Travaliu creativ

La un ceai cu Regina Elizabeth

O tânără din Mihăileni, raionul Rîșcani, care absolvise chimia analitică, a venit in Anglia acum 12 ani, printr-un work experience. A promis rudelor și prietenelor, dar mai ales mamei, că se va întoarce acasă imediat după ce își va aduna bani de un apartament. Dar, se pare că viața a avut alte planuri cu ea. Totul a început de la întâlnire cu John, cu care, inițial comunica mai mult prin semne, și care i-a furat inima. Cum a ajuns, însă, Victoria Dunford, căci despre ea este vorba, să fie decorată de către fostul  Președnte Nicolae Timofti cu Medalia ”Meritul Civic” dar, mai ales, de către Regina Elisabeth cu medalia British Empire Medal pentru Centrul ”Phoenix” deschis de ea în Republica Moldova și apoi să fie invitată la Tea Party de însăși Regina, aflați din interviul de mai jos.

24993597_10215003546980897_5945939493819642830_n

Buna Victoria. De ce, spune-mi te rog, o femeie ca tine, ajunsă în Marea Britanie, căsătorită cu un englez, alezată la casa ei, nu și-a găsit liniștea în țara adoptivă și a pornit o luptă adevărată, după cum s-a dovedit a fi ulterior, pentru a ajuta copii cu dizabilități din Moldova?

Da, ar fi fost mult mai simplu, însă nu și atât de satisfăcător. Lupta a fost grea de la început, însă apoi s-a transformat într-o responsabilitate, la care din păcate sau poate din fericire nu mă așteptam. Eu mereu am fost aproape de Moldova, de familia mea cu care suntem foarte uniți, de asta nu am putut pur și simplu să fiu spectator de la distanță.

Am citit în cartea ta ”Get MAD”, în care descrii parcursul extrem de anevoios al acestei reușite – de a înființa centrul ”Phoenix” pentru copiii cu dizabilități, despre faptul că ai fost ajutată mai mult de străini decât de cei care ar fi trebuit să fie interesați în primul rând, adică de către autoritățile noastre. Sunt ei oare mai umani, mai empatici sau doar mai bogați și pentru ei efortul nu a fost unul mare?

E greu de spus, poate pentru că mie mi-a reușit (și de fapt și în continuare îmi reușește) să ajung mai ușor la inima străinilor care sunt mai receptivi. Nu cred ca e vorba de mai bogați sau mai umani, ci e vorba de o altfel de abordare. Noi ca popor suntem mai sceptici, mai neîncrezători și avem destule motive să fim așa. Ce ține de autorități, eu nu sunt de părerea că ei ar fi trebui să facă totul, însă la capitulul de încurajare și de colaborare aportul lor ar fi foarte binevenit.

Consideri că această carte, pe care ai scris-o în engleză în urma experiențelor negative cu care te-ai confruntat în Republica Moldova și în care ai descris niște adevăruri crude referitor la birocrația,  corupția de la noi, dezinteresul, nu în ultimul rând față de copiii cu nevoi speciale a reușit să schimbe ceva? Au fost ecouri sau vreun feed-back din partea Moldovei sau al altcuiva?

Cartea a fost scrisă în limba engleză, deci nu a făcut mare zarvă în Moldova. În schimb, din banii adunați din vânzări, susține programele asociației. Ce ține de ecou, am vrut să subliniez  mai mult faptul, că da, sunt birocrați sau altfel de obstacole pe care ni le aruncă viața, însă cu multă determinare și muncă e posibil să treci și peste ele. Ce tine de schimbările legislative, eu mereu am încercat să propun schimbări în domeniile care am observat că e necesar și ne reușește, de cele mai multe ori, mai ales dacă ne unim 2-3-10 asociații.

Dar autoritățile te-au apreciat, măcar ulterior, prin acordarea unor premii în Republica Moldova, nu?

Da, am fost decorată de către Nicolae Timofti, apoi am obținut Premiul National de la Guvern în 2018 și un titlu de Cetățean de onoare al satului meu natal.

Felicitări! Le meriți pe deplin!

Ce te-a deranjat cel mai mult, pe tine personal, pe parcursul acestui proces anevoios depășit de tine cu multă ambiție până la capăt, dar și acum, când te zbați pentru a deschide un alt centru, de data asta pentru adulții cu dizabilități?

Atunci când mi se spune că acești copii oricum nu au viitor sau când mi se spune că oricum sunt ”țintuiți la pat ” , în contextul în care în UK nici la adulții cu dizabilități nu li se spune că sunt ”la pat”. De la început mă supăra și dezamăgea întrebarea ”Ce ai tu de la asta?!” însă cu timpul am dezvoltat o imunitate foarte bună la această întrebare și zâmbesc în loc de răspuns.

