Și s-a desprimăvărat de-a binelea. Chiar și în Londra, unde soarele se servește cu porția unui zgârcit, iar timpul este aidoma femeii patruzeciste – schimbătoare și mai mult cu nori. Vântul rece îi răscolește anii și gândurile, sporindu-le misterul. Ploi, însă, nu prea. Iar eu și acum le aștept, pentru confirmarea mitului ploilor londoneze. Până una alta – nu am dovezi convingătoare. Diminețile încep acum cu un zumzet, de multe ori amestecat, în două ”voci”, a mai multor mașini de tuns iarbă sau de toaletat tufele și copacii. Iar apoi miroase amețitor a iarba proaspăt tunsă în răcoarea dimineții. E demențial! Mă uimește plăcut faptul că normele de securitate ale muncii sunt foarte stricte, de la cască, mănuși și până la funii pentru alpiniști, toate fiind și îndeplinite, nu doar semnate pe hârtie. Apropo, nu știu dacă proprietarilor caselor le sunt impuse niște rigori, dar oamenii au grijă mare de cum arată curțile. Mereu curate, îngrijite și fără ”hlam” adunat cu tonele pentru ”da de ne-o servi vreodată la ceva”. Constat aici, a câta oară, că mulți încă suferă de simptomul omului post-sărăcie, pentru că imediat se pot identifica apartamentele emigranților (după balcoanele pline cu de toate) și curțile caselor arhipline ale celor care au venit aici. Curțile celor de aici arată altfel. Fără ”un pic de pătrunjel aici, o mână de cimbru dincolo, niște menta pentru ceai”. Nimic din apucăturile noastre de moldo-agricultori de care nu ne vom debarasa, cred, niciodată. E de bine, e de rău? Nu știu. Zic asta, coștientizând, că primul lucru pe care l-am făcut venind aici a fost să îmi cumpăr ghivece cu verdețuri, iar garajul meu e plin de elemente specifice unei moldovence care adună totul la casă. Sic! Ăsta era, de fapt, un secret! Numai să nu mă întrebați, vă rog, câte am reușit să adun acolo în doar câteva luni. Da de-or trebui, totuși 🙂

Primăvara aici e diferită. În parcurile mari au apărut tractorașe, care se plimbă de colo-colo, aruncând iarbă în toate părțile, spre deliciul copiilor. Iar în parcurile centrale, sunt aduse șezlong-uri, cu logo-ul a vreunei firmă, care apoi la ora 5 seara sunt adunate. Ideea este the best – și firma își face reclamă și oamenii din parc, unii chiar angajați din birourile vecine, mănâncă la amiază sau chiar moțăie sub vreun copac în pauza de masă. Lângă unul din centrele mai mari de birouri, am văzut un loc chiar amenajat pentru așa ceva. Iar aceste spații și pauze, sunt sigură că oferă un foarte bun refresh pentru acea zi. E greu? Nu! Doar dorință să existe și preocupare pentru confortul omului.

Și se citește peste tot. În metrou, în sălile de așteptare de la medici, în parcuri. Atâtea modele de kindle-uri câte am văzut aici, nu am văzut în toată viața mea. Cred că și de aici derivă și multele diferențe de mentalități dintre societățile, în care cărțile din bibliografia școlară au fost lectura maximă pe viață și celelalte, unde s-a citit mereu. Iar un detaliu interesant referitor la cărți l-am observat plimbându-mă, ca de obicei, pe la bibliotecă. Există rafturi cu cărți cu font-ul de literă foarte mari și audiobook-uridedicate celor cu vederea slabă, pentru a le facilita lecturile. Știu că devin plictisitoare când revin cu ideea – ”E așa de greu?” – nu cred. Dacă ar fi să ne pese un pic mai mult de cei care întâmpină dificultăți de orice ordin, pentru că soarta a fost mai nedreaptă cu ei, i-am ajuta și pe ei, și noi am mai pune o pietricică la construcția unei lumi mai bune. Pentru că e și a lor, celor năpăstuiți. Ce ar fi dacă marile edituri ar încercă un efort în acest sens? Chiar și în scopuri caritabile. Apropo de aceasta, am remarcat și un mare magazin cu totul felul de ”mașinuțe”, scaune și cărucioare cu motor, adaptate oamenilor cu probleme locomotorii pentru a le putea facilita deplasarea independentă prin oraș. Da, se poate! Și în acest caz.

