Hoinar-hoinărel

Când Google maps-ul a fost înșelat cu Citymapper-ul

E interesant să îți recitești textele scrise acum fix un an, când primii pași parcurși într-o țară nouă sunt cei mai confuzi. O primă privire asupra lucrurilor urmează a fi infirmată sau confirmată ulterior în ani. Nu aș ezită să scriu la un moment dat că anumite lucruri îmi par acum diferite, le-am văzut și partea neplăcută sau să recunosc că la o primă privire le-am văzut distorsionat. Aștept încă acea parte întunecată (care nu are cum să nu existe în orice situații, țări sau oameni) pe care să o identific și neapărat să o împărtășesc ca și parte a unei reflecții întregi și obiective. Dar încă nu. Încă nu mi se arată. Și continui să compar doar niște realități, încercând să discern părțile practice și mai ales să le și preiau. Sunt și lucruri, însă, care și acum îmi par încă ciudate.

Așa și nu înțeleg rostul unui cărucior prevăzut special pentru căței, care, deh, probabil că obosesc și ei sau li se murdăresc lăbuțele, așa și nu am priceput, dar, în schimb mi-am luat cărucior pentru produse. Da, m-am împăcat și cu asta, cu toate că încă nu îndrăznesc să mă privesc în vitrinele magazinelor cu el. Mi-a trebuit cam un an. Da, da, cărucior din ăla ce se consideră la noi a fi de babe, dar de fapt reprezintă respectul pentru corpul tău chinuit, care,  spre minunata-vârstă-de-patruzeci, știe foarte bine să îți reamintească actele de ”vitejie” din tinerețea-fără-de-minte. Că doară nu l-a ascultat nimeni la timpul cuvenit, iar în viața asta toate ți se întorc la un moment dat, fiți siguri.

Apoi, admir în continuare mărinimia oamenilor de a lăsa obiectele netrebuincioase, în stare perfectă de funcționare, pe marginea străzii sau în fața caselor, pentru a le lua cei care au nevoie. Știu că puțini sunt oamenii care recunosc că au cules din aceste roade, eu, însă, pot zice că am depășit și acest prag psihologic și am adus acasă o cască pentru bicicliști nou-nouță. Și nu vă zic că eram cu copiii mei care m-au acuzat că am ajuns să adun gunoaie și că nu o vor purta niciodată – eu m-am ținut tare. Acum am o cască galbenă de toată frumusețea și nepurtată de nimeni, dar nu o arunc. Simt că am mai depășit o barieră psihologico-stereotipică a obiectelor second-hand și chiar sunt mândră de asta. Acuma, fiecare puteți judeca cum doriți – I did it!

 

Îmi place la nebunie să observ oameni în metrou – sute de culturi captive pe câțiva metri pătrați pentru o perioadă de timp își manifestă comportamente aparent ciudate dar perfect normale, dacă e să le privești dintr-un alt unghi. Un domn și-a scos picioarele din papuci pentru că îi erau umflate, o altă doamnă, cu turban și cercei galbeni  și-a scos andrelele și a croșetat tot drumul. Alții – își scot cărțile de rugăciune sau sandvich-urile, kindle-urile sau cuvintele încrucișate – și uite așa merg toți unii lângă alții în liniște și pace. Până și cu cerșetorii sau oamenii care ocazional dorm pe stradă nu are nimeni nimic. Vrea omul să își pună sacul de dormit sub un stâlp cu reclame – să fie sănătos. Cu toată această libertate de acțiune încă mă mai obișnuiesc. Analizez și mă abțin să judec.

Și de la școală am primit vești bune – cei mari au fost mutați în seturi mai avansate, adică adecvate nivelului lor de evoluție. Sistemul britanic de învățământ are o structură diferită față de cel românesc. Toți copiii din același an de studiu sunt evaluați la finalul fiecărui trimestru. Ei merg la materii în grupuri diferite – numite set. Dacă copilul are abilități mai bune la matematică și mai puțin bune la engleză, atunci el va merge în setul unu la mate și în setul trei la engleza. După trei luni se reconfigurează seturile – cei care au avansat, merg la setul mai înalt, cei care au regresat – la cel mai jos. Este o continuă mișcare și ambiție de a avansa, raportată doar la propria persoană, în același timp permite o dezvoltare adecvată fiecărui copil în dependență de abilitățile pe care le are la anumite materii. Că doar numai școala sovietică ne cerea să fim genii la toate – chiar și de unele materii erau chinul de pe lume și coșmarul vieții pentru noi. Iar faptul că la școala celui mic au introdus ore de înot (cu transportul gratuit inclus din partea școlii) mi se pare cea mai bună veste pentru anul acesta de învățământ. A, da, și faptul că prima zi de școală, pe care am prins-o pentru prima dată (anul trecut venisem mai târziu) e fără mult alai, flori, cadouri și mame coafate – m-a bucurat și mai mult. Respectul pentru cadrele didactice nu se măsoară în mărimea buchetului de flori. Mai bine i-am învăța să îi asculte, că aici am înțeles că este o mare problemă în școlile britanice – copiii au mai mult drepturi decât profesorii lor, iar asta dă mari bătăi de cap.