De câte ori te-ai gândit serios să lași lucrurile baltă și să abandonezi ideea?

De doua ori pe săptămână . În realitate a fost foarte des, pentru că sunt lucruri care de multe ori mă depășesc și ca și capacitate, putere și timp. Cu toții – fondatorii, donatorii, autoritățile, colegii, beneficiarii, voluntarii, necesită abordări diferite și informații diferite. Este foarte solicitant.  Însă în momentul în care știm că avem sub răspundere copii care în aproape trei ani au crescut și s-au dezvoltat frumos și constant, nu mă mai pot gândi la a da mâinile în jos. Cum zice soțul meu: ”Noi avem o alegere pe care mulți dintre ei nu o au”.

Ce i-a șocat cel mai mult pe străinii care au mers chiar ei acolo, în Moldova, și au văzut realitățile pe viu, nu din descrieri?

Că Moldova e doar la trei ore de zbor față de Marea Britanie, și că nivelul de dezvoltare în sate e atât de delăsat. Însă fiecare străin care a ajuns în Moldova cu noi, a revenit și doresc să se mai implice, deoarece înțeleg că eforturile trebuie să fie comune și nu doar ale statului.

Cu ce crezi că ne-am putea implica, fiecare dintre noi, cei din diasporă, dar și cei din țară (și aici mă refer nu neapărat la donațiile bănești) pentru a pune umărul și a ajuta asociația pe care ai creat-o și o administrezi, care se numește ”MAD-Aid”. Poate niște donații de hăinuțe de la producătorii autohtoni, poate fructe, legume sau cereale, sau orice altceva care să vă fie de folos? Voluntariat? Ore de asistență, club de lectură, orice?Cu ce, consideri, că am mai putea ajuta? 

Noi mereu avem nevoie de suport, suntem o echipa foarte mică care ne-am asumat mai mult decât putem duce, însă activăm cu inima și nu mereu cu logica și cifrele. Voluntarii atât în UK, Moldova, sau din orice altă țară pot organiza evenimente să ne ajute să adunăm fondurile necesare, să ne ajute cu traduceri sau cu difuzarea informațiilor pe rețelele de socializare. În Moldova, la centrul ”Phoenix” mereu avem nevoie de produse alimentare, motorină pentru activitatea centrului, e plăcut să vedem cum în ultimul ani producătorii locali au început să se implice. Și evident că dacă cineva dorește să petreacă timp cu copii sau  să facă ore de voluntariat în activitatea centrului, sunt bineveniți. Plus că acum, la construcția centrului pentru bătrâni – noul meu proiect – avem nevoie de multe materiale de construcție. În 2018 aproximativ 4530 de ore de voluntariat au fost efectuate în cadrul organizației înafara de mine. Vă dați seama că fără aceste ore organizația practic nu ar putea exista.

Cum a înțeles soțul tău această implicare a ta cu trup și suflet în acest proiect, care înseamnă foarte mult timp sacrificat dar și multe deplasări în Moldova?

Cred că dacă nu era susținerea lui atât de puternică, nu reușeam nici o bucățică din ce am reușit. El a fost primul care a zis că pot și trebuie să o fac. Și tot el a fost și este cel care mă încurajează mereu. Călătoriile dese către Moldova sunt dificile pentru ambii, însă încercăm de câte ori e posibil să mergem împreună. John este omul care va petrece ore în șir cu copii, analizând proiectele, încercând să le dezvolte și să le îmbunătățească, însă dacă e vorba de fotografii sau camere, fuge și nu îl interesează.

De unde a aflat Regina Elizabeth despre asociația voastră și cum a fost momentul decernării medaliei? Din câte știu ești prima și singura moldoveancă decorată cu British Empire Medal.

Nu știu exact cum au aflat. Presupun că Ambasadorul Marii Britanii în Moldova Phil Batson i-a povestit despre asociație și i-a propus nominalizarea, însă este o informație confidențială care nu se divulgă și exact nu voi ști niciodată. Când am primit medalia propriu-zis, un lord a ținut un discurs despre asociație, descrisă de către persoana care m-a nominalizat și a transmis informația oratorului cu cea mai mică atenție la detalii. De asta uneori mă gândesc că poate chiar o întreagă echipă a activat pentru aceasta. Înmânarea medaliei a fost un moment important pentru asociație deoarece foarte mulți au aflat despre activitate ei iar pentru mine, personal, a fost un moment unic, pentru că am avut-o alături și pe mămica.

