Travaliu creativ

Alexandru Cazacu sau Sașa Kozak

20883925_10214032750471591_1211224746_o.jpg

Am terminat de citit cartea lui Iulian Ciocan ”Tărâmul lui Sașa Kozak” și am rămas ancorată, pentru ceva timp, în acea perioadă de după perestroikă, perioadă de nesfârșită tranziție, pe care am simțit-o pe propria-mi piele. Iar amintirile nu sunt tocmai dintre cele mai plăcute.

Cartea m-a făcut să revăd acum, la anii maturității, acea realitate că fiind un amalgam de drame, dar pe care le percepeam atunci ca fiind niște normalități. Era o normalitate ca numele românești să fie schimonosite, numai ca să sune mai rusește, mai la modă, aidoma personajului Alexandru Cazacu, devenit Sașa Kozak, care a refuzat să se însoare cu o fată numai pentru că era moldoveancă de la sat, adică ”bîcovkă”. Iar de vină de situația instabilă erau, evident, ”românizatorii”, de la care ”o început tot căcatul”. ”Iaca, avem acum alfabet latin, da uzină – iok!”, striga unul dintre personaje, Senea, ridicând halba de bere. ”Vă amintiți cum zgherau că sunt români? Om trebu sî șii blea, nu român!”, încheia acesta discursul la una dintre întrunirile zilnice din barul de lângă casă. Era un loc comun pentru toate discuțiile patriotice ale acelor vremuri.  Acolo continuă să se facă politică și în zilele de azi. Iar argumentele, remarc, sunt aceleași.

Era o normalitate ca totul în jur să se oprească din mișcare, atunci când începeau serialele sud-americane, pentru că, înțeleg acum, erau singura formă de evadare într-o poveste melo-dramatică dintr-o realitate greu de dus. Personaj elocvent era mătușa Frosea, iar la fel ca ea erau toatele vecinele mele. Apoi discuțiile interminabile de pe băncile din fața blocurilor se învârteau în jurul personajelor din seriale, iar comparațiile cu acestea duceau de cele mai multe ori la concluziile – ei, la noi totuși e bine. Măcar suntem liberi! Despre ce tip de libertate era vorba? Nici acum nu înțeleg.

Era o normalitate ca un intelectual să fie sărac și mereu sub presiunea facturilor și a lipsei de spațiu locativ.  O cunosc pe propria-mi piele. Și mai greu este, însă, când acel om își conștientizează această neputință și nu se resemnează, la fel ca și personajul lui Octavian Condurache. Toată viața speră la acea ”lovitură” pe care o va da scriind și care, ca prin minune, îl va salva de sărăcie. Soarta intelectualului a fost și rămâne încă la același nivel, demn doar de compătimire și nu pot încă nici acum să vorbesc despre subiect la trecut. Este o constatare foarte dureroasă, de altfel.

Poate e mai bine că l-a ucis o ceafă-lată într-o zi și l-a scutit de toate frământările sufletești: de a oferi unicului său copil o cameră doar a lui într-un apartament mai mare, iar soției  – posibilitatea de a umple frigiderul de la market și nu de le Piața Centrală.

Pentru el poate a fost, poate, o scăpare. Dar cum a supraviețuit soția lui apoi, s-a întrebat cineva? Nici acea mizeră compensație pe care ar fi putut-o obține pentru uciderea soțului nu i-a revenit. Pentru că era o normalitate să mituiești polițiștii și adevărurile să rămână îngropate undeva adânc, sub bancnote. Dar pot vorbi oare și aici la timpul trecut? Mă îndoiesc. În toată stupizenia situației create se întrezărește, totuși, un fir de speranță, conturat prin personajul soției cefei-late, care are remușcări și nu își găsește liniște pentru că soțul ei a omorât un om. La fel, însă, cum se întâmplă de cele mai multe ori, frământările ei sunt ignorate, ba chiar înnăbușite grosolan de către soț.

Singurătatea resimțită în cuplu încercat de sărăcie este un alt subiect care le prezintă pe cele două femei din viața intelectualului Octavian Condurache  – soția mereu nemulțumită și amanta nefericită. Pentru că află ambele că nu au fost iubite. Iubirea vieții lui Octavian rămăsese acolo, undeva, în amintirile tinereții. Relația care se leagă între aceste două femei, una care se îmbolnăvește și cealaltă, care renunță să se ducă în Italia la muncă, doar ca să aibă grijă de ce dintâi conferă o altă dimensiune motivului singurătății prin prisma solidarității umane.

