Jurnalist, specialist în Științe politice și ale comunicării, cu masterat și doctorat în Publicitate și Marketing, femeie de afaceri, autoare de blog, poetă, mamă a trei copii, cu o experiență de viață moldo-româno-englezească! Anda-Cristina Vahnovan, felicitări, ne-ai surprins! Aceste realizări, la 40 de ani, sunt multe, dar pentru tine, cea angelică cu chip inocent și suav, anii par a fi mulți.

Mulțumesc pentru prezentarea mult prea amplă pe care, vizualizând-o în întregime, pentru prima dată, mi-am dat seama că totuși, anii mei trag ceva la cântar. Și atunci îmi explic și oboselile venite multe prea devreme poate pentru acești 40 de ani, vârstă, cu care, recunosc, încerc încă să mă obișnuiesc. Iar copiii mei, ca să îmi vină în ajutor, mi-au zis că ar fi mai bine să schimb abordarea acestei cifre și s-o văd ca pe un ”a doua oară 20”. Să-i dau o nouă interpretare. Și atunci mi-a fost mult mai ușor. Țin doar să menționez că din această prezentare lipsește cuvântul ”soție” care e și acesta un job full-time solicitant cu multă muncă și implicare.

Care e relația ta cu timpul acum?

De împăcare. I-am acceptat trecerea ca pe un firesc, pentru că știu că i-am testat limitele în tinerețe, încercând să realizez în paralel foarte multe. Mereu în grabă, mereu pe fugă, mereu nedormită. Dacă la 30 de ani eram mereu nemulțumită de lipsa lui, acum am înțeles cât de recunoscătoare trebuie să îi fiu pentru elasticitatea de care a dat dovadă, pentru câte au încăput în el. Au fost foarte comprimați, dar și foarte fructuoși. I-am exploatat la maxim, ba chiar am întins coarda de prea multe ori și acum simt plesniturile.

La ce anume te referi?

La faptul că nu mai sunt atât de rezistentă ca înainte, iar semnalele corpului, care își cerea pauzele binemeritate, le ignoram. Or, târziu am înțeles să-l ascult și mai ales să-l respect. În goana asta continuă a cotidianului uităm să ne oprim, să dozăm. Să ne respectăm un pic mai mult trupul, în care locuim toată viața, să îi lăsăm timp să se refacă. De suflet – nici nu mai zic. Când am mai avut timp să îi ascultăm dorințele? Iar sufletul caută mângâiat. Nu degeaba Însuși Dumnezeu s-a odihnit în ziua a șaptea. În era suprasolicitărilor tehnologice ar fi bine să ne și oprim câteodată din tot acest iureș periculos. Să avem timp pentru gânduri, pentru meditații, introspecții sau rugăciuni. Să mai citim un vers sau să savurăm o melodie, care să arunce o mână de curcubeie peste monotonia cotidianului. Să ne deconectăm măcar pentru o perioadă de timp de aceste ”pânze” care ne-au creat dependență și pe care eu le găsesc sursa multor tulburări psihice dar și fizice, ale noilor generații. Este o gravă problemă psiho-socio-culturală a secolului. Așa că am învățat să îi respect timpului rigiditatea, sa îi înțeleg rostul limitelor, cu alte cuvinte.

Timpul e o categorie filosofică sau o zbatere între dimineți și seri, pentru că noaptea, pentru un poet, este stare, nu timp?

Poate fi încadrat și într-o categorie filosofică, o dimensiune, un ritm al maturizării și un proces de metamorfoze conștiente și inconștiente petrecute în urma experiențelor acumulate. Pentru fiecare om timpul trece altfel. Este individual. Stare a devenit mai târziu. După ce a murit tata și mi-a căzut cortina acelei vieți roz de până atunci. Golul, sau ”hăul” cum îi zicea tata, în ultimile lui zile de viață, atunci când discutam despre rostul vieții, s-a transformat în stare. Apoi a prins un contur perceptibil mai târziu, după ce au crescut copiii și au început să doarmă noaptea legată. Am avut timp să mă adun. Să mă readun. Să îmi revizuiesc scara valorică, prioritățile și să înclin balanța timpului către lucrurile mult mai importante de frică unui ”prea târziu”. Atunci au apărut și primele scrieri. Dar să știți că nu scriu noaptea. Noaptea îmi respect somnul, pe care l-am revendicat după foarte mulți ani, în care mi-a fost ”furat” de copii. Cred că e mai mult un clișeu asta cu scrisul noaptea. Cel mai des, dacă tot ați deschis subiectul, scriam în mașină, trăgând brusc pe dreapta. Erau puținele minute în care rămâneam singură cu mine. Și scriam pe tot ce apucam – pe plicuri, pe facturi, pe acte pe verso, pentru că sunt de modă veche și îmi place să scriu cu creionul. Aici în Londra însă scriu când în casă se lasă liniștea și aud ticăitul ceasurilor.

