Travaliu creativ

Prima lecție de iubire de la nanu Grigore

Absolventă a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău la specialitatea actor teatru şi cinema, deținătoarea premiului pentru „Cea mai bună actriţă” în rol secundar (stagiunea teatrală 2009 – 2010), Ana Tkacenko este o tânără actriță împătimită de meseria sa, pe care o puteți admira în spectacolele de la Teatrul ”Mihai Eminsecu” din Chișinău și care, puțini știu, este nepoata regretatului Grigore Grigoriu.

Plină de energie și efervescență, mereu senină și pozitivă, Ana, a avut parte totuși și de perioade nefaste despre care a povestit cu o sinceritate dezarmantă acum câțiva ani într-un interviu. Nu mi-a venit să cred că era vorba de Ana pe care o cunosc din copilărie, pe când ne jucam în casa unchiului ei Grigore, încercând să o învăț să facă roata, fetiță care reflecta în ochii ei imenși toată seninătatea cerului. Voi începe astfel interviul pornind de la acea perioadă, care pe mine încă mă neliniștește.

82937124_896485307475311_4593532789395030016_n

Ce poate frânge o femeie, dragă Ana?

Periculoasă întrebarea, dar mai periculos e răspunsul. Omul, în general, nu doar femeia e un animal complex și tare ciudat. Ce nu te-a frânt azi, te poate frânge maine și cu cât mai tare trâmbițezi că nu poți fi înfrânt, cu atât ai șanse mai mari să fii făcut bucățele. Sorții îi plac oamenii siguri pe ei.

Privind înapoi, cât consideri că au fost să fie experiențe și cât le-ai văzut ca fiind încercări greu de dus, care și-au avut un rost?

Dacă îmi permiți voi începe cu un citat:„Crede-mă pe cuvânt că mai mare minune decât viaţa nu există, că mai mare virtute decât modestia nu există, şi mai mare bucurie decât iubirea nu există. Şi peste toate e Dumnezeu” – Oana Pellea. Dacă azi sunt aici, mă simt la locul meu și în hainele mele, înseamnă că tot ce am avut până azi sunt doar experiențe din care am avut și am de învățat. Tot ce mi se întâmplă rău sau bine este exclusiv datorită mie, alegerilor mele și ale lecțiilor neînvățate la timpul lor. Mă bucur enorm pentru toate nereușitele mele și din toate acum am doar un gust dulce…și da, poate egoist, dar uneori mă gandesc cum să le joc in scenă

Familia voastră, familia Tkcenko, este una mare și unită, de la care mereu am învățat mai ales despre respect și unitate. Cât de ușor a fost să ascunzi de ei, mai ales de părinți, nefericirea ta de femeie?

Eu sunt omul care nu poate ascunde nimic. Fața, emoțiile, reacțiile mele, ochii, buzele, tăcerea mea, toate vorbesc de la sine. Așa că față de un străin n-aș putea ascunde, darămite față de cele mai dragi persoane din viață. E altceva că am încercat să-mi protejez familia de niște alegeri greșite făcute pe moment, dar, mama mea, mama mă simte și prin somn. Noi, toți cei patru copii ai familiei Tkacenko avem o legătură aparte cu mama. Nu vrem să tăiem nicidecum cordonul ombilical, probabil. Așa că atunci când credeam că ei nu știu nimic despre niște stări emoționale mai triste din viața mea, exact atunci apăreau ca din senin ca niște îngeri și mă salvau. N-am putut sa-mi ascund tristețile și poate de asta mi le-am tratat.

Cum se vede Ana de acum față de cea de acum trei ani?

Mai slabă cu 20 de kg. Cu niște răspunsuri clare asupra unor complexe, respectiv tratative de rezolvare a lor. Mai indulgentă cu cei din jur și mai critică față de mine, dar cu măsură. În trei ani am reușit să-mi împlinesc visele ce nu mi-a reușit să le împlinesc în 10 ani. Cu o credință mai întărită, cu responsabilitate mai dezvoltată chiar dacă asta necesită revoluții zilnice interioare. Chiar dacă fac 37 de ani anul acesta, mă simt mai copilă și mai tânăra decât la 18. Când mă întreabă cineva ce vârsta am – mă blochez și fac un efort să-mi amintesc pentru că-mi vine în cap vârsta de 25.

Refugiul în scenă și în roluri este unul constructiv sau este o evadare periculoasă, pentru că oricum nu ai cum să fugi de realitatea la care revii?

