Fost-am copil odată

Regizorul și actrița

Și era o iarnă din aia grea, cu fulgi mari, grei și apoși și străzile pline de maldări de zăpadă înghețată, adunată de-a lungul trotuarelor și înnegrită pe la margini. Circulația devenise imposibilă. În acel an mulți orășeni au fost nevoiți să renunțe la pozele de lângă bradul din centrul orașului, înconjurat de Moși (transformați în Crăciuni), reni și Albele-ca-Zăpada (care încă nu dispăruse) – personaje decupate din carton – sub care scria ”1991”. Și neapărat ”La mulți ani” transformat din vechiul ”Cu Anul Nou”!

Eram fericită pentru că acel Revelion urma să fie mai special. Am fost invitați la nanul meu, Grigore, care stătea pe bulevardul Dacia, vis-a-vis de biblioteca ”Lomonosov”. Bibliotecă, pe care, sincer, o uram pentru zecile de ore petrecute în sala de muzică, ascultând în căști creațiile celebrilor clasici – activitate impusă ca temă de casă de la școala de muzică pe care o urmam de voie, de nevoie.

Urma să fie o masă deosebită, pentru că nanul fusese la vânătoare. Era un vânător împătimit, iar momentul, când îmi arătase pentru prima dată pușca lui adevărată, a fost rupt parcă dintr-un film western.  Împușcase doi fazani. Grași și frumoși. Așa ii spusese tatei la telefon. Iar nana Ecaterina pregătea friptura, umplea prunele uscate cu nuci și dăduse în balcon răciturile ca să se prindă. Și i-a mai zis tatei că se pregătește serios pentru că urma să vină de la Moscova Emil. Nu prea știam despre cine era vorba, dar ai mei păreau fascinați dar și un pic agitați. Tata și-a luat costumul cel de mers doar la nunti și tot ezita asupra cravatei.  Mama și-a pus paltonul cu guler de vulpe și mărgelele din lemn de sandal – niște trandafiri sculptați – mirosul cărora îmi amintește și acum de sărbători. Iar inelul de aur cu piatră ovală roz-pal, obținut prin mari relații și eforturi de la ”Aureola”, încununa ținuta ei festivă. M-au chitit frumușel și pe mine, ca doar, deh, Domn regizor! Da de m-a găsi potrivită pentru vreun rol? Măcar și unul neînsemnat. Că doar era vorba despre ”Mosfilm”, nu?

26177914_1157377201064267_1294925702_o

Foto: Grigor Grigoriu, Emil Loteanu și Simion Ghimpu (arhivă prsonală).

Am traversat bulevardul pe jos, de la porțile orașului și până la ”Lomonosov”, greu și cu viscolul în față printre oamenii înfofoliți cu blănuri și paltoane, care înaintau dârz cu torturi ”Kievskii” și ”Scazka” în mână, legate cu sfoară maro, cu plase cu mandarine și portocale și cu tăvi cu mâncare învelite în pungi. Iar în cap, majoritatea purtau câte o căciulă din aia de nurcă, rusească, simbolul bunăstării epocii urss-iste, pe care le detestam de mică. Mirosea a brad de la scârtele de brazi vii, ce își mai așteptau cumpărătorii întârziați dar și a mandarine. Mirosul copilăriei.

Regizorul era carismatic. Toți i se adresau cu mult respect ”Maestre!”. Mie, însă,  îmi amintea un pic de Carlson din desenul animat sovietic, pentru că avea bretele cu margini de piele maro prinse la pantaloni, o burtă revărsată peste centură și chiar unele trăsături asemănătoare personajului. Vorbea prea românește pentru acele vremuri. Vorbea tare și mult și gesticula cu nerv. Chiar și pe noi, copiii, instruiți să nu facem gălăgie și, mai ales, să nu îl întrerupem, ne-a ținut cu sufletul la gură cu poveștile lui despre studiouri, probleme la filmări, actori și regizori celebri – rupte dintr-o altă lume – lumea cinematografiei. Mulți ani mai târziu am aflat că lucrase cu Martin Scorsese la filmul ”Ana Pavlova”, iar Jack Nicolson și Robert de Niro au visat să ajungă în vreunul din filmele lui. Cel din urmă venise la Moscova pentru că acceptase un rol episodic în ”Ana Pavlova”, dar conducerea Goskino a interzis apariția unui actor american într-un film sovietic. Era anul 1982.

Așadar, acel Emil din amintirile mele, era de fapt, un geniu. Recunoscut și adorat în lumea cinematografiei, după succesele filmelor ”Lăutarii”, ”O șatră urcă la cer” și ”Gingașa și tandra mea fiară”, în care jucase și nanul Grigore și a căror coloană sonoră era semnată de un alt geniu – Eugen Doga. Probabil, acele nume ciudate și străine atunci urechilor mele, erau de fapt ei, starurile hollywood-iene, pe atunci necunoscuți nouă, pentru că pe cei sovietici – Yankovskii și Belyaieva, Svetlana Toma, Kiril Lavrov – îi recunoșteam deja.