Care traseu e mai lung și mai greu de parcurs, calea Chișinău – Cluj – Napoca – Londra – Chișinău sau traseul rațiune-suflet-amintiri-poezie?

Cel mai lung a fost cel de la 17 ani, spre Cluj, la facultate, dar nu a fost unul greu. Ba chiar necesar și constructiv. Iar Londra este acea ieșire ”din zona de confort” în care ne instalasem comod în Cluj. Ne-am dorit un salt, chiar și de a fost riscant și solicitant, am considerat că numai așa putem găsi noi oportunități și orizonturi. Mai ales pentru copii noștri, care mă îndoiesc că își vor dori să se mai întoarcă vreodată în România. Cel mai greu traseu este totuși relația rațiune-suflet. Este un câmp al bătăliilor nesfârșite, în tranșeele căruia se naște poezia. De multe ori, dintr-o singură și ultimă suflare.

Treci prin suflet povești dramatice reale, pe care, impregnate de stările și talentul tău, le oferi apoi cititorilor. Blogul, platforma de exprimare, înseamnă și un risc – expui publicului larg cele mai tainice gânduri, ca și în poezie de altfel. Crezi că astfel despletind ideile vei găsi mai multe răspunsuri, pentru că tu nu pui întrebări?

Exact datorită acestui risc, acestei frici către deschidere, am pornit blogul atât de târziu. Și atunci, în februarie 2017, s-a întâmplat grație soțului meu, care mi-a cumpărat numele de domeniu. Am avut nevoie de timp pentru asumarea acestui pas – de la jurnalistă care intervievează și descoase, la blogger care se expune. Dar și mai greu a fost cu poezia. Sunt felii din suflet și aici îți dai jos măștile și nu îți mai poți ascunde rănile. În schimb, referitor la acele reflecții de pe blog despre stereotipurile, prejudecățile, tiparele care ne definesc, de cele mai multe ori distorsionate, cu care am crescut noi, produsul nedefinit al timpurilor comuniste și mai apoi al anarhiei din perioada de tranziție, pot doar să zic că într-adevăr încerc să găsesc niște răspunsuri. Mai ales de când locuiesc într-o multiculturalitate, care îmi dă peste cap majoritatea șabloanelor și preconcepțiilor. Ba chiar realizez cât de nocive au fost multe dintre ele, iar noi încă le considerăm corecte și luăm în derâdere orice contravine ”adevărului” nostru. Suntem mult prea închiși și îngâmfați. Dar ăsta ar fi un subiect interminabil. Așa că mă opresc aici.

Ai început lungul drum al regăsirii de sine prin crearea blogului ”Gânduri despletite”. Vei continua cu o carte împletită din gânduri similare? Ar fi o faptă livrescă cu un titlu minunat!

Știu că va trebui la un moment dat să dau o formă materială acestor gânduri, acestor stări. Prietenii trag de mine și mă întreabă ”când”? Încă nu simt că s-au copt toate straturile. Încă mă caut prin cuvinte și printre cuvinte. Încă îmi identific litera, caracterul, ba chiar și spațiul de printre rânduri. Procesul în sine îmi dă o stare de satisfacție și extaz, de euforie chiar, cu furnicături prin piele, cum nu mi s-a mai întâmplat să am de la nașterea ultimului copil. Pentru că și versurile se nasc după un travaliu lung de multe ori. Contemplez starea. Nu aș întrerupe magia acestei dimensiuni, în care am reușit să mă absorb ca într-o hipnoză cu probleme legate de realizarea unei cărți, care este un proces destul de anevoios. De la căutarea unei edituri, corectori, coperte, negocieri și detalii tehnice până la asumare lansării și etapelor de după. Parcă nu aș rupe vraja. Știu doar câtă muncă implică pentru că am avut un poet în casă, nu? Dar și mama, dacă nu știați, este autoare de cărți și monografii. Și până acum se pare că nu am fost gata, dar nu se știe ce aduce ceasul. Probabil tot va trebui să decidă altcineva momentul în locul meu.