Nu este un refugiu pentru că scena nu este un psiholog. Atunci când îți iubești meseria și când te simți împlinit prin ea, scena este o parte din tine. Refugiu sunt brațele mamei, îmbrățișările bărbatului iubit, dar scena nu este telenovelistică sau lacrimogenă, din contra – e o femeie de fier care nu acceptă smiorcăieli. Și ca să fii bun în scenă, porți mereu realitatea ta lumească cu tine iar scena are grijă s-o transforme în ce îi trebuie ei ca să iasă un produs bun. Dacă încerci să uiți de tine – cu ce mai vii în scenă? Sau de ce mai vii?

Ce rol te-ar fi definit atunci cel mai bine?

Pe mine mă definesc toate rolurile mele pe care le am pentru că toate sunt bucăți din personalitatea mea.

Rădăcina artistică, pe care încerci să nu o etalezi, își are seva de la mama Chilina, bunica ta, și de la unchiul tău  – inegalabilul actor Grigore Grigoriu. Câți au știut de la începuturile tale în teatru că este unchiul tău?

Am evitat mult timp acest subiect pentru că nu vroiam să pară că mă laud sau ca mă folosesc de asemenea personalități ca să obțin ceva. Majoritatea nu cunosc nici acum gradul meu de rudenie cu nanu Grișa (cum îi ziceam noi) și cu bunica care au fost cei doi mentori spirituali ai mei. Ce influență au avut ei în alegerea mea profesională? Majoră. Și până acum când fac ceva în scenă mă gândesc dacă i-ar place lui nanu ce vede sau nu.

Povestește-ne ceva despre nanu Grișa, ceva ce-ți amintești cu drag despre el.

Toate amintirile mele ce țin de nanu, țin în aceeasi măsura și de familia mea. Nanu, fiind fratele mai mare a lui tata, era tratat cu imens respect. Toți i se adresau cu ”Bădica”, ”Matale”, ”Dumneata”. De fapt, îți amintești și tu cu siguranță de relația frumoasă care era între frații Grigore și Alexei, relație de care am fost molipsiți cu toții. Nanu si nana Catea erau și nașii părinților mei, la fel ca și a păriților tăi, iar nanu avea o admirație aparte pentru mama mea Alexandra. Sănduța – așa o alinta mereu. Nanu era mereu vesel, iar atunci cand știam că vine la bunica Chilina la Căușeni (iar noi eram în vacanță la ea) pentru toată mahalaua era o mare sărbătoare. Bunica cocea, noi cu Dumitru, fratele meu, faceam curațenie, iar măhălenii intrau din oră în oră pe poartă ca să vada dacă n-a venit marele Grigore Grigoriu. Iar nanu Grișa mereu venea cu mari personalități – cu maestrul Emil Loteanu, cu Simion Ghimpu, cu Svetlana Toma etc.

Când îmi amintesc de nanu am gust de primăvară în inimă dar și de iarnă magică, datorită sărbătorilor petrecute la el acasă, despre care ai scris și tu în postarea ”Actrița” de pe blog. Prima data am mâncat curmale aduse de dumnealui din Baku de la filmari. Oh, mereu o auzeam pe bunica zicând sătenilor: ”Grișuța îi la siyomși la Odessa, la Baku, la Moscova” și era mereu așteptat cu multă vervă pe strada din gara Căusenilor.

Într-o zi venise încărcat de cadouri, așa cum obișnuia să ne răsfețe de fiecare data. Îmi ceruse, la un moment dat o cană cu apă, iar mie pe o ureche îmi intrase, iar pe alta îmi ieșise rugămintea nanului. Mă luasem cu joaca. A mai strigat el după mine de câteva ori, dar așa și nu a mai văzut apă de la mine. A doua zi era duminică. Nanu mă luase în brațe și mă dădea huța pe picioare. La un moment dat s-a oprit, tăman când jocul era cel mai haios. M-a dat într-o parte și eu, firește că, am cerut să ne mai jucăm. Atunci nanu mi-a zis doar atât: ”Eu ieri ți-am cerut o cană cu apă. Tu nu mi-ai adus. Astăzi tu îmi ceri să ma joc cu tine și eu nu vreau, dar o să mă joc, pentru că te iubesc și pentru că imi place să te văd veselă”. A fost prima mea lecție despre iubire. Nu întelegeam teoretic ce a vrut să îmi spună dar la nivel de emoție mi-a rămas până acum acea lecție. După acele vorbe nici huța nu am mai vrut, ci doar să-l cuprind tare, tare.