Ați fost instruiți înainte de eveniment referitor la normele de comportament obligatorii?

Da, desigur. Și tichetul pentru parcarea mașinii, și cel pentru accesul pe anumite străzi din Londra a fost trimis împreună cu protocolul.

47688051_740066973029995_9026985945735364608_n

Știu că ți s-au oferit multe funcții înalte pe care le-ai refuzat. De ce?

Funcție înaltă pentru mine înseamnă să fac o schimbare, asta mi-am ales pentru viață, și indiferent dacă voi activa în charity, afaceri sau vreun guvern vreodată – eu vreau să fiu sigură că pot face o schimbare în lume cu care să fiu eu mulțumită. Nu am avut nici o propunere unde să fiu sigură că e nevoie de experiența sau dedicația mea, sau, mai ales, că de ele se va ține cont.

Mulțumesc mult Victoria pentru interviu, dat mai ales, pentru curajul tău și puterea de a nu renunța. Sper să existe ecouri pozitive din partea celor care ar dori și ar putea să ajute cumva pentru a susține aceste două proiecte minunate – centrul ”Phoenix” care există deja și și pe cel nou, în curs de apariție, destinat bătrânilor cu dizabilități. Cei interesați sunt rugați să ăi scrie în privat Victoriei pe messenger sau direct pe pagina de Facebook a asociației MAD-Aid.

 

Hoinar-hoinărel

A șaptea. Lună Londoneză.

Și a mai trecut o lună. Una cu o scurta vizită la Cluj în care am înțeles câte s-au schimbat în doar jumătate de an. Și deloc spre bine. În primul rând am remarcat în unul dintre mall-uri faptul că s-a schimbat mixul de magazine, plecând mai bine de 5 chiriași, în mare parte branduri Românești. Nu au mai supraviețuit. În locul lor au venit branduri mari – omniprezente deja în toate mall-urile lumii, dar, mă întreb, ce vor face producătorii autohtoni? Mai ales că noua legislație românească apus pe butuci un număr mare de firme mici și mijlocii, iar cele mari au început să reducă din personal. Toți cei cu care am interacționat mi s-au plâns că sunt la capătul puterilor, că nu mai văd soluții și că îi bate gândul să plece. Una dintre prietene, ieșită în concediu medical, operată fiind de cancer, a ridicat luna trecută 295 de lei. În acest ritm, mă întreb, cine va mai dori să deschidă afaceri în România, și va face față fluctuațiilor legislative, apărute și inventate peste noapte, de niște oameni incompetenți? Grea întrebare.

Mi s-a făcut milă de toți românii care nu mai au certitudinea zilei de mâine după o viață muncită și cărora le-au crescut ratele la credite, iar concediile medicale nu le acoperă nici strictul necesar de mâncare, căci despre facturi nici nu poate fi vorba. Și am revenit cu un gust amar, pe care îl simt și acum, la o lună distanță de călătoria mea, pentru că aici, în Anglia, legile sunt stabile și există foarte multe facilități pentru cazurile speciale. Pentru că este de lucru și se oferă salarii decente. Și o firmă se deschide în jumătate de oră on-line, și costă 15 lire. Fără stat la cozi la Registru Comerțului și căutat de dosare cu șină, apoi alergat la bancă pentru a depune 200 de lei pentru capitalul social etc. Nu mai știu exact pașii dar știu că birocrația, alergătura și statul prin cozi din start taie cheful de orice business. Și ăsta este doar începutul veseliei. E ca un mare carusel. Doar că nu e distractiv deloc. Ba chiar devine deprimant la primele ordine de plată către stat. Unde se va ajunge? Mi-e și frică să mă gândesc.

Închei subiectul despre vacanța la Cluj, cu o mică mențiune legat de un alt aspect – după atâta multiculturalitate pe străzile Londoneze, de chipuri combinate de afro-asiatico-indiano-europeano-și-câte-și-mai-câte nații, Clujul mi-a părut monocrom dar la fel de superb. Eh, lumea asta e atât de mare!!!