Știm refrenul ”nu e om să nu fi scris o poezie” și că ”tot românul e poet”, dar, în cazul tău se pare că poezia este, mai degrabă, glasul sângelui. Crezi și tu că poezia ți-a fost transmisă prin codul genetic?

Cu toții am avut tentative adolescentine de a scrie, dar, ciudat este că eu nu am luat în serios niciodată această ocupație. Un poet în casă era suficient, parcă. Nici acum nu pot să mă definesc așa, chiar și dacă, exact cum ați menționat, codul genetic și-a făcut auzit zbuciumul. Nici nu știu cine poate fi considerat realmente poet – cel care a scris contra cronometru pentru a-și lansa o carte sau cel care are șapte manuscrise în sertar și nu a avut bani sau curaj să le editeze. În cazul meu, am avut noroc cu tata, care de câteva ori mi-a zis să nu uit să notez gândurile pe care i le ziceam, pentru că, susținea el, aveau un sens sau un substrat poetic. Evident că, din lene, nu am făcut-o. Aveam alte preocupări pe atunci. Dar una dintre poezioare tata a notat-o în carnetul lui și am dat de ea peste mai mulți ani după ce plecase. Atunci am înțeles că poate totuși, avea această așteptare de la mine, chiar și de nu a pus niciodată presiune din cauza asta și am simțit acel imbold să mă iau mai în serios. Am auzit acel clocot al sângelui tatei și mi-am amintit vorbele lui de pe patul de moarte: ”Tu să te apuci de scris!”. Cred că vedea ”acel ceva” pentru care eu nu avusesem timp, rătăcindu-mă printre ani și probleme, copii mici și studii, firmă și, inevitabil, oale. Însă și eu mereu, pe parcursul acestor ani în viteză, aparent reușind să obțin tot ce mi-am propus, aveam o stare de insatisfacție și de neîmplinire care mă măcina. Mult mi-a luat să înțeleg ce e. De fapt, îmi lipsea scrisul. Atunci s-au legat toate, pornind de la acea poezie ”Orbule” găsită în carnețelul tatei și mi-am explicat starea de neliniște interioară care se aprofunda tot mai mult. Iar hopurile vieții, căderile, pierderile, mi-au confirmat faptul că trebuiau să mi se întâmple tocmai pentru a mă îndemna să caut mai în profunzimea apelor mele interioare. Să îmi accept reflecția în ele cu tot ce vreau să văd și mai ales cu ce am refuzat să văd. Să mă împac cu acea reflecție. Să mă redefinesc și să mă reechilibrez. Consider, totuși, că unele lucruri vin doar cu timpul și doar atunci când ești pregătit să te accepți în întregime, fără măști, poți să te expui lumii. Așa a apărut, de altfel poezia ”Șapte fețe”.

Ce ar fi mai ușor de dus prin viață – corupția de la noi, din Moldova, sărăcia sau poveștile citite în clasa a treia la școala din Anglia despre pinguinii homosexuali și pinguinașul înfiat?

Noi alegem. Vrei să continui să locuiești în Moldova – asumă-ți realitatea de acolo. Vrei în Occident – uite alte realități. Nu îți convine, ești liber să pleci. Or, ca să fiu înțeleasă corect, nu am nimic de împărțit cu nici o minoritate de orice fel. Asta se vede foarte clar din postările mele londoneze. Am înțeles doar, că am fost realmente nepregătiți emoțional și poate și informațional pentru a digera o astfel de poveste în clasa a treia de aici (în Români ar fi fost clasa întâi). Noua ni se citea ”Punguța cu doi bani” la acea vârstă. Astăzi s-ar fi spus că e plină de violență și probabil, ar fi fost interzisă de iubitorii de animale. Asta ziceam și mai sus despre sistemul de norme și percepții înmagazinate în noi, care ne dau de furcă dând piept cu realitățile occidentului. Unii îi zic emancipare, alții – degradare. Să judece fiecare cum consideră. Eu doar descriu situația și încerc să nu judec. Asta tot târziu am învățat-o, de altfel.

Din blog am aflat, că în adolescență ai avut parte de o libertate de invidiat, iar tatăl tău, poetul Simion Ghimpu, bătea la ușa camerei tale când intra. E o subtilitate ce denotă delicatețea sufletului lui sensibil nu doar de poet, ci și de Om. În lumea pestriță a Londrei, dar și a secolului 21, la ce fel de reguli morale nu ai renunța(t), ci le-ai lua peste tot în lume și de care ai vrea să țină cont și generațiile născute de tine?