În schimb, o altă regula, cea referitor la absențe îmi dă de gândit.Pentru fiecare zi de absență nemotivată – atenție – adică fără scutire medicală, fiecare părinte plătește consiliului local (care primește raportul absențelor) câte 60 de lire. Așadar – 120 de lire per familie. Dacă mai ai și trei copii – o zi de absențe de costa 360 de lire. Cum vi se pare? Eu zic că se exagerează. Iar să alergi la medic la fiecare febră 37,5, când nici nu ți-ai trimite copilul la școală, dar nici nu urgență medicală nu o poți numi – mi se pare penibil de-a dreptul. Să vedem cum va fi.

Și că să închei capitolul ”Școală”  Mihai are o nouă învățătoare, o indiancă pe nume Kachwalla, care parafrazată în română sună chiar haios de tot – caci oala 🙂 Încercăm să ne abținem, totuși. Poate că și în limba ei Vahnovan e ceva plin de sensuri dubioase – cine știe? Oricum – discriminarea de orice fel este interzisă încă din parcare, după cum observați din poze și e de admirat.

41931871_2161775244143582_4462856442319208448_n.jpg

Zilele trecute am vizitat un birou coworking din inima Londrei. O idee care mi-a părut super faină și pe care nu pot să nu o împărtășesc. Față de coworking-urile existente în Cluj, cel din Londra vizitat de mine era un pic diferit, dar, zic eu, diferențele erau semnificative. Mai întâi e că accesul se face pe bază de cartelă și există birouri separate care beneficiază de spațiul lor privat, față de mesele oferite aleatoriu celorlalți. Apoi, există cabine pentru convorbiri telefonice pe care un spațiu comun de coworking nu îl oferă și, în ultimul rând – există cabină pentru relaxare care prevede jocuri și o canapea. Detaliile fac diferența – îmi mai confirm a câta oară. Nu mă întrebați, însă, cât costă un asemenea spațiu de închiriat că nici nu vreau să îmi imaginez. Oricum nișa de clienți este una de nivel mediu de venituri – cei care nu își permit un birou adevărat în acea zonă, cei care au nevoie doar pentru o perioadă de timp de birou, sau cei care caută pentru o zi-două un spațiu unde să poată lucra. Pentru că, da, este internet, imprimantă, fax, scanner și chiar și aparat de ceai, cafea și limonadă. Good idea!!!

 

Și, în final, țin să vă mărturisesc că mi-am înșelat Google maps-ul cu o altă aplicație – Citymapper. Așa e omul – ființă nerecunoscătoare. Dar mă cam săturasem să mă poarte bulinele albastre pe drumuri greșite, doar pentru că informația nu se up-data în timp real, iar aplicația nouă are și un detaliu care o diferențiază – numărul de calorii pe care îl vei consuma traversând traseul pe care trebuie să îl urmezi. Și nu doar atât. Ți se calculează în procente și cantitatea de mâncare corespunzătoare acestor calorii. Distracția e garantată. Mai ales că mi-a și sugerat încă de la prima utilizare cât ar veni 77 de calorii cotă parte dintr-un sandvich cu porc. Ori, porcul pentru mine este doar un animăluț draguț.  Ziceam doar, că detaliile fac diferența, mai ales în procesul de fidelizare a clientului, iar citymapper-ul m-a ”furat”.