29178223_10215862708339394_8608146082263728128_o.jpg

Dacă este să vorbim despre școli – mămicile mi s-au plâns că în continuare copiii sunt prea încărcați cu teme, iar ai mei, povestindu-le colegilor lor despre sistemul de aici, nu au cules decât ”invidii” iar învățătorii s-au arătat neputincioși datorită programei obligatorii impuse de Minister. Și cercul iar s-a închis. Să le mai spun că la cel mic, care are obligația să își facă temele când și când pe un site numit http://uk.mathletics.com/, unde fiecare are un cont, i-a fost introdus un nou program multivers cu planete, că să efectueze calculele sub forma unui joc cu nave spațiale? Pentru a le face mai haioasă tema și a le cultiva dorința de a intra pe site? Mai bine tac. Iar zilele trecute tot de la această școală am primit un fluturaș care face referire la riscurile la care se expun copii accesând jocurile on-line, în special se vorbea despre arhicunoscutul MINECRAFT, popular la această vârstă, despre ”prădătorii”, referindu-se la pedofilii, care pot interacționa cu aceștia pe rețea și la ”cyberbullying”, care pentru mine a fost o noțiune nouă – este hărțuirea cu ajutorul calculatorului sau a telefonului mobil. Așadar, școala a considerat că trebui să ne informeze și atenționeze. O atitudine demnă de respect.

29197075_10215863103789280_4094505366816030720_o.jpg

Tot luna aceasta a fost și ”Ziua cărții”, în care copiii au avut voie să se costumeze într-un personaj din cartea lor preferată și să povestească despre acesta, iar la școala fetei mai mari, pentru acțiunile de voluntariat în care s-au implicat la We Day, li s-au oferit bilete gratis și au mers împreună la concert. Bilă alba încă o dată școlii, pentru că îi învață să se implice în tot felul de acțiuni cu scop caritabil.

În altă ordine de idei, și pe aici într-o mare intersecție s-a spart o țeavă sub pământ și s-a crăpat asfaltul. Strada a fost închisă și autobusele și-au schimbat cursele, anunțând în prealabil pasagerii din interior că traseul a fost deviat. Reparația a durat câtea zile, în liniște și organizat. Iar în blocul nostru se înnoiesc lifturile – și au fost înfoliate toate etajele și inclusiv liftul, pentru a nu murdări mocheta și a aduce murdărie în case. De ce unii totuși reușesc???

 

 

În astea șapte luni am încercat să economisesc pe transport mai ales și m-am obișnuit să mă deplasez și distanțe mai mari pe jos, pentru a nu plăti 1,6 lire pentru o călătorie cu autobusul. Ei, dar mersul lung își spune cuvântul și, evident, că îți trebuie la un moment dat o cafea și măcar un mic baton de ronțăit. Așa ca 2,2 lire pentru cafea și una pentru baton – și, zdrang, 3,2 lire ai lăsat jos. Nu mai bine ajungeam cu autobusul cu doar 1,6? Măcar am încercat, că de calorii, nu îmi fac iluzii. Batonul e cu ciocolată și nuci 🙂

29243898_10215862708059387_7580975542136995840_o

Evenimente au fost multe și luna aceasta. La unele, nu am apucat să mă duc, cu toate că a fost invitată o actriță din România care îmi place mult și s-a cântat folk (la East European Cultural Centre) la altele am ajuns și de am înghețat, numai pentru un film bun românesc și pentru că la Romanian Cultural Institute mereu se organizează seri speciale cu invitați deosebiți și cu intrare gratuită. Iar ceea ce mă bucură cel mai mult este că atât românii cât și moldovenii din diasporă rămân fideli valorilor lor, promovează cultura românească și se implică în cauze nobile. Asociația Moldovenilor din Marea Britanie a organizat și de data aceasta, cu ocazia Mărțișorului, un eveniment cu scop caritabil, banii fiind adunați pentru niște copii amărâți din Băcioi. Au fost invitați speciali, care au cântat gratis, au fost sarmale și bunătăți pregătite de oameni cu suflet, s-au deschis sticle de vin Cricova, oferite de sponsori și s-a dansat. Aceasta dorință de fi uniți, de a ajuta, de a nu uita tradițiile noastre transmise din moși-strămoși, m-a emoționat din nou. Mai ales că și MAD-Aid, organizația căreia m-am alăturat după evenimentul din decembrie și care este condusă de o moldoveancă, iarăși a inițiat o acțiune de colectare de bani pentru a duce scaune noi copiilor cu dizabilități din Moldova.

 

 

Nu pot decât să le zic tuturor – Jos Pălăria! și că mă bucur să cunosc atâta lume bună, aici, în inima Londrei. Iar la gândul celor rămași acasă, mi se strânge inima de durere.

Și ca să nu o încheiem pe o notă tristă, vreau să vă urez o primăvară colorată, în care inima să vă bată, precum în ecografia atașată mai jos. Pentru că am primit-o de la o prietenă, asistentă medicală, care mi-a zis că așa arată la monitor o inimă fericită. Multă căldură!!!

29216758_10215862698739154_733550074507821056_n