După lectura acestei cărții cu siguranță mulți cititori vor regăsi crâmpeie din trecutul lor, din acea perioadă de tranziție grea și incertă, când erau în căutarea identități naționale și a mijloacelor de supraviețuire care a caracterizat societatea post-sovietică. Îmi explic acum de ce cartea a stârnit un interes vădit străinilor și a fost tradusă în limba franceză. Pentru că reprezintă un fragment, un stop-cadru al societății basarabene a anilor 90.

Și din păcate, vor realiza, probabil, la fel ca noi, martorii oculari, că unele realități nouăzeciste nu au fost depășite, ba chiar s-au agravat în ultimi ani.

Travaliu creativ

Alerta oranj sau În căutarea țării pierdute

VVovc - cu cartea.jpg

Salut Vitalie. Îți mulțumesc mult pentru cartea-cadou ”Alerta oraj sau Pe alocuri Viscole” pe care mi-ai oferit-o și pe care, recunosc, am parcurs-o cu strângere de inimă. Textele tale, mi-au părut a fi ecoul ale unor strigăte, ale unor nedreptăți, aidoma unor plasturi puși peste răni adânci și vechi, care deși frig rău, sunt necesari pentru a marca zonele afectate. Doar pentru a marca. Pentru că vindecarea ar fi trebuit să vină din interior. Deduc, însă, din aceste mici texte, că nu vine. Bănuiesc că din acest rău constant a și apărut cartea.

De ce nu se vindecă rănile, Vitalie, mai ales, cele ale unui moldovean plecat de mulți ani la Paris?
Există răni care nu pot fi vindecate… Ele pot fi doar uitate, dar uitarea este o negare de sine, o autodesfiintare, o autodevorare. Nu vreau să mă regăsesc în niciuna din aceste ipostaze. Nu vreau să am de afacere cu nimic din toate astea. Nu vreau să uit nimic. Ceea ce mă face să sufăr cu adevărat este frica de a uita. (Am și scris despre asta în Alerta oranj 6, text care nu a intrat în acest volum). Mă consider un om fericit și împlinit. Inclusiv, fiindcă nu m-am lăsat înghițit de aceste dureri despre care vorbești. Am învățat să le stăpânesc și să le îngrop în… texte, spre exemplu! Într-un fel, această carte poate fi considerată drept o terapie. Eu nu pot să elimin nimic din durere (și nici nu vreau), dar pot să încerc s-o domin. Să-i schimb polaritatea. Din vulnerabilitate s-o prefac în forță. O forță pe care s-o pot iradia, prin intermediul acestei cărți, și cititorilor.

Observ că majoritatea textelor au fost scrise între anii 2011-2013. De ce anume atunci?
Ai dreptate… Apreciez spiritul observator! Lucrurile sunt simple și relativ prozaice. Să-ți zic cum a fost. Eu nu am scris nimic timp de 10 ani. Dar absolut niciun cuvânt! Și atunci când m-am lansat în această aventură, a fost de parcă am dat de un izvor cu apă rece și cristalină în mijlocul Saharei. Aveam (și mai am) atâtea de spus! Scriam ca un apucat, cu o încăpățânare și o înverșunare cu care rareori am făcut ceva în viață. Eram într-un proces continuu de scriere, căci faptul de a pune textul pe foaie nu e, pentru mine, decât o etapă finală. Textul fermentează și „se scrie” timp de câteva zile în capul meu… Și cum nu aveam alte angajamente, textele apăreau relativ des. Dar treptat, am început să răspund la alte solicitări, proiecte, activități. În 2014 am început a scrie editoriale săptămânale pentru un site moldovenesc, în care comentez știrile din Republica Moldova. Îmi ia ceva timp. Chiar destul de mult timp. Iar eu nu pot să scriu decât noaptea, căci am o activitate profesională incompatibilă cu scrisul și destul de intensă și ea. Limitele propriului organism și o anumită dispersare face ca texte precum cele din volumul „Alerta oranj” să apară mai rar.

Tema deportărilor, a urmelor comunismului lăsate, mai ales, pe mentalitatea oamenilor sunt două dintre subiecte care tot reapar în carte. Ce macină cel mai mult – trecutul, sechelele sau faptul că oamenii continuă să ignore trecutul?

