cinci minute, o impresie despre trăsnăile scrise acolo. În rest, tăcere mută în țară, ”Dicționar Auafed” fost observat doar de membrii familiei și de unii prieteni.

Și în acea tăcere totală, m-am retras din literatură (fără să intru în ea). Orice tentativă a Cosmosului de a intra în contact cu mine, trimițându-mi idei, subiecte, pasaje întregi! o seceram fără cruțare. Răzbunarea mea a durat acești 20 de ani, despre care se va vorbi în istoria literaturii universale ca despre ”perioada obscură”, ”neagră”, dacă vreți, a literaturii contemporane. 🙂 Și iată că, într-o zi, am cedat. Am deschis portița creierului meu ostenit de atâta Canadă – în care am emigrat de bunăvoie și nesilit de nimeni acum opt ani – și am pus mâna pe pix. În total, în cap mi-a intrat materie primă pentru circa 400 de ”Dicționare Auafede”, însă dexteritatea degetelor și abilitățile literare nu-mi permit să prelucrez mai mult de vreo sută de pagini anual. De aceea, o carte pe an este, deocamdată, plafonul meu literar.

Cu lansarea ”Dicționarelor…” tale ”2” și ”3”, a fost înregistrat vreun progres în achiziționarea de cititori noi?

Desigur! Vreo zece! Dar partea bună e că nu-mi pasă prea mult dacă sunt citit acum sau voi fi citit doar după ce voi muri [de bătrânețe]. Pentru că în Analele Auafede scrie clar – și Albert Einstein a preluat și chiar și-a atribuit această zicală – ”Distincția dintre trecut, prezent și viitor este numai o persistentă și încăpățânată iluzie”.

De ce tocmai Canada? Întrezaresc în textul tău din ”Dicționar Auafed 3”, ”Imigratie”, nostalgia pentru acea planetă Aueolia, de pe care ai plecat acum 8 ani și care e, de fapt Moldova, nu?

Dacă ai să operezi cu titluri și cu idei din cărțile mele, în scurt timp ai să constați că dialogul nostru se împotmolește. Vorba e că nu prea țin minte tot ce am scris, și asta nu din cauza senilității, ci din simplu motiv că ideile, în principiu, nu sunt ale mele – eu doar mi-am oferit creierul pentru a le capta din cosmos și degetele pentru a le transcrie, mai întâi cu pixul într-un carnețel roșu, apoi apăsând clape de calculator. Dacă zici că întrezărești Moldova în planeta Aueolia, înseamnă că așa este, fiecare întrezărește ce vrea. Altcineva mi-a zis că a întrezărit Moldova în ”Underground”, alții în ”Pace”, alții în ”Noe”.

Dar, revenind la ”de ce tocmai Canada”, mai întâi am să zic că nu știu, apoi am să cad o secundă pe gânduri și am să continuu: pentru că nimic nu este întâmplător. Mai bine zis, tot ce facem, deja există. Iar și mai bine zis, tot ce facem, deja am făcut cândva, dar deoarece timpul e o noțiune confuză deoarece trăim doar în prezent și accesăm doar prezentul, ne pare că acțiunile noastre depind de noi, de ceea ce percepem sau gândim. În acest sens, am să aduc aici un fragment elocvent dintr-o carte deșteaptă, ”Lumea-după-Google”, de Alexandru Mironov: ”Hai să ne imaginăm că realitatea este ca o placă de patefon infinită, că noi ne aflăm exact acolo unde acul o înțeapă – acesta este prezentul – , dar toate, absolut toate melodiile de pe placă există simultan, iar noi nu le putem auzi, deci trăi, în afara momentului acum. Dar dacă am avea acces la întreg – și nu avem, conștiința noastră nu o permite – am trăi simultan cu întregul Univers”.

Acest delir al personajelor, întâlnit în paginile cărților tale, este și ea o forma de neacceptare a prezentului sau ești tu, în diverse forme ale propriului Eu răzvrătit?

Repetați, vă rog, întrebarea, că n-am prea înțeles-o.

Acest delir al personajelor, întâlnit în paginile cărților tale, este și ea o forma de neacceptare a prezentului sau ești tu, în diverse forme ale propriului Eu răzvrătit?

Mmm… Da, desigur.

Vezi că am intuit corect? Scrisul pentru tine este un hobby, o meserie sau un moft?

O plăcere. Și dacă va veni ziua, în care scrisul îmi va deveni și meserie, care să-mi permită să nu am un boss nesuferit sau obligația de a mă scula dimineață de dimineață pentru a merge la serviciu, am să consider că viața nu e numai frumoasă, dar și nebănuit de plăcută, bucval Raiul pe pământ.

