„Iubește-te și pe tine. Să fii blândă cu ceilalți, dar să nu uiți niciodată de tine, că blândețea asta trebuie hrănită cu ceva. Să știi când să renunți, când să spui nu, să ai bucurii care să fie numai ale tale, pentru tine. Că omul, orice om, dacă vede că i te dai, vrea din ce în ce mai mult, n-are saț. Dă-te de mâncare altora, dar nu toată. Păstrează și pentru tine, ca să ai mereu din ce da. Și cântă când ești singură. Bine, prost, tu cântă. Te-aude sufletul tău!” Au fost printre primele cuvinte cu care m-a cucerit Ana, probabil venite și într-un moment foarte potrivit mie. Așa că voi începe cu ele.

Cum a învățat Ana Barton să zică „nu” și, invers, dacă regretă vreun „nu” aruncat prea ușor?

Greu am învățat, foarte greu. Practic, încă învăț. Deocamdată, nu regret niciun „nu”, dar e timp, sunt foarte la-nceput. (Râde.) Nici nu-mi stă bine când îl spun, se vede de la o poștă că la mine „nu” este un cuvânt-copil care se joacă de-a v-ați ascunselea. Dar recunosc că ne simțim din ce în ce mai bine împreună, deși duoul nostru provoacă adesea șocuri după ce ne manifestăm. Sunt întrebată: „Dar de ce nu?” Și răspund: „Pentru frumusețea lui nu.”

În textele tale se întrezărește cunoașterea Bibliei – de la jertfa cu ardere de tot și până la pasajele legate de mana primită de evrei în pustiu care „nu îngrășa”, sunt multe sintagme, dar și povețe preluate în textele și în comentariile tale. Știind că ești absolventă de Teologie, aș vrea să te întreb cât consideri că este importantă religia în formarea unei structuri umane. În condițiile în care modernitatea, în accepțiunea ei distorsionată, înclină spre alte valori mai „evoluate” și consideră religia un impediment în evoluția umană adevărată, o piedică pentru emancipare?

E importantă și religia, firește, ia un creștin și-un budist în vârstă de 40 de ani și vei vedea diferențele. Religia e pentru om o supramamă. Și contează care e supramama ta în devenirea ta. Așa cum contează și mama. Te formezi în lichidul amniotic al religiei în care te naști și crești, îți va transmite bucuriile, dar și spaimele ei, îți va șopti „nu”-urile ei, așa cum face și mama.

Însă pe mine nu atât diferențele dintre oameni mă interesează, cât asemănările. Omul are valoare necondiționată, fiecare om. Nu ai cum să-l iubești pe Dumnezeu, indiferent ce nume dai divinității, dacă nu-ți pasă de aproapele tău și dacă nu-l respecți. Și n-ai cum să-l iubești și să-l respecți pe aproapele tău, dacă nu ți-ai făcut mâna pe tine, deci dacă nu te iubești și nu te respecți. Așa că ordinea firească, indiferent de religia pe care o ai, este: te iubești pe tine, îți iubești aproapele, iubești dumnezeirea. N-am înțeles eu exact care-i treaba cu „evoluată” din întrebarea ta, dar dacă te referi la ateism, îți spun că am prieteni atei, mulți am, sunt semenii mei, fiecare este aproapele meu, nu m-am născut pe lumea asta ca să-i judec pe oameni, în funcție de credințele și necredințele lor, ci ca să fiu de ajutor sau de bucurie, aici merge și „și”, celor de lângă mine. Nu sunt mai puțin oameni cei ce nu cred, nu am nevoie de credința nimănui ca să cred eu. Avem o mulțime de lucruri în comun, dar nu avem credința. Nu-i nimic, avem umanitatea, avem și omenia, este enorm.

Piedici pentru emancipare pot fi fixațiile, nu credința adevărată.

„Și omul, și inima lui au fiecare câte un spațiu personal și nu e bine să-l încalce niciunul dintre ei, să fie bună trăire fără amestecare. Între om și inima lui mai este și un timp. Dulce și puțin. Atunci când sunt numai ei doi acasă. Oglindință. Adică oglindire în credință. Omu-n ea și ea în om. A, și vezi pe unde umbli și un’ te-așezi. Să nu ajungi să stai pe vreo altă inimă”. Cum reușești să îi ierți pe cei care totuși au călcat-o? Poți ierta definitiv?

Nedându-mi prea mare importanță, negândindu-mă că mie mi-au greșit, ah!, eu, mie. Au făcut pentru că au rănile lor și nu și le știu sau le știu și nu vor să le vindece, asta nu e treaba mea. Am compasiune pentru neputințele oamenilor, pentru durerile lor, chiar și atunci când aceste neputințe și răni duc la comportamente care mă afectează. Iau în calcul că e posibil să simt asta pentru că nu am fost pusă în situații dramatice sau tragice, dar, da, am suferit din cauza multor lucruri pe care le pot face oamenii răniți, și nu de mine răniți.