Și tot mergând așa, după pașii indicați de aplicația nouă, m-am gândit cât de monitorizați am devenit noi, generația asta plină de informații pe care le introducem singuri și benevol în telefoane. Propriu zis, toată viața noastră ne este mai nou condiționată de acestea. Toți pașii ne sunt nu doar călăuziți ci și înregistrați acolo sus, undeva, pe un mic CIP care deține toate traseele noastre cât și deviațiile de la ele, cu caloriile numărate de aplicații în dependență de ce am mâncat și câtă apă am consumat, cu alarme și snooz-uri fixate pentru evenimentele importante și marcate pe calendar, până și cu perioadele lunii în care fertilitatea noastră atinge apogeul. O singură aplicație, constat că lipsește din tot acest șir – cel al faptelor bune. Și al cantității de calorii pe care le-ar arde întru binele cuiva: minus 40 de calorii pentru un sandvich oferit unui sărac. Iar datele stocate din aplicația asta vor trage cel mai mult la cântar, acolo, pe calea cea din urmă, de pe care nici google maps-ul, nici citymapper-ul și nici o oricare altă aplicație de pe lumea asta, nu îți va indica calea înapoi…

41885502_490917234651427_6375214592485752832_n

 

 

Hoinar-hoinărel

A șaptea. Lună Londoneză.

Și a mai trecut o lună. Una cu o scurta vizită la Cluj în care am înțeles câte s-au schimbat în doar jumătate de an. Și deloc spre bine. În primul rând am remarcat în unul dintre mall-uri faptul că s-a schimbat mixul de magazine, plecând mai bine de 5 chiriași, în mare parte branduri Românești. Nu au mai supraviețuit. În locul lor au venit branduri mari – omniprezente deja în toate mall-urile lumii, dar, mă întreb, ce vor face producătorii autohtoni? Mai ales că noua legislație românească apus pe butuci un număr mare de firme mici și mijlocii, iar cele mari au început să reducă din personal. Toți cei cu care am interacționat mi s-au plâns că sunt la capătul puterilor, că nu mai văd soluții și că îi bate gândul să plece. Una dintre prietene, ieșită în concediu medical, operată fiind de cancer, a ridicat luna trecută 295 de lei. În acest ritm, mă întreb, cine va mai dori să deschidă afaceri în România, și va face față fluctuațiilor legislative, apărute și inventate peste noapte, de niște oameni incompetenți? Grea întrebare.

Mi s-a făcut milă de toți românii care nu mai au certitudinea zilei de mâine după o viață muncită și cărora le-au crescut ratele la credite, iar concediile medicale nu le acoperă nici strictul necesar de mâncare, căci despre facturi nici nu poate fi vorba. Și am revenit cu un gust amar, pe care îl simt și acum, la o lună distanță de călătoria mea, pentru că aici, în Anglia, legile sunt stabile și există foarte multe facilități pentru cazurile speciale. Pentru că este de lucru și se oferă salarii decente. Și o firmă se deschide în jumătate de oră on-line, și costă 15 lire. Fără stat la cozi la Registru Comerțului și căutat de dosare cu șină, apoi alergat la bancă pentru a depune 200 de lei pentru capitalul social etc. Nu mai știu exact pașii dar știu că birocrația, alergătura și statul prin cozi din start taie cheful de orice business. Și ăsta este doar începutul veseliei. E ca un mare carusel. Doar că nu e distractiv deloc. Ba chiar devine deprimant la primele ordine de plată către stat. Unde se va ajunge? Mi-e și frică să mă gândesc.

Închei subiectul despre vacanța la Cluj, cu o mică mențiune legat de un alt aspect – după atâta multiculturalitate pe străzile Londoneze, de chipuri combinate de afro-asiatico-indiano-europeano-și-câte-și-mai-câte nații, Clujul mi-a părut monocrom dar la fel de superb. Eh, lumea asta e atât de mare!!!

29178223_10215862708339394_8608146082263728128_o.jpg

Dacă este să vorbim despre școli – mămicile mi s-au plâns că în continuare copiii sunt prea încărcați cu teme, iar ai mei, povestindu-le colegilor lor despre sistemul de aici, nu au cules decât ”invidii” iar învățătorii s-au arătat neputincioși datorită programei obligatorii impuse de Minister. Și cercul iar s-a închis. Să le mai spun că la cel mic, care are obligația să își facă temele când și când pe un site numit http://uk.mathletics.com/, unde fiecare are un cont, i-a fost introdus un nou program multivers cu planete, că să efectueze calculele sub forma unui joc cu nave spațiale? Pentru a le face mai haioasă tema și a le cultiva dorința de a intra pe site? Mai bine tac. Iar zilele trecute tot de la această școală am primit un fluturaș care face referire la riscurile la care se expun copii accesând jocurile on-line, în special se vorbea despre arhicunoscutul MINECRAFT, popular la această vârstă, despre ”prădătorii”, referindu-se la pedofilii, care pot interacționa cu aceștia pe rețea și la ”cyberbullying”, care pentru mine a fost o noțiune nouă – este hărțuirea cu ajutorul calculatorului sau a telefonului mobil. Așadar, școala a considerat că trebui să ne informeze și atenționeze. O atitudine demnă de respect.