Sunt ferm convinsă că  valorile morale, bunele maniere, educația și tiparele se preiau din cuibul părintesc. Chiar și de nu sunt recunoscute pe deplin decât târziu, așa cum am pățit-o și eu, ele nu se pierd. Nenorocul meu este că nu am moștenit tactul pedagogic al tatei, care, după cum știți, a fost profesor universitar toată viața. Știa să nu aibă așteptări imediate. Ba, poate chiar, nu proiecta nici un fel de așteptări asupra noastră, a mea și a fratelui meu Lucian. Îmi zicea doar mereu că trebuie să fiu Eu și să fiu sinceră. Mai ales cu mine însămi. Răsădea cu multă răbdare câte un sfat, un exemplu, o povață, dar ne invaziv. Nici nu m-a certat atunci când, la îndemnul lui, am dat totuși admiterea la Colegiul Muzical ”Ștefan Neaga” și am picat examenele. Am absolvit școala de muzică numai din respect pentru el și am mers la acele examene din același motiv. Am scris despre aceasta în postarea mea ”Pianul”. Iar el a înțeles și mi-a acceptat opțiunea de a nu continua cu muzica, chiar și de obținusem ceva premii pe țară la compoziție. Eu însă am o lipsă cronică de răbdare și aici am mult de pierdut nu doar în relația mea cu copiii. Simt nevoia unui efect imediat pentru că altfel, am senzația, că nu mi-a fost ascultat mesajul. De multe ori impun punctul de vedere, fără drept de apel, seturile mele de reguli pe care le consider funcționale etc. Și aici mai am mult de lucru. Cert este totuși, că mai important decât să-i înveți pe copii tăi reguli, este să le oferi modele sănătoase. De empatie, de respect, de moralitate și de verticalitate. De dragoste necondiționată, dacă vreți. Pentru că și aici noi, părinții, greșim, aruncând asupra copiilor noștri greul așteptărilor pe care nu ezităm să îl pretindem de la ei, în schimbul faptului că i-am făcut și i-am crescut, că am sacrificat pentru ei multe. Or, mai întâi de toate, noi, i-am adus pe lume dintr-un instinct pur egoist, de a ne asigura continuitatea, până la urmă. Și apoi, corect ar fi, să aibă ei drepturi la fericire și la alegeri proprii. Nu pentru a ne împlini pe noi sau pentru a ne umple irealizările noastre. Și poate cel mai important lucru pe care l-am moștenit din familie este libertatea cuvântului.

Eseurile publicistice, pe care le citim pe blog, constituie nu doar niște operații subtile pe suflet deschis, dar sunt veritabile documente istorice despre felul de a fi al unor personalități basarabene pe care le-ai cunoscut în copilăria ta, genialii Emil Loteanu, Grigore Grigoriu, Mihai Dolgan, Efim Tarlapan, Nicolae Dabija, Ion Ciocanu, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Petre Teodorovici, Nicolae Botgros, Valentina Cojocaru, Zinaida Julea, Ion Suruceanu, Gheorghe Urschi, Gleb Sainciuc, membrii ansamblului ”Tălăncuța” (și lista ar mai putea continua) dar și despre membrii familiei tale mari, Mihai și Gheorghe Ghimpu, Dorin Chirtoacă – adevărați oameni de artă și patrioți. Cum i-ai defini, pe scurt, pentru cei care nu i-au cunoscut?