Așa este, era foarte drăgăstos cu copiii. Pe mine a ținut să mă plimbe prin cartier cu prima sa mașină Volga, ca să mă simt și eu mai importantă, sau poate că, așa își manifesta el dragostea față de noi. Deși, dacă călcam rău de tot pe bec, știa să ne potolească doar dintr-o privire. Apropiații îi cunosc acea privire-fulger pe sub sprâncene de la care amuțeai.

Cum l-ai împăcat pe tatăl tău, fratele lui nanu Grișa, care știu că nu a fost mult prea fericit de alegerea ta făcută, atunci când ai decis să studiezi actoria?

Ei, aici intră în joc mama, Alexandra, care are magiile ei să împace pe toată lumea. Și apoi timpul. Timpul l-a convins pe tata. Aparițiile mele scenice l-au convins că asta e ce vreau. Tatăl meu nu vorbește mult și nu-i plac cuvintele de prisos, așa că tot ce am putut să fac e să-l invit la spectacole și să savureze rezultatul.

Ce consideri că este cel mai greu în această meserie, în afară de rolul propriu zis. Ce rămâne în culise?

Offff, câte rămân!!! Dacă ar ști publicul cum e cu un rol! Cum se macină actorii și caută. Cât timp dăruiesc pentru o simplă trecere scenică. Eu când am un rol nou  și în timp ce mănânc și când fac curat în casă, când vorbesc cu cineva pe alte teme, orice, dar orice va fi legat de acel rol. Dacă cineva te-ar analiza dintr-o parte, ar gândi clar că nu ești sănătos. Am momente când mă opresc pentru câteva secunde în stradă să-mi încerc un pas, sau să-mi adun gândurile, sau să repet textul. Sau fac niște mici gesturi. Mult rămâne în culise, dar strălucirea iese în scenă și tot ce rămâne în culise e frumos iar tot ce iese în scenă, strălucește.

Care este visul în domeniul profesional: să joci un anume rol, cu un anume regizor? Să ajungi să ai roluri în filme, sau să colaborezi cu vreun anume studiou?

Să joc cât mai multe roluri, să lucrez cu mulți regizori și da, și roluri în filme și în spectacole radiofonice. Să mai lucrez cu Anatol Durbală, cu marele Mungiu, cu Alexandru Darie, cu Silviu Purcărete, Igor Kobîleansci, Sergiu Prodan, Viorica Meșină, Horațiu Mălăiele, Andrei Șerban și cu Luminița Țîcu. Să lucrez la un mono cu Angela Ciobanu în calitate de regizor, cu Alejandro Inarritu, Lev Dodin, Andrei Koncealovschi. Să joc spectacolul (dacă s-ar face) ”Vara în care mama a avut ochii verzi” a adorabilei Tatiana Țîbuleac. Să fac un spectacol cu versurile tale și lista mea poate continua hehehehe. Și încă…aș fi vrut să lucrez mult, mult mai mult cu regretatul Viorel Mardare.

Dacă ar să alegi un rol, doar unul singur, pe care să ai ocazia să îl joci, care ar fi acela???

Până mai ieri aș fi spus ca Lady Anne din Richard al 3-lea, dar îl joc deja, datorita regizorului Alexandru Vasilachi. Ce mi-aș dori acum, însă, este personajul mamei din romanul pomenit mai sus ”Vara în care mama a avut ochii verzi” și un mono…ei, dar asta e mai secret .

Ce își poate dori Ana Tkacenko ca femeie, odată trecută un pic prea dur prin vârtejurile vieții?

Ca cei dragi să fie sănătoși și  să le aduc bucurii oamenilor, mai ales bucurii spirituale. Soțului Mihai  – copii, părinților – nepoți și cam atât.

Aici te las sa scrii tu ce nu mi-a dat în cap să te întreb sau vrei tu să comunici lumii.

Ar fi o simplă reflecție. Știu, sunt sigură că tot ce se intamplă cu noi e rezultatul a ceia ce suntem noi. Savurez tot ce mi se dă și primesc de la Divinitate totul drept cel mai frumos cadou. Iubesc apa, pisicile și peștii, totuși, cel mai mult iubesc oamenii. Cred în Dumnezeu. Dacă ar trebuie să întorc timpul înapoi știind de la început ce mă așteaptă, aș mai face-o încă de o mie și o mie de ori, pentru că doar așa aș obține fericirea și împlinirea mea de acum.