Iertarea e doar definitivă, altfel nu e iertare, e diminuarea resentimentului. Sunt totuși atentă la cuvântul ăsta fiindcă a ierta te poate face pe tine, iertătorul, să crezi că ai un ascendent asupra iertatului, că ești mai bun decât el. Iar aici scoate capul orgoliul, și nu e bine. Nu port ranchiună, însă există oameni cu care nu doresc să reiau nicio formă de relație. Ne salutăm dacă ne întâlnim, dar asta e tot și cred că e destul. Să ierți nu înseamnă să te lași călcat în picioare. Mai greu e atunci când ierți, dar nu te desparți de om, aia e proba adevăratei iertări, acolo vezi tu cât poți, însă în astfel de momente simți și gustul divin al iertării. La fel e și când ești iertat, ai aceeași bucurie, aceeași eliberare. Pentru că asta este iertarea, de ambele părți: o imensă eliberare.

Bănuiesc că ceea ce ai scris despre copilăria și adolescența ta în „Jurământ de rătăcire” în mare parte au fost evenimente reale și ce a fost total neașteptat pentru mine, a fost lipsa de viață, o depresie chiar, care urmărea mereu fetița crescută de bunici, cu care, de altfel, a avut o relație de invidiat. Indiferent dacă a fost fictiv sau nu personajul, consideri depresia ca fiind o moștenire genetică, predispoziție sau un rezultat a unor conjuncturi nefaste?

Nu au fost în mare parte evenimente reale, este un roman, așadar vorbim despre ficțiune. Au existat însă niște surse de inspirație care au fost lucruri trăite, auzite sau văzute de mine. M-a interesat însă acel tip de suferință al copiilor, m-a interesat dezrădăcinarea, smulgerea de pe trunchi. Am întâlnit cândva o femeie care mi-a spus că cea mai mare durere a vieții ei a fost când părinții au decis că trebuie să se mute în alt cartier. Mai mulți oameni mi-au vorbit despre cât de traumatizantă este o astfel de schimbare de viață. Da, cred că te naști cu distimie, dar contează enorm parcursul vieții tale. Dacă e lin, ai șansa ca distimia să nu se manifeste în forme grave, să nu crească, să nu se facă depresie. Dar câți oameni au vieți line? Pe de altă parte, poți să nu ai o disforie congenitală, dar să ai traume așa de mari încât să faci depresie. Înțeleg că depresie pot face oamenii care au pierderi mari în viață, părinți, frați, pierderea adăpostului, sărăcie cumplită, boală gravă, dar ce te faci cu acei foarte mulți oameni care fac depresie pentru că nu sunt iubiți, respectați, prețuiți de propriii părinți, care sunt sănătoși, îi îmbracă, îi încalță, îi hrănesc, îi dau la școli? Copii care fac depresie pentru că părinții se ceartă tot timpul, se amenință, sunt indisponibili emoțional unul pentru altul și, firește, și pentru copii?

E complicat aici, nimeni nu este vinovat pentru gradul lui de suportabilitate a durerii. Nici fizice, nici emoționale. Pe unii îi dărâmă lucruri care altora li se par minore sau măcar posibil de depășit. Pe alții îi clatină moartea cuiva apropiat, dar nu-i demolează. Suntem atât de diferiți și de-aia e bine să nu sărim să judecăm și nici să generalizăm. În cartea asta, pe mine m-a interesat durerea unui copil dezrădăcinat, tratat ca un bun mobil. O durere care n-a trecut niciodată.

Fragmentele din romanul „Jurământ de rătăcire” în care naratoarea povestește despre lucruri mai personale sunt ca niște spovedanii. Acel pasaj de mângâieri dintre eroina principală și vărul Horațiu (relație căreia s-a opus bunica vehement) dau dovadă de expunere și mai ales de risc. Mulți îl vor considera autobiografic, chiar și dacă nu este. Ai simțit vreodată că ai dat prea mult din tine publicului? Sau aceștia și-au permis să rupă prea adânc din tine?

De ce să-l considere autobiografic, pentru că e scris la persoana întâi? Atunci, n-avem decât să considerăm ca fiind autobiografie toate scrierile la persoana întâi, nu? Literatura e ficțiune, până și literatura subiectivă, jurnalul, memoriile, reprezintă tot ficțiune. Autentic înseamnă verosimil în raport cu adevărul ficțiunii, nu cu realitatea.

Pot scrie despre orice, eu sunt în toate personajele mele, și în cele drăgălașe, și în criminalul Hans, de exemplu. Pentru că, orice-ai scrie, te scrii pe tine. Treci totul prin mintea ta, prin sufletul tău, cum altfel să scrii?

Nu rupe nimeni nimic din mine, Anda, nu are cum. Autor, narator, personaj, cititor.

Cât consideri că ai avut dreptul de a scrie despre personaje reale din cartea ta, ușor identificabile, și dacă ai primit vreodată vreun reproș referitor la faptul că i-ai expus, poate, fără dorința lor? Sau poate le-ai cerut dreptul anterior?