Am fost o norocoasă în plin sens al cuvântului, făcând parte dintr-o familie mare și unită, de oameni talentați și multe petreceri de-a dreptul memorabile. Cu recitaluri de poezie și cântece, cu lăutari și actori, cu TVC-uri și serate literare, cu personalitățile timpurilor de atunci mereu în preajmă, însă, pentru mine erau, de altfel, doar prieteni apropiați ai familiei. Nimic mai mult. Nani, veri, unchi, cumetri și vecini. Și aveam senzația că așa e și la alți copii. Era o normalitate. Abia târziu am înțeles norocul imens cu care am fost cadorisită. Nu cred că s-au gândit ei vreodată, nici măcar eu, că peste ani voi simți nevoia, tocmai din respect pentru acele momente magnifice petrecute împreună, să înșirui acele povești amintite prin ochi de copil. Aș invita cititorii să găsească poveștile despre unii dintre acești oameni mari pe blog, tocmai pentru a nu condensa aici, în două cuvinte, imaginea lor mult prea amplă. Iar despre rude și părinți, nu pot să zic decât că Dumnezeu a fost mult prea generos cu mine, iar eu, la rându-mi simt responsabilitatea de a duce acest nume onorabil mai departe cu demnitate. Pentru că familia noastră a avut de suferit din cauza luptei pentru românism și pentru libertatea de exprimare a cuvântului, a plătit cu Siberii și cu persecuții KGB-iste. Cu morți în accidente suspecte, cu înscenări de dosare și acuzații pe nedrept. Și asta doare. Chiar și de mi-am schimbat numele – sângele apă nu se va face niciodată. Iar despre mama nu pot să zic decât că Dumnezeu nu mi-a luat-o atunci, la marea ei cumpănă de la 35 de ani, tocmai pentru ca a știut câtă nevoie voi avea de ea peste ani. Este modelul meu de putere și de forță spirituală de la care au ce învăța și nepoții, nu doar eu. Sper să trăiască cel puțin ca și bunica ei, Ileana, până la 96 de ani, sau să o detroneze. Ar fi în stare.

Putem defini destăinuirile tale de pe blog ca pe o gâlceavă a scriitorului cu lumea sau ca și o formă neobișnuită de dialog cu oamenii, în care unul vorbește, celălalt citește?

În cazul micilor povești, cum îmi place să le definesc, prezint cazuri reale din viață, trăite și simțite. Nu neapărat de mine. Dar observate și descrise prin prisma lentilelor mele. Și aici de multe ori apare dialogul cu cititorii, fapt care mă bucură. Unii se regăsesc în acele situații, altora le par neverosimile, dar ce încerc eu să redau prin ele, este natura umană, așa cum este ea. Cu bune și cu rele. Și aici nu puteam face nimic mai mult de atât. Iar în jurnalul meu londonez, lună de lună, prezint situații noi cu care mă confrunt și în care, de multe ori conștientizez diferența dintre lumi, mentalități și culturi. Este fascinant de-a dreptul!

Care Cristină te inspiră mai mult – cea din brațele tatei sau cea cu copii în brațe?

Brațele tatei au fost pentru mine leagănul siguranței și al iubirii desăvârșite. Amintirile ne constituie, iar experiențele ne șlefuiesc structura. Așa că tot ceea ce a purtat prin lume de-a lungul timpului fetiță cu codițe din pozele alb-negru a fost produsul a ceea ce au construit acele brațe. Și mai ales al acelei inimi. Brațele tatei au fost evadarea mea emoțională atunci când apăsările au fost grele. Că doar avem cu toții perioade ma puțin colorate. Iar inspirația cu siguranță își are rădăcina în acele trăiri pure.

Poezia e un text, în care concentrația de frumos e atât de mare încât îți dă senzația unei creșteri imediate. Poezia se naște, de obicei, din exces, al suferinței mai în toate cazurile, dar și dintr-un exces al fericirii, pentru că se dă și fericirii drept de existență literară. Din ce se naște poezia ta?

Este mai degrabă o formă de exprimare a preaplinului. De dezlegare a nodurilor interioare. De căutare a esenței. De reflecție, de acceptare. De asumare și de împăcare. Este acea pastilă de urgență, de cele mai multe ori, salvatoare pentru mine, cu efect imediat atunci când ”nu se mai poate”. Acel defibrilator vital în anumite momente de cotitură. Scriind, m-am împăcat cu multe, dar cel mai important e că m-am împăcat cu mine însămi în primul rând. Și de aici toată liniștea venită spre acești 40. Proza oferă tratament pe termen mai îndelungat, iar farmecul unui vers este anume forța comprimată  a acestuia.

Am descoperit-o parțial pe scriitoarea-poetă-bloggeriță Anda-Cristina Ghimpu-Vahnovan. Urmează s-o descopere și cititorii, să-i aprecieze ideile și descrierile din blogul personal http://www.ganduridespletite.com apoi, să sperăm, din cartea viitoare. După care să recitească acest dialog.

Vom avea portretul psihologic, aproape perfect, al Andei pe care autoarea să-l completeze cu noi fapte literare! La mulți ani creativi!

Mulțumesc!

Și eu vă mulțumesc mult!

Interviu realizat de Larisa Verdeș pentru revista Realități culturale.