Ana, îți mulțumesc pentru dialog și pentru sinceritate. Îți doresc roluri cat mai multe și mai diverse, pentru că știu că prin măiestria ta vei reusi șă le inrepretezi cu o intensitate maximă.

Și eu îți mulțumesc!

ana

 

 

 

Fost-am copil odată

Regizorul și actrița

Și era o iarnă din aia grea, cu fulgi mari, grei și apoși și străzile pline de maldări de zăpadă înghețată, adunată de-a lungul trotuarelor și înnegrită pe la margini. Circulația devenise imposibilă. În acel an mulți orășeni au fost nevoiți să renunțe la pozele de lângă bradul din centrul orașului, înconjurat de Moși (transformați în Crăciuni), reni și Albele-ca-Zăpada (care încă nu dispăruse) – personaje decupate din carton – sub care scria ”1991”. Și neapărat ”La mulți ani” transformat din vechiul ”Cu Anul Nou”!

Eram fericită pentru că acel Revelion urma să fie mai special. Am fost invitați la nanul meu, Grigore, care stătea pe bulevardul Dacia, vis-a-vis de biblioteca ”Lomonosov”. Bibliotecă, pe care, sincer, o uram pentru zecile de ore petrecute în sala de muzică, ascultând în căști creațiile celebrilor clasici – activitate impusă ca temă de casă de la școala de muzică pe care o urmam de voie, de nevoie.

Urma să fie o masă deosebită, pentru că nanul fusese la vânătoare. Era un vânător împătimit, iar momentul, când îmi arătase pentru prima dată pușca lui adevărată, a fost rupt parcă dintr-un film western.  Împușcase doi fazani. Grași și frumoși. Așa ii spusese tatei la telefon. Iar nana Ecaterina pregătea friptura, umplea prunele uscate cu nuci și dăduse în balcon răciturile ca să se prindă. Și i-a mai zis tatei că se pregătește serios pentru că urma să vină de la Moscova Emil. Nu prea știam despre cine era vorba, dar ai mei păreau fascinați dar și un pic agitați. Tata și-a luat costumul cel de mers doar la nunti și tot ezita asupra cravatei.  Mama și-a pus paltonul cu guler de vulpe și mărgelele din lemn de sandal – niște trandafiri sculptați – mirosul cărora îmi amintește și acum de sărbători. Iar inelul de aur cu piatră ovală roz-pal, obținut prin mari relații și eforturi de la ”Aureola”, încununa ținuta ei festivă. M-au chitit frumușel și pe mine, ca doar, deh, Domn regizor! Da de m-a găsi potrivită pentru vreun rol? Măcar și unul neînsemnat. Că doar era vorba despre ”Mosfilm”, nu?

26177914_1157377201064267_1294925702_o

Foto: Grigor Grigoriu, Emil Loteanu și Simion Ghimpu (arhivă prsonală).

Am traversat bulevardul pe jos, de la porțile orașului și până la ”Lomonosov”, greu și cu viscolul în față printre oamenii înfofoliți cu blănuri și paltoane, care înaintau dârz cu torturi ”Kievskii” și ”Scazka” în mână, legate cu sfoară maro, cu plase cu mandarine și portocale și cu tăvi cu mâncare învelite în pungi. Iar în cap, majoritatea purtau câte o căciulă din aia de nurcă, rusească, simbolul bunăstării epocii urss-iste, pe care le detestam de mică. Mirosea a brad de la scârtele de brazi vii, ce își mai așteptau cumpărătorii întârziați dar și a mandarine. Mirosul copilăriei.

Regizorul era carismatic. Toți i se adresau cu mult respect ”Maestre!”. Mie, însă,  îmi amintea un pic de Carlson din desenul animat sovietic, pentru că avea bretele cu margini de piele maro prinse la pantaloni, o burtă revărsată peste centură și chiar unele trăsături asemănătoare personajului. Vorbea prea românește pentru acele vremuri. Vorbea tare și mult și gesticula cu nerv. Chiar și pe noi, copiii, instruiți să nu facem gălăgie și, mai ales, să nu îl întrerupem, ne-a ținut cu sufletul la gură cu poveștile lui despre studiouri, probleme la filmări, actori și regizori celebri – rupte dintr-o altă lume – lumea cinematografiei. Mulți ani mai târziu am aflat că lucrase cu Martin Scorsese la filmul ”Ana Pavlova”, iar Jack Nicolson și Robert de Niro au visat să ajungă în vreunul din filmele lui. Cel din urmă venise la Moscova pentru că acceptase un rol episodic în ”Ana Pavlova”, dar conducerea Goskino a interzis apariția unui actor american într-un film sovietic. Era anul 1982.