Nu există persoane reale în cărțile mele, eu scriu literatură, nu public știri. Ficțiunea operează cu personaje, nu cu persoane.

Scrisul tău are o amprentă aparte. Răsucirile de cuvinte, răsturnările neașteptate, utilizarea lor în anumite forme, atipice, dar perfect corecte gramatical, m-ar duce cu gândul că lucrezi mult asupra formei. Sau a scris pixul înaintea ta, așa cum menționai la un moment dat?

La mine, pixul nu scrie niciodată, scriu doar cu stiloul. (Râde.) Lucrez mult asupra minții, am învățat să stau în trăirile mele, să le contemplu, să le las să curgă, să mă curgă, să iau din ele ce vor să-mi dea. Între mine și cuvinte există dragoste, prietenie, liberă conviețuire. Le iubesc, le respect, ele umblă prin sângele meu și aievea, și în somn. Sunt făcută din carne, oase și cuvinte. Fiind ele libere să facă ce vor și când vor, e normal să își permită să ia forme neobișnuite, noi. Se-adună-n haita ineditului când vor ele, așa este, eu nu pot decât să mă bucur. Am observat că, dacă le respecți și nu le pui zăbală, cuvintele sunt fericite. Mi-ar plăcea să se spună despre mine că sunt „femeia care fericea cuvintele”.

Dacă crezi că într-o bună zi stiloul s-ar opune să mai scrie, l-ai forța? Sau, făcând o comparație poate nu tocmai potrivită cu sportivii accidentați, ce altceva te vezi făcând? Sau în cazul tău va fi vorba despre acea „ardere de tot”?

N-apuc eu să trăiesc atât de mult încât să am când să scriu toate poveștile din mine, aș avea nevoie de sute de ani. Însă nu renunț la niciunele. Pe cele pe care nu le scriu le spun familiei și prietenilor, le râdem sau le plângem – ori amândouă – împreună. Sau le gătesc. Îți imaginezi că le curăț, le toc, le pun sare, le fierb, le dau la cuptor? Totul e poveste, Anda. O exista un sfârșit al lumii, dar povestea nu are sfârșit pentru că ea se toarce singură, independent de om. Ei, dacă și omul ar înțelege asta, ar fi ceva mai smerit.

Știu că ți-a apărut și o carte nouă, cea de-a cincea – „Nemuritorii de rând”. Despre ce este vorba de data aceasta?

E un roman în care dragostea e personaj, unul nemuritor, așa cum sunt și trăitorii ei, așa cum suntem toți, de fapt. Păcat că n-avem conștiința nemuririi, mare păcat. Ne-ar face să fim mai cumsecade. Fiecare cu sine și-apoi cu ceilalți. Dar trăim hulpav și disperat și-apoi ne mirăm c-o ținem tot într-o indigestie emoțională. E un roman de foarte multă dragoste. Multă și pe alocuri grea, ca viața, nu-i așa? De ce-ar fi dragostea altfel decât viața?

Aici te las să întrebi din partea mea ceva care nu i-a dat în cap încă nimănui să te întrebe, dar despre care ți-ar plăcea să vorbești.

Nimeni nu m-a-ntrebat cum sunt eu ca prietenă. Și-o să-ți spun ție. Sunt cumplită. Nu dau telefoane, nu-mi caut prietenii niciodată. Când mă caută ei, mă găsesc întotdeauna ca și cum ne-am fi despărțit acum o jumătate de oră. Dacă ei vin la mine, deschid frumos ușa, îi îmbrățișez și-i sărut și-apoi le zic: „Ți-e foame? Vezi în cuptor/pe aragaz/în frigider. Vrei să te-mbraci cu ceva mai comod? Du-te și vezi în dulap, ia ce-ți convine.” Și-apoi ne-așezăm la vorbă, la râs, la făcut scenarii. Dacă au ceva dureri sentimentale, activez cyborgul. Îmi iubesc prietenii și-i mănânc cu fulgi cu tot. Nu-i menajez, cum nu-mi menajez nici familia. Dacă te iubesc, nu dansez menuet cu tine, că dansez destul cu ceilalți oameni. Nu sunt diplomată deloc cu familia și prietenii, noroc că ei știu că am cele mai bune intenții și mai știu și că eu nu cred c-aș fi buricul pământului, ci doar că încerc cât pot eu să le pun pe tipsie toate posibilitățile pe care le pot eu vedea și o fac într-o formă abruptă, care sigur că nu exclude respectul și include din greu râsul, dar tot abruptă este. Pe scurt, dacă te iubesc, te bag în mă-ta. Pentru că-mi pasă.

Mulțumesc mult, Ana, pentru interviu, în al doilea rând, pentru că în primul rând vreau să îți mulțumesc pentru alifia textelor tale, care dezmiardă și pansează. Abia aștept să pun mâna pe nou-născuta ta copertată.