Citez din ”Dicționar Auafed 3”: ”Orice planetă este un organism viu. Ele se nasc, trăiesc, respiră, se bucură de viață, îmbătrânesc și, în cele din urmă, mor. Unele planete sunt pline de paraziți”. Ce procedeu miraculos de deparazitare ai propune, pentru planeta noastră?

Propun să-i adunăm pe toți oamenii răi laolaltă și să le dăm foc. Vom rămâne numai noi, oamenii buni, și atunci vom prospera.

Pardon?

Glumesc, desigur. Nu știu cum să ne deparazităm planeta. Poate să o lăsăm cum este? Oricum, totul – și trecutul, și viitorul, deja există, și orice am face, nu schimbăm nimic. Nu uita, că ”noi ne aflăm exact acolo unde acul înțeapă placa de patefon”, și trăim o iluzie, dacă credem că putem interveni cu schimbări globale. Ceea ce putem, însă, este să devenim mai buni, iar pentru asta, trebuie să începem să vedem partea colorată a cotidianului, și nu pe cea sură, și mai ales, ar fi bine să observăm minunile din jurul nostru – o buburuză, un firicel de iarbă, un măr galben pe o masă roșie, un cățeluș hazliu, un copil serios, o femeie cu coafură nouă, un bătrân șugubăț, o pietricică veselă, un gard frumos, o păpădie fericită, un puf zglobiu de plop, un gând bun sau un cântec despre Wakan Tanka. Și atunci, nu va mai apare problema cu deparazitarea.

Și dacă fiecare dintre noi ar scrie o carte, sau ar sădi un pom, sau ar face un om, sau ar săpa o fântână, sau ar face câte o faptă bună în fiecare zece minute, sau s-ar juca de bunăvoie cu un copil, sau ar ajuta pe cineva să mute un dulap, sau ar cădea jos ca să râdă alții, sau ar dărui zâmbete la toți din jur, chiar cu riscul de a fi considerat hop-pe-o parte, sau ar cânta un cântec, chiar dacă nu are auz muzical, sau, pur și simplu, ar fi fericit /-ă, am contribui cu toții la crearea și funcționarea Marei Opere a lui Dumnezeu – Universul nostru. 

Frumos! Tocmai m-au trecut fiorii!… Wow!

Vai, lăsați! Dar mulțumesc.

Și pentru că ediția de astăzi a ”Travaliului creativ” se apropie de sfârșit, te rog să spui și câteva cuvinte despre următoarea ta carte, care, bănuiesc, are originalul titlu de ”Dicționar Auafed 4”.

Așa deci, ”original”, haha, ce sarcasm frumos! Ador sarcasmul! Bine, am să zic ”câteva cuvinte” despre următoarea mea carte, în exclusivitate pentru ”Trali-valiul creativ”. Află că ea NU va fi ”Dicționar Auafed”. Știu foarte bine, că cititorii de pe toate meridianele abia așteaptă să apară ”Dicționar Auafed 4” – se tot întreabă unul pe altul, pe la cenacluri, pe stradă, prin tramvaie, pe la forumuri literare și expoziții de carte: ”Când, când, CÂND ODATĂ va apărea Dicționar Auafed 4?” Dar – xo-xo! – eu hop! și apar cu altceva. Nu, nu cu un roman, pentru că, după romanul Tatianei Țîbuleac, este foarte dificil de menținut ștacheta; și nu, nu cu poezie, nu cu notițe de călătorie, nu cu povești populare moldovenești, ci cu… ”Amintiri din copilărie”! (bdâșșși! bdâșșși! – focuri de artificii). Știu că ai mai auzit undeva acest titlu – la Pavel Stratan, probabil – , dar vezi că nu mă prea duce capul la titluri: mai sus de ”Dicționar Auafed” nu știu dacă am să sar vreodată.

Aceste ”Amintiri din copilărie” sunt, desigur, mai mult decât niște amintiri din copilărie. CU CÂT mai mult, veți vedea dacă veți citi cartea. Lansarea în august, peste nici trei luni, la Chișinău.

Mulțumesc, Doru, pentru acest interviu. Pe final, am vrut doar să-ți spun că acel balaur din liliac, cu două capete, l-am văzut și eu, și, probabil, fiecare dintre noi. Pentru că orice om cu imaginație, în fragedă copilărie, a avut cu siguranță câte un personaj imaginar, care locuia în fantezia lui de copil, și care, a rămas sub formă de adevăr în maturitatea lui târzie. Întru dorința de a rămâne de-a pururi în acea fază a copilăriei.

– Care balaur?

Serios!? Din povestirea Ădic. Să nu zici acuma care Ădic, te rog, că voi fi nevoită să consult un psihiatru bun…..:) Mulțumesc mult, Doru pentru sinceritate. Mă bucur că nu te(ne)-ai lăsat și ai revenit în forță. Așteptăm, așadar, noua carte!