Trecutul nu poate să macine. Doar prezentul macină. Trecutul este trecut, uneori el frige, doare, dar după cum spuneam și mai sus, trecutul trebuie asumat în întregime ca să devii mai puternic. Trecutul este ca un foc. El trebuie stăpânit. Ceea ce nu pot accepta și cu ce nu mă voi împăca niciodată este ignorarea lui și faptul că nu suntem capabili, ca popor, ca și comunitate, să-l înțelegem, să tragem învățăminte din trecut pentru a nu-i repeta erorile. Prin ignoranța noastră suntem extrem de vulnerabili. Orice coțcar poate să vină și să ne transforme în ce vrea el… Un fel de Oceanie a lui Orwell… Numai Ministere ale Adevărului peste tot. În chiar prima poveste din această carte este enunțată o întrebare fundamentală: „Ce trebuie să înțeleg?”. Da, deportările, perioada comunismului, chiar și pactul Stalin – Hitler (lumea-i zice „Ribbentrop – Molotov”) sunt elemente definitorii pentru a înțelege prezentul din Republica Moldova. Toate se suprapun. De acolo am ieșit și fără a înțelege acele timpuri, nu putem să ne descurcăm astăzi. Dar uneori am impresia că boala e și mai gravă. Îmi revăd textele scrise acum cinci ani și mă tem că amnezia noastră este totală. Nici măcar memorie de scurtă durată nu mai avem…

Am descoperit destul de târziu și niște versuri de ale tale, care iarăși, deschid același subiect:
”Am să-ți dau un mărțișor astăzi
Și am să ți-l înfig cu un ac drept în inimă
Și am să iau un ac mare, din acele cu care se cos sacii
Din acei saci în care se cos morții
Din acei morți despre care nu se știe nimic
Și am să-l înfig cu inimă, cât mai adânc, mai adânc
Să țâșnească sânge peste zăpezile noastre
Să se topească odată! mama lor de zăpezi!”, (poemul Mărțișor).

M-a impresionat și povestea despre fântâna lui Chirică, străbunicul tău, pe care au astupat-o cei cărora ”nici numele n-ar trebui să-l rostim”. Fântâna a fost curățată pe timpul când erai copil, dar numele ”îl mai putem rosti” în condițiile de astăzi? Sau, legând cu poezia anterioară ideea, crezi că se vor mai topi zăpezile?
Mulțumesc pentru acest citat! Poemul „Mărțișor” a fost publicat pe revista online „Metaliteratura”, dacă nu mă înșel, editată de Nina Corcinschi și Aliona Grati. Aceste versuri fac parte din volumul „Și în realitate s-au întâmplat următoarele…”. Hazardul face ca în acest an să-mi apară și primul volum de poezie, la editura Vinea. Sper ca volumul să fie prezent pe standul editurii la salonul de carte Bookfest, care vine în premieră la Chișinău, și care se va ține de pe 31 august pană pe 4 septembrie. Uite că am făcut și puțină reclamă!

Chiar mă bucur. Reclamă prea multă pentru poezie nu poate fi. Sunt un mare promotor al acesteia, și cred, că, din păcate, este puțin citită. Dar să revenim.
În rest… Nu știu, nu sunt profet. Dar eu unul fac tot ce-mi stă în puteri ca să vină o primăvară adevărată și pe meleagurile noastre. Nu vreau să par arogant și să-mi dau prea multă importanță. E picătura mea. Poate dacă vor fi multe picături, din ce în ce mai multe, vom fi capabili să creăm un fluviu, care aidoma râurilor deturnate de Heracle, vor curăța grajdurile memoriei noastre colective de gunoaie…
Dar se pare că devin patetic și grandilocvent… Nu vreau să par ridicol. Totul poate fi interpretat mult mai simplu: eu am copii. Și mi-aș dori mult să fie mândri de ceea ce sunt. Și de la cine să învețe mai bine decât de la tata?