Așadar, acel Emil din amintirile mele, era de fapt, un geniu. Recunoscut și adorat în lumea cinematografiei, după succesele filmelor ”Lăutarii”, ”O șatră urcă la cer” și ”Gingașa și tandra mea fiară”, în care jucase și nanul Grigore și a căror coloană sonoră era semnată de un alt geniu – Eugen Doga. Probabil, acele nume ciudate și străine atunci urechilor mele, erau de fapt ei, starurile hollywood-iene, pe atunci necunoscuți nouă, pentru că pe cei sovietici – Yankovskii și Belyaieva, Svetlana Toma, Kiril Lavrov – îi recunoșteam deja.

26176526_1157378411064146_31350391_n

Era genial. Un pic egocentric. Vorbea mult despre el și reușitele lui. Acum înțeleg că avea și motive. Atunci, însă, îmi părea chiar caraghios. Din când în când, mai lua câte o ceapa verde de pe masa și o mânca rapid, începând de le capătul alb și până la ultima frunză din coadă. În liniștea care se lăsa se auzea doar ronțăitul ferm, care mi-a sunat în urechi toată seara. ”Mosfilm”, cadru, filmări în Franța, în Germania, dublură și…ceapa… Nu se legau în capul meu nicicum. Nici chiar îndemânarea perfectă de a servi friptura de fazan cu cuțitul și furculița, din vasele scumpe de porțelan ”Madonna” nu mi-a putut șterge imaginea acele cepe.

Dintr-o dată se auzi soneria și toți s-au uitat nedumeriți unul la celălalt. Mai așteptau pe cineva? Nu prea. Nanul Grigore s-a îndreptat spre ușă, iar noi, droaia de copii am alergat după el, curioși, în speranța că o fi Moșul. Era o doamnă frumoasă. Întreba de Emil, iar acesta, auzindu-i vocea, ieșise supărat în coridor să discute cu ea. Era o actriță. Aflase nu știu de unde, că în acea seara, marele regizor va fi la această adresă și a făcut orice numai ca să ajungă. Voia un rol. Discuția a fost scurtă și maestrul a revenit în apartament, trântind nervos ușa după el. Tatei i se făcuse milă de femeie și o petrecuse până jos, la bloc.

Mai rămâneau doar câteva minute până la ora 12. Ceasul de pe ecranul televizorului epuiza ultimele clipe ale anului. Trei, doi, unu….șampania a explodat, paharele de cristal  au fost umplute, toți se îmbrățișau și își urau La multi ani!!! Am alergat la geam, ademeniți de bubuitul artificiilor, care se vedeau perfect de la etajul opt. Cerul se umpluse de lumini multicolore și se auzeau râsete și urale de pe la balcoanele vecine.

Pe tot bulevardul Dacia nu era țipenie de om. Pe fundalul acelei feerii de culori, am zărit, în stația de troleibuz de la bibliotecă, o singură persoană.

Actrița.

Fost-am copil odată

Sacoul de catifea

17549058_984649858337003_300960290_o

La înmormântarea lui am mers oarecum nedumerită. Nu se poate, mi-am zis. El, legenda vie care deschisese în 1979 ediția festivalului de cinematografie de la Cannes, el, sex-simbolul anilor ’80, adorat de zeci de mii de admiratoare ale filmului, el – basarabeanul care ne dusese vestea în lume, el – Zobar, nu putea să moară atunci, în acel 20 decembrie al anului 2003.

La el acasă am văzut pentru prima data o canapea de piele și lemn masiv, adusă de prin străinătate și primii blugi Levis originali, cumpărați pe când făcea înconjurul lumii dar și primul sacou de catifea veritabil, cu care defila la invitații pompoase. Cu acela fusese și la Cannes. În casa lui venea deseori tatăl lui spiritual, Emil Loteanu, iar la mesele întinse de sărbători, am văzut ce înseamnă oameni valoroși, am auzit discuții neînțelese pe atunci, dar intuite ca fiind profunde, pentru că nimeni nu îndrăznea să le întrerupă sau să vorbească în paralel. Da, și se pomeneau nume de vedete pe care le văzusem doar la televizor și totul îmi părea rupt de realitate. Se râdea zgomotos, atât de tare și cu poftă, că acel râs îmi răsună și astăzi în urechi, ca un ecou al unei forțe care știa să trăiască la maxim. Și se mânca vânat, domnește, din vase din porțelan fin, cu tacâmuri aurite și ținute corect. Pentru ca el avea pușcă adevărată și era vânător. O pasiune ucigașă, pentru că tocmai de la ultima sa vânătoare nu s-a mai întors.