Și ca să nu fie numai lapte și miere, am și câteva nedumeriri. La capitolul modă – iarăși fac ochii mari pe străzi, cu toate că încerc, după atâtea luni, măcar să nu fie tare vizibil, iar opinia personală să rămână nerostită, la rugămintea copiilor. Sunt cazuri în care nu mai disting, de e băiat sau fată, că o face pe nebunul sau chiar e, că e o perioadă de rebeliune sau așa e în ADN-ul unora – ce mai contează. Loc sub soare este pentru toți. Așa ca aici am făcut un pas spre modernitate, permițându-i fiicei mele, de aproape 14 ani, să își mai facă o pereche de găuri în urechi, de a fugit sărmana, în aceeași zi la cosmeticiană, de frică să nu mă răzgândesc. Ce am înțeles, totuși, este că aparențele înșeală de cele mai multe ori. Și că cei mai rebeli pe exterior, sunt mai umani câteodată decât ”pisicile blânde”. Ieri, pe banca din drumul meu zilnic spre școală, s-au așezat doi tineri. Am observat că unul era cu dizabilități, iar tânăra care îl însoțea, l-a ajutat să se facă comod, apoi i-a desfăcut un sandwich (uf, când mă voi învăța să scriu cuvântul asta corect???) cu foarte multă răbdare și zâmbet. Abia apoi am observat coama multicoloră pe care o avea fata și m-am gândit, că poate dacă aș fi văzut-o într-un alt context, aș fi încadrat-o sigur într-o altă categorie ale gândirii mele demodate. Mai am multe de învățat. Știu.

Cu ce, totuși nu sunt nicidecum de acord, este cu un stil de comportament neo, probabil, neacceptat de mine. Să stai în bibliotecă cu picioarele pe masă, mi se pare lipsă de bun simț, iar să vii l aceeași bibliotecă cu copilul tău școlar, ca să îți organizezi niște hârtii, iar copilul în timpul acestă să deranjeze pe toți cei care studiau acolo și, într-un final, să își găsească liniștea, pornind pe tableta din sală un meci de box, cu sonorul pornit – mi se pare lipsa de educație de-a dreptul. Am atașat și poza cu respectivii, ca nu m-am abținut măcar o poza să fac și să povestesc apoi despre nesimțire. Ce m-a uimit, însă, cel mai mult este reacția celor din jur. Nimeni nu face nici o observație în asemenea cazuri. Doar ignoră, sau, cu zâmbetul pe buze, își schimbă locul și pleacă de lângă ei. Bilă albă la capitolul ”eleganță”. Până și eu, care eram singura pornită să le bat obrazul, am muțit. De scris, nu am putut, însă, să nu scriu. Ca să nu rămân cu nodul în gât. Câte mai am de învățat de la oameni!!!

Iar dacă este să vorbim despre școli, la orele de ”muncă” cum se zicea la noi, iar aici ar fi ”textile” și ”foodtech” fetele învață să facă de toate. Fiica-mea a reușit să croiască, asambleze și să monteze un fermoar la o trusă de machiaj, oferită mamei cadou iar apoi să coacă cap-coadă fursecuri cu unt – temă de casă. Am avut un deja vu, cu mine, pe timpurile când coseam șorțulețe și cămăși de noapte la școală, și când am făcut primele salate în cadrul orelor, oferind apoi și băieților, care reveneau din atelierul de tâmplărie, unde asamblase taburete de lemn. Să fi fost printr-a patra, cred. Taaaare ar mai prinde bine asemenea ore unor generații care, datorită, tabletelor și ale touch screen-urilor și-au pierdut abilitățile locomotorii ale mâinilor, de nu mai sunt capabili să realizeze mai nimic fără butoane. Dar și picioarele ajung echimozate de atâta stat pe X-boxuri și PS4-uri, de mi-i groază unde se va ajunge înr-un final. La capitolul  ”teme de acasă” – iarăși surpriză. Nici nu știu dacă e de bine sau nu. Am aflat că există ceva aplicație pentru telefon, cu care scanezi exercițiul pe care nu știi să îl rezolvi, iar el îți explică, pas cu pas, rezolvarea lui. Mai mare dragul. În același timp – cât efort vor mai depune copiii să înțeleagă singuri? În câți ani nu va mai fi nevoie de profesori? Și aici intru iar în reflecții existențiale despre viitorul care nu știe pe cât de bine va suna, conform sintagmei.

Știu doar, că păturile oferite în pauza mare la școală, pentru a se lua masa pe iarbă și a mai descovoia spatele elevilor este o idee genială. Iar pentru dodju-urile primite la școala celui mic (un fel de fețe vesele în semn de apreciere), ca și premiul pentru cei mai sârguincioși copii din clasă, se oferă lunar câteva vouchere la librărie, în valoare de 5 lire. Pentru cărți. Iar la școală se poate veni cu trotineta, existând parcări special amenajate. Este greu, întreb iarăși, redundant? NU! Dorință e cuvântul cheie!!!

Și ca să nu vă țin mult prea mult, închei, cu o constatare cam tristă: de multe ori mi-e rușine pentru unii conaționali. Pentru scuipatul lor în stradă și vorbitul cu înjurături în gura mare. Pentru refuzul de a respecta țara în care au venit și a-i sfida liniștea și curățenia. Nu zic mai multe. Aș fi atașat o poza, drept exemplu, dar mi-e că acea femeie are și copii și le va crăpa obrazul de rușine. Pentru semințele scuipate pe jos, în văzul tuturor, pe față, cu tupeu, într-un autobus curat, licărind verigheta lată, de aur roșu, de fiecare dată când mâna mai scotea un pumn de semințe din punga inscripționată în română. Cum e să fii primit într-o țară civilizată și să îi scuipi noblețea, privind-o în ochi? Nu pot înțelege. Și din nou nimeni nu a zis nici un cuvânt. Privirile, însă, strigau totul. Despre nerecunoștință…