De ce consideri că se votează în continuare atât de mult cu comuniștii și nu doar de cei rămași în țară, dar inclusiv din diasporă?
Ignoranță… Ignoranță crasă… Amnezie totală. Plus propaganda. Apropo, acei plecați în străinătate nu prea votează pentru comuniști sau socialiști. Mai bine zis cu socialiștii sau comuniștii votează doar acei care sunt plecați în Rusia. Ceea ce demonstrează încă o dată că nu votăm noi, cu mintea trează și lucidă, ci elementar, ne supunem unor vânturi. Noi, în genere, nu mai știm să gândim. Toate opiniile noastre nu sunt ale noastre, ci niște versiuni auzite undeva. Până și problematica, agenda, ni se impune de altcineva. Ni se zice: „Iată problema. Și iată opiniile care se cuvine să le aveți la subiect.” Dar bine, acesta este deja un alt subiect…

lânga Molière si La fontaine

Tematica emigranților este iarăși un subiect la care, e și normal, revii mereu, fiind tu însuți plecat de atâția ani de acasă. Ți s-a reproșat vreodată că dacă îți păsa de țara asta, rămâneai să lupți și nu te dădeai acuma viteaz cu comentarii pe facebook?
Oooo, aceste reproșuri! Bineînțeles, și ele au devenit foarte frecvente în ultimul timp… Dar ele ies la suprafață din abisuri ale prostiei într-atât de profunde, încât nu mi-ar ajunge suflu că să cobor până la ele. Doar un răspuns am la tot felul de aiureli de genul ăsta: eu am participat la toate scrutinele organizate în Republica Moldova de când am împlinit majoratul și până acum. Punct.

De ce totuși ”astăzi, revenirile sunt mult mai puțin lacrimogene, căci nici străinătatea nu mai este pribegie, nici „casa” – casă. Această lipsă de exces de sentimente generează de la început un soi de culpabilitate ce zvâcnește în pulsații undeva în surdină. Incapacitatea de a suferi este o suferință aparte, nu mai puțin dureroasă”?
Este un citat din „Radiografia unei reveniri”. Cel mai simplu ar fi să îndemn cititorul acestor rânduri să citească cartea, căci textul respectiv este anume despre asta, dar voi răspunde puțin altfel, cu un poem:
„Mă întorc într-o Patrie
Care nici nu ştiu dacă mai este a mea
Care fuge de mine precum orizontul
Când sunt aici – ea-i acolo
Când sunt acolo – ea-i aici

Cineva construieşte castele din nisip
Pe care le găsesc năruite
De fiecare dată când ajung până la ele
Spălate de valurile apelor în creștere
Lăsându-mi mocirla sărată să-mi curgă printre degete

Mă întorc la un pământ
Care niciodată n-a fost cu desăvârșire al meu
În pofida chemărilor lui insistente
Iar când ajung, nu-i aud decât suspinele
Care, ele, sunt toate ale mele

Cineva îmi modifică permanent
Cărțile poștale despre un picior de plai, o gură de rai
Pe care le proiectez cu atâta migală
„Auziți, Domnilor! E o înșelăciune la mijloc!”
Dar mi se spune că imaginea nu este contractuală

Și caut atunci în arhive o copie a contractului
Dar nu găsesc nimic altceva decât solicitări de oferte
Și același speach comercial
Folosit de 2000 de ani, cel puțin:

Pe un picior de plai,
Pe o gură de rai…

Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa.
Brazi şi paltinaşi
I-am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Păseri, lăutari,
Păserele mii,
Şi stele făclii!”…

Şi nici o semnătură nimic
Şi nici o semnătură nimic…”
(2014)

Descrii cu mult sarcasm, de-a râs și plâns, realități din orășelul tău de baștină Bălţi-ul, rupt parcă de tot ce înseamnă civilizație modernă – de la experiențele nefaste cu taximetriștii și notarul, cu polițiștii și cadastrul. Cum se face, că tocmai din acel mic oraș, rusificat, provine un patriot ca tine, care nu are liniște nici pe malul cald al Senei?
În primul rând, eu nu prea știu ce înseamnă „patriot”… Fiecare folosește această noțiune cum îi convine și nu cred că mi-ar face plăcere și nici cinste să fiu înscris în oricare din aceste oști belicoase. În al doilea rând, îndrăznesc să sper că ceea ce sunt nu depinde de locul anume în care m-am născut. În sensul că nu faptul că m-aș fi născut la Bălți, ori Chișinău, ori Telenesti, ori Ocnița ar avea ceva de afacere cu ceea ce gândesc ori simt astăzi. Mi-ar place să gândesc că am depășit, că sunt ceva mai mult decât un produs al resentimentului sau al adversității cu care am fost confruntat în copilărie și în fragedă tinerețe.