29197075_10215863103789280_4094505366816030720_o.jpg

Tot luna aceasta a fost și ”Ziua cărții”, în care copiii au avut voie să se costumeze într-un personaj din cartea lor preferată și să povestească despre acesta, iar la școala fetei mai mari, pentru acțiunile de voluntariat în care s-au implicat la We Day, li s-au oferit bilete gratis și au mers împreună la concert. Bilă alba încă o dată școlii, pentru că îi învață să se implice în tot felul de acțiuni cu scop caritabil.

În altă ordine de idei, și pe aici într-o mare intersecție s-a spart o țeavă sub pământ și s-a crăpat asfaltul. Strada a fost închisă și autobusele și-au schimbat cursele, anunțând în prealabil pasagerii din interior că traseul a fost deviat. Reparația a durat câtea zile, în liniște și organizat. Iar în blocul nostru se înnoiesc lifturile – și au fost înfoliate toate etajele și inclusiv liftul, pentru a nu murdări mocheta și a aduce murdărie în case. De ce unii totuși reușesc???

 

 

În astea șapte luni am încercat să economisesc pe transport mai ales și m-am obișnuit să mă deplasez și distanțe mai mari pe jos, pentru a nu plăti 1,6 lire pentru o călătorie cu autobusul. Ei, dar mersul lung își spune cuvântul și, evident, că îți trebuie la un moment dat o cafea și măcar un mic baton de ronțăit. Așa ca 2,2 lire pentru cafea și una pentru baton – și, zdrang, 3,2 lire ai lăsat jos. Nu mai bine ajungeam cu autobusul cu doar 1,6? Măcar am încercat, că de calorii, nu îmi fac iluzii. Batonul e cu ciocolată și nuci 🙂

29243898_10215862708059387_7580975542136995840_o

Evenimente au fost multe și luna aceasta. La unele, nu am apucat să mă duc, cu toate că a fost invitată o actriță din România care îmi place mult și s-a cântat folk (la East European Cultural Centre) la altele am ajuns și de am înghețat, numai pentru un film bun românesc și pentru că la Romanian Cultural Institute mereu se organizează seri speciale cu invitați deosebiți și cu intrare gratuită. Iar ceea ce mă bucură cel mai mult este că atât românii cât și moldovenii din diasporă rămân fideli valorilor lor, promovează cultura românească și se implică în cauze nobile. Asociația Moldovenilor din Marea Britanie a organizat și de data aceasta, cu ocazia Mărțișorului, un eveniment cu scop caritabil, banii fiind adunați pentru niște copii amărâți din Băcioi. Au fost invitați speciali, care au cântat gratis, au fost sarmale și bunătăți pregătite de oameni cu suflet, s-au deschis sticle de vin Cricova, oferite de sponsori și s-a dansat. Aceasta dorință de fi uniți, de a ajuta, de a nu uita tradițiile noastre transmise din moși-strămoși, m-a emoționat din nou. Mai ales că și MAD-Aid, organizația căreia m-am alăturat după evenimentul din decembrie și care este condusă de o moldoveancă, iarăși a inițiat o acțiune de colectare de bani pentru a duce scaune noi copiilor cu dizabilități din Moldova.

 

 

Nu pot decât să le zic tuturor – Jos Pălăria! și că mă bucur să cunosc atâta lume bună, aici, în inima Londrei. Iar la gândul celor rămași acasă, mi se strânge inima de durere.

Și ca să nu o încheiem pe o notă tristă, vreau să vă urez o primăvară colorată, în care inima să vă bată, precum în ecografia atașată mai jos. Pentru că am primit-o de la o prietenă, asistentă medicală, care mi-a zis că așa arată la monitor o inimă fericită. Multă căldură!!!

29216758_10215862698739154_733550074507821056_n