El ne-a dus pentru prima dată la mare și în Carpați cu ,,Volga” lui nouă și de la el am primit în dar primii cercei de aur și o vază din lemn roșu – neprețuită pentru mine.

A iubit de mic caii. S-a însurat cu o actriță de succes de atunci, de la teatrul din Bălți, Ecaterina, pe care a iubit-o, ca după un scenariu scris de Loteanu – cu foc, posesiv și dominant, iar copiii îl numeau tandru ”tătelu”. El – omul.17506397_984654775003178_1988089456_n

Pentru el, Loteanu a fost chemat la Brejnev ca să dea explicații de ce distribuie în roluri mari un actor fără studii de specialitate, iar mult mai târziu, la 60 de ani ai lui, când ar fi trebuit sa i se dedice, cel puțin, un spectacol omagial la Palatul Național de atunci, i s-au oferit doar trei ore cu o mică recepție la cinematograful Patria. El, eroul uitat, al cărui film biografic, realizat de fiul mai mare, regizorul Octavian Grigoriu, la Moscova, nu a mai fost difuzat în acele trei ore, pentru că urma o peliculă comercială și a trebuit să fie eliberată sala. El, despre care au scris mii de reviste din toată lumea și a dat interviuri peste mări și țări – nu însă și la noi. El, pe care l-am văzut ultima dată atunci în scenă – ca o dureroasă amintire a celui ce a fost cândva, el – o fosta mare stea, de care și-au amintit toți abia după ce mașina care a intrat în plin, i-a zdrobit inima pe loc.

Acea inima care tânjea. Care scrisese istorie cu ”Poienile roșii”, ”Lăutarii”, ”Șatra”, ”Ana Pavlova”, ”Tandra și gingașa mea fiară” și alte capodopere cinematografice. El – actorul. Tânjea după un nou film, după emoția camerelor, după un nou mare val creativ, pentru că mai avea ce spune, mai avea atâtea roluri de jucat, atâția lauri de adus Moldovei. Își dorise enorm să îl joace pe Bozoncea din ”Groapa” lui Barbu , dar nu a mai apucat. Pentru el, Loteanu pregătise un alt mare rol și făcuse rost, în sfârșit, și de bani, dar, ironia sorții, plecase dintre cei vii înainte de a-l începe. Cred că atunci a și murit o parte din actorul din el. Speranța, cel puțin, cu siguranţă. Iar pentru un artist lipsa de speranță e mai grea decât orice, chiar decât moartea. A tânjit cu capul sus. Nu s-a plâns niciodată. L-au citit doar apropiații după privire. Pentru că nu mai avea elanul de altădată, nu mai mergea la mare și la munte, nu mai râdea decât cu colțul gurii, nu mai aduna oameni la mese, nu mai purta sacoul, pentru că nu mai avea unde. El – Grigore Grigoriu.

17622660_10212565398068698_1911677809_o

La 13 ani de la moartea lui sunt încă nedumerită. Pentru că așa și nu pot sau nu vreau să înțeleg cum poate încăpea o legendă, o forță uriașă de energie într-un loc mut, sub un bust. Uitat de toți cei care l-au ridicat cândva în slăvi, l-au adorat și s-au mândrit ca e de-al nostru, din Moldova. Câte titluri sau omagii i s-au mai adus de atunci? Despre aprecierile pe care le-ar fi meritat în timpul vieții, nici nu mai vorbesc. E tardiv și inutil. S-a scris o singură carte despre marele actor și doar școala din Căușeni îi poartă numele. Iar singurul fiu rămas în viață, Octavian, se zbate de ani de zile, din resurse proprii, să deschidă în amintirea tatălui său un cinematograf în orașul de baștină. S-ar putea oferi cineva să-l ajute?

Așadar, a rămas doar un bust – fără anul nașterii și fără cel al morții. Pentru că nimeni nu s-a împăcat cu moartea lui. Și nici cu cea a fiului mai mic, căruia arma moștenită de la tata nu i-a servit decât 6 luni, iar fetița de niciun an nu a mai avut cui spune nici bunic și nici tată…

17506113_984653991669923_1578925026_n