Nu ai fost niciodată victima agresiunilor sau a înjosirilor din acest motiv, pentru că eu, personal, știu situații de acest gen petrecute în Bălţi?

Sunt chestii care țin de trecut. Au fost de toate. Lucruri destul de urâte uneori. De aceea când aud astăzi indivizi care îi dau cu „ущемление прав русскоязычного населения” mă umflă râsul. Să fiu înțeles corect: nu caut răzbunare. Nu mi-ar place să fie citite aceste rânduri drept un apel sau o mărturie belicoasă. Dar cred că este important să înțelegem cine anume învrăjbește lumea. Sunt aceiași care umblă astăzi cu „ущемлениa”.

O altă idee interesantă și de-a dreptul filosofică mi-a părut cea cu noțiunea de gospodar, care prinde diferite conotații în textul tău. Mai ales negative. Tu, Vitalie Vovc, te consideri un gospodar?
După ce am scris ce am scris nu-mi rămân decât două răspunsuri posibile: să-ți spun că nu sunt gospodar, pentru a corespunde textului, sau să zic că sunt, dar să neg noțiunea de gospodar, adică sunt gospodar, dar unul în sensul „adevărat” al cuvântului! (aici s-ar cuveni un emoticon din ăla care moare de râs). Dar am să-ți povestesc o întâmplare din copilărie (de la Bălți!): s-a legat într-o zi un idiot de mine și a început să mă întrebe cu ce categorie de interlopi mă identific (o întrebare care doar un ex-sovietic o poate înțelege, intraductibilă: „Kто ты по жизни?”). Cum poți să-i explici unui „gopnic” (încă o noțiune familiară la Bălți!) că tu nu faci parte din lumea lui? Dilemă! Păi uite, chestia cu gospodarul e cam același lucru: nu este din lumea mea. E o categorie care pur și simplu nu mă poate defini.

Ziceai în încheierea cărții, că de 20 de ani, BLUDUL s-a răspândit prin toată țara. Acest termen intraductibil, dar perfect potrivit, aș zice, ne-a împânzit mințile și ne poartă în cercuri. Ar trebui de pus un panou la frontieră: ATENȚIE, AICI ESTE BLUD! Oare acest panou nu va genera, iarăși, un nou val de tineri, mai ales, care vor părăsi țara?
Nu, panoul e pentru cei din afară. Fiindcă nu poți măsura Moldova cu măsurătoare obișnuită. „Aici este Blud!”. Aici funcționează alte legi și 1+1 nu fac aproape niciodată 2. Întotdeauna mai e ceva și în minte care se adaugă la rezultatul final.

Permite-mi, în încheiere, în loc de o ultimă întrebare-răspuns, să citez doar un gând trist din textul tău: ”Nu, nu cred că se degajă ceva, în afară de sudoare și ceva feromoni, din horele noastre… Noi nu știm să fim comunitate. Noi suntem gospodari desăvârșiți. Și orice apariție în public nu este decât o ocazie să ne măsurăm cu „gospodăriile”
Da, cred că ar trebui să întoarcem fabula pe dos, prea mult am jucat sub scripca altcuiva. Ar trebui s-o rescriem: „Ai jucat? Îmi pare bine! Acum cântă, dacă poţi!”

Îți mulțumesc mult pentru gânduri și pentru alertele tale oranj, de care vom ține cont și sperăm, măcar în al doisprezecelea ceas să învățăm ceva din greșelile trecutului și să ne ferim de viscole noi.

Și eu vă mulțumesc.

 

Coperta Tzone

Travaliu creativ

3 Auafede și un singur Dor(u)

18600892_10208933018582606_689665613_n

Salut, Doru! Înainte de a-ți solicita acest interviu, am încercat să scotocesc prin biografia ta, pentru a cunoaște mai bine omul din spatele autorului, și nu am găsit decât anul nașterii și faptul că înainte să te naști ca Doru Ciocanu, ai murit, în 1968, ” în calitate de băbuță din tribul Mississauga al grupului indigen Algonkin al primelor națiuni canadiene. Anterior, ai trăit, în diverse perioade ale istoriei universale, sub formă de bărbați, femei, lupi, păsări, preponderent cântătoare, pești, șopârle, insecte, copaci, flori, stânci, pietricele, ceasuri, fantome și alte ființe vii, mașinării sau lucruri însuflețite; în total, peste 2000 de vieți”. Am extras acest citat din succinta fișă biografică de pe coperta ultimei tale cărți, ”Dicționar Auafed 3”. De unde această informație, cum ai aflat despre toate aceste vieți anterioare ale tale? Este ea adevărată sau sunt rodul unei fantezii?

Toate ipostazele enumerate mai sus sunt doar niște presupuneri ale mele – dar niște presupuneri, presupun, adevărate. Nu am probe palpabile care să le confirme, singura dovadă este însuși faptul că mi-au trecut prin cap. Or, din Analele Auafede aflăm că ”orice trăsnaie rostită, orice idee trecută prin orice cap, mai devreme sau mai târziu, se materializează sau deja există undeva în Univers”. Această aserțiune cu caracter axiomatic, personal, am acceptat-o fără ezitare, lucru care îmi simplifică existența sub forma mea actuală.

Dar dacă prin cap îți trec idei contradictorii, care se exclud una pe alta, de exemplu, la ora 12.00 te gândești că ai trăit 2000 de vieți, iar la 12.01 te gândești că omului îi este dată doar o viață, atunci care idee este adevărată și care nu?

Să nu uităm, dragă Anda, că Analele Auafede au fost scrise în Universul nostru și, deci, sunt valabile anume în el. Pe când alte universuri, probabil, funcționează în baza unor legi cu totul diferite, inimiaginabile, unde totul este posibil, chiar dacă par imposibile din punctul nostru de vedere. Iar ideile pot migra din univers în univers, și niciodată nu vei putea urmări ruta unei idei, atât din cauza distanțelor prea mari, cât și pentru că încă nu avem dispozitive care să le urmărească.

Dar, revenind la viețile mele anterioare, am să-ți spun mai mult: zilele acestea mi-a trecut prin cap ideea că, în prezent, eu personal mai trăiesc, concomitent, și alte vieți. Încă nu știu cu siguranță, câte anume – probabil, de la trei până la patru sute. Singura informație deținută până la această oră este că mai trăiesc și sub formă de Kiju, o pietricică în Anzii peruvieni.

Prima ta carte, ”Dicționar Auafed”, a văzut lumina tiparului în 1996. A doua a apărut după o pauză de aproape 20 de ani, cu același titlu ”Dicționar Auafed 2”, apoi, peste un an, ”Dicționar Auafed 3”, și am înțeles că anul acesta va urma o nouă carte. Acea pauză de douăzeci de ani este impardonabilă. De ce ți-ai permis-o?

Pentru că mi-am făcut iluzii cosmice legate de cartea mea de debut. Mă așteptam la cel puțin o duzină de premii literare intergalactice, dar realitatea din acest univers [al nostru] m-a deziluzionat cumplit. Rezonanța cărții în sânul poporului a fost nulă, editura ”Cartier”, care a riscat de a editat-o, a rămas cu tirajul nevândut, iar critica literară nu a citit nici măcar un rând din ea. Criticul literar X, care a venit la lansarea cărții doar pentru că a fost coleg de facultate cu tata, a bolmojit, în luarea sa de cuvânt, ceva confuz despre ”influențe borgesiene”, dar l-am văzut înainte de lansare citind în fugă din cartea mea – probabil, ca să-și facă, în cinci minute, o impresie despre trăsnăile scrise acolo. În rest, tăcere mută în țară, ”Dicționar Auafed” fost observat doar de membrii familiei și de unii prieteni.

Și în acea tăcere totală, m-am retras din literatură (fără să intru în ea). Orice tentativă a Cosmosului de a intra în contact cu mine, trimițându-mi idei, subiecte, pasaje întregi! o seceram fără cruțare. Răzbunarea mea a durat acești 20 de ani, despre care se va vorbi în istoria literaturii universale ca despre ”perioada obscură”, ”neagră”, dacă vreți, a literaturii contemporane. 🙂 Și iată că, într-o zi, am cedat. Am deschis portița creierului meu ostenit de atâta Canadă – în care am emigrat de bunăvoie și nesilit de nimeni acum opt ani – și am pus mâna pe pix. În total, în cap mi-a intrat materie primă pentru circa 400 de ”Dicționare Auafede”, însă dexteritatea degetelor și abilitățile literare nu-mi permit să prelucrez mai mult de vreo sută de pagini anual. De aceea, o carte pe an este, deocamdată, plafonul meu literar.

18554722_10208934581621681_1876929871_n

Cu lansarea ”Dicționarelor…” tale ”2” și ”3”, a fost înregistrat vreun progres în achiziționarea de cititori noi?

Desigur! Vreo zece! Dar partea bună e că nu-mi pasă prea mult dacă sunt citit acum sau voi fi citit doar după ce voi muri [de bătrânețe]. Pentru că în Analele Auafede scrie clar – și Albert Einstein a preluat și chiar și-a atribuit această zicală – ”Distincția dintre trecut, prezent și viitor este numai o persistentă și încăpățânată iluzie”.

De ce tocmai Canada? Întrezaresc în textul tău din ”Dicționar Auafed 3”, ”Imigratie”, nostalgia pentru acea planetă Aueolia, de pe care ai plecat acum 8 ani și care e, de fapt Moldova, nu?

Dacă ai să operezi cu titluri și cu idei din cărțile mele, în scurt timp ai să constați că dialogul nostru se împotmolește. Vorba e că nu prea țin minte tot ce am scris, și asta nu din cauza senilității, ci din simplu motiv că ideile, în principiu, nu sunt ale mele – eu doar mi-am oferit creierul pentru a le capta din cosmos și degetele pentru a le transcrie, mai întâi cu pixul într-un carnețel roșu, apoi apăsând clape de calculator. Dacă zici că întrezărești Moldova în planeta Aueolia, înseamnă că așa este, fiecare întrezărește ce vrea. Altcineva mi-a zis că a întrezărit Moldova în ”Underground”, alții în ”Pace”, alții în ”Noe”.

Dar, revenind la ”de ce tocmai Canada”, mai întâi am să zic că nu știu, apoi am să cad o secundă pe gânduri și am să continuu: pentru că nimic nu este întâmplător. Mai bine zis, tot ce facem, deja există. Iar și mai bine zis, tot ce facem, deja am făcut cândva, dar deoarece timpul e o noțiune confuză deoarece trăim doar în prezent și accesăm doar prezentul, ne pare că acțiunile noastre depind de noi, de ceea ce percepem sau gândim. În acest sens, am să aduc aici un fragment elocvent dintr-o carte deșteaptă, ”Lumea-după-Google”, de Alexandru Mironov: ”Hai să ne imaginăm că realitatea este ca o placă de patefon infinită, că noi ne aflăm exact acolo unde acul o înțeapă – acesta este prezentul – , dar toate, absolut toate melodiile de pe placă există simultan, iar noi nu le putem auzi, deci trăi, în afara momentului acum. Dar dacă am avea acces la întreg – și nu avem, conștiința noastră nu o permite – am trăi simultan cu întregul Univers”.

Acest delir al personajelor, întâlnit în paginile cărților tale, este și ea o forma de neacceptare a prezentului sau ești tu, în diverse forme ale propriului Eu răzvrătit?

Repetați, vă rog, întrebarea, că n-am prea înțeles-o.

Acest delir al personajelor, întâlnit în paginile cărților tale, este și ea o forma de neacceptare a prezentului sau ești tu, în diverse forme ale propriului Eu răzvrătit?

Mmm… Da, desigur.

Vezi că am intuit corect? Scrisul pentru tine este un hobby, o meserie sau un moft?

O plăcere. Și dacă va veni ziua, în care scrisul îmi va deveni și meserie, care să-mi permită să nu am un boss nesuferit sau obligația de a mă scula dimineață de dimineață pentru a merge la serviciu, am să consider că viața nu e numai frumoasă, dar și nebănuit de plăcută, bucval Raiul pe pământ.

Citez din ”Dicționar Auafed 3”: ”Orice planetă este un organism viu. Ele se nasc, trăiesc, respiră, se bucură de viață, îmbătrânesc și, în cele din urmă, mor. Unele planete sunt pline de paraziți”. Ce procedeu miraculos de deparazitare ai propune, pentru planeta noastră?

Propun să-i adunăm pe toți oamenii răi laolaltă și să le dăm foc. Vom rămâne numai noi, oamenii buni, și atunci vom prospera.

Pardon?

Glumesc, desigur. Nu știu cum să ne deparazităm planeta. Poate să o lăsăm cum este? Oricum, totul – și trecutul, și viitorul, deja există, și orice am face, nu schimbăm nimic. Nu uita, că ”noi ne aflăm exact acolo unde acul înțeapă placa de patefon”, și trăim o iluzie, dacă credem că putem interveni cu schimbări globale. Ceea ce putem, însă, este să devenim mai buni, iar pentru asta, trebuie să începem să vedem partea colorată a cotidianului, și nu pe cea sură, și mai ales, ar fi bine să observăm minunile din jurul nostru – o buburuză, un firicel de iarbă, un măr galben pe o masă roșie, un cățeluș hazliu, un copil serios, o femeie cu coafură nouă, un bătrân șugubăț, o pietricică veselă, un gard frumos, o păpădie fericită, un puf zglobiu de plop, un gând bun sau un cântec despre Wakan Tanka. Și atunci, nu va mai apare problema cu deparazitarea.

Și dacă fiecare dintre noi ar scrie o carte, sau ar sădi un pom, sau ar face un om, sau ar săpa o fântână, sau ar face câte o faptă bună în fiecare zece minute, sau s-ar juca de bunăvoie cu un copil, sau ar ajuta pe cineva să mute un dulap, sau ar cădea jos ca să râdă alții, sau ar dărui zâmbete la toți din jur, chiar cu riscul de a fi considerat hop-pe-o parte, sau ar cânta un cântec, chiar dacă nu are auz muzical, sau, pur și simplu, ar fi fericit /-ă, am contribui cu toții la crearea și funcționarea Marei Opere a lui Dumnezeu – Universul nostru. 

Frumos! Tocmai m-au trecut fiorii!… Wow!

Vai, lăsați! Dar mulțumesc.

Și pentru că ediția de astăzi a ”Travaliului creativ” se apropie de sfârșit, te rog să spui și câteva cuvinte despre următoarea ta carte, care, bănuiesc, are originalul titlu de ”Dicționar Auafed 4”.

Așa deci, ”original”, haha, ce sarcasm frumos! Ador sarcasmul! Bine, am să zic ”câteva cuvinte” despre următoarea mea carte, în exclusivitate pentru ”Trali-valiul creativ”. Află că ea NU va fi ”Dicționar Auafed”. Știu foarte bine, că cititorii de pe toate meridianele abia așteaptă să apară ”Dicționar Auafed 4” – se tot întreabă unul pe altul, pe la cenacluri, pe stradă, prin tramvaie, pe la forumuri literare și expoziții de carte: ”Când, când, CÂND ODATĂ va apărea Dicționar Auafed 4?” Dar – xo-xo! – eu hop! și apar cu altceva. Nu, nu cu un roman, pentru că, după romanul Tatianei Țîbuleac, este foarte dificil de menținut ștacheta; și nu, nu cu poezie, nu cu notițe de călătorie, nu cu povești populare moldovenești, ci cu… ”Amintiri din copilărie”! (bdâșșși! bdâșșși! – focuri de artificii). Știu că ai mai auzit undeva acest titlu – la Pavel Stratan, probabil – , dar vezi că nu mă prea duce capul la titluri: mai sus de ”Dicționar Auafed” nu știu dacă am să sar vreodată.

Aceste ”Amintiri din copilărie” sunt, desigur, mai mult decât niște amintiri din copilărie. CU CÂT mai mult, veți vedea dacă veți citi cartea. Lansarea în august, peste nici trei luni, la Chișinău.

Mulțumesc, Doru, pentru acest interviu. Pe final, am vrut doar să-ți spun că acel balaur din liliac, cu două capete, l-am văzut și eu, și, probabil, fiecare dintre noi. Pentru că orice om cu imaginație, în fragedă copilărie, a avut cu siguranță câte un personaj imaginar, care locuia în fantezia lui de copil, și care, a rămas sub formă de adevăr în maturitatea lui târzie. Întru dorința de a rămâne de-a pururi în acea fază a copilăriei.

Care balaur?

Serios!? Din povestirea Ădic. Să nu zici acuma care Ădic, te rog, că voi fi nevoită să consult un psihiatru bun…..:) Mulțumesc mult, Doru pentru sinceritate. Mă bucur că nu te(ne)-ai lăsat și ai revenit în forță. Așteptăm, așadar, noua carte!

18554502_10208933019062618_88238129_n