26176526_1157378411064146_31350391_n

Era genial. Un pic egocentric. Vorbea mult despre el și reușitele lui. Acum înțeleg că avea și motive. Atunci, însă, îmi părea chiar caraghios. Din când în când, mai lua câte o ceapa verde de pe masa și o mânca rapid, începând de le capătul alb și până la ultima frunză din coadă. În liniștea care se lăsa se auzea doar ronțăitul ferm, care mi-a sunat în urechi toată seara. ”Mosfilm”, cadru, filmări în Franța, în Germania, dublură și…ceapa… Nu se legau în capul meu nicicum. Nici chiar îndemânarea perfectă de a servi friptura de fazan cu cuțitul și furculița, din vasele scumpe de porțelan ”Madonna” nu mi-a putut șterge imaginea acele cepe.

Dintr-o dată se auzi soneria și toți s-au uitat nedumeriți unul la celălalt. Mai așteptau pe cineva? Nu prea. Nanul Grigore s-a îndreptat spre ușă, iar noi, droaia de copii am alergat după el, curioși, în speranța că o fi Moșul. Era o doamnă frumoasă. Întreba de Emil, iar acesta, auzindu-i vocea, ieșise supărat în coridor să discute cu ea. Era o actriță. Aflase nu știu de unde, că în acea seara, marele regizor va fi la această adresă și a făcut orice numai ca să ajungă. Voia un rol. Discuția a fost scurtă și maestrul a revenit în apartament, trântind nervos ușa după el. Tatei i se făcuse milă de femeie și o petrecuse până jos, la bloc.

Mai rămâneau doar câteva minute până la ora 12. Ceasul de pe ecranul televizorului epuiza ultimele clipe ale anului. Trei, doi, unu….șampania a explodat, paharele de cristal  au fost umplute, toți se îmbrățișau și își urau La multi ani!!! Am alergat la geam, ademeniți de bubuitul artificiilor, care se vedeau perfect de la etajul opt. Cerul se umpluse de lumini multicolore și se auzeau râsete și urale de pe la balcoanele vecine.

Pe tot bulevardul Dacia nu era țipenie de om. Pe fundalul acelei feerii de culori, am zărit, în stația de troleibuz de la bibliotecă, o singură persoană.

Actrița.

Fost-am copil odată

Sacoul de catifea

17549058_984649858337003_300960290_o

La înmormântarea lui am mers oarecum nedumerită. Nu se poate, mi-am zis. El, legenda vie care deschisese în 1979 ediția festivalului de cinematografie de la Cannes, el, sex-simbolul anilor ’80, adorat de zeci de mii de admiratoare ale filmului, el – basarabeanul care ne dusese vestea în lume, el – Zobar, nu putea să moară atunci, în acel 20 decembrie al anului 2003.

La el acasă am văzut pentru prima data o canapea de piele și lemn masiv, adusă de prin străinătate și primii blugi Levis originali, cumpărați pe când făcea înconjurul lumii dar și primul sacou de catifea veritabil, cu care defila la invitații pompoase. Cu acela fusese și la Cannes. În casa lui venea deseori tatăl lui spiritual, Emil Loteanu, iar la mesele întinse de sărbători, am văzut ce înseamnă oameni valoroși, am auzit discuții neînțelese pe atunci, dar intuite ca fiind profunde, pentru că nimeni nu îndrăznea să le întrerupă sau să vorbească în paralel. Da, și se pomeneau nume de vedete pe care le văzusem doar la televizor și totul îmi părea rupt de realitate. Se râdea zgomotos, atât de tare și cu poftă, că acel râs îmi răsună și astăzi în urechi, ca un ecou al unei forțe care știa să trăiască la maxim. Și se mânca vânat, domnește, din vase din porțelan fin, cu tacâmuri aurite și ținute corect. Pentru ca el avea pușcă adevărată și era vânător. O pasiune ucigașă, pentru că tocmai de la ultima sa vânătoare nu s-a mai întors.

El ne-a dus pentru prima dată la mare și în Carpați cu ,,Volga” lui nouă și de la el am primit în dar primii cercei de aur și o vază din lemn roșu – neprețuită pentru mine.

A iubit de mic caii. S-a însurat cu o actriță de succes de atunci, de la teatrul din Bălți, Ecaterina, pe care a iubit-o, ca după un scenariu scris de Loteanu – cu foc, posesiv și dominant, iar copiii îl numeau tandru ”tătelu”. El – omul.17506397_984654775003178_1988089456_n

Pentru el, Loteanu a fost chemat la Brejnev ca să dea explicații de ce distribuie în roluri mari un actor fără studii de specialitate, iar mult mai târziu, la 60 de ani ai lui, când ar fi trebuit sa i se dedice, cel puțin, un spectacol omagial la Palatul Național de atunci, i s-au oferit doar trei ore cu o mică recepție la cinematograful Patria. El, eroul uitat, al cărui film biografic, realizat de fiul mai mare, regizorul Octavian Grigoriu, la Moscova, nu a mai fost difuzat în acele trei ore, pentru că urma o peliculă comercială și a trebuit să fie eliberată sala. El, despre care au scris mii de reviste din toată lumea și a dat interviuri peste mări și țări – nu însă și la noi. El, pe care l-am văzut ultima dată atunci în scenă – ca o dureroasă amintire a celui ce a fost cândva, el – o fosta mare stea, de care și-au amintit toți abia după ce mașina care a intrat în plin, i-a zdrobit inima pe loc.

Acea inima care tânjea. Care scrisese istorie cu ”Poienile roșii”, ”Lăutarii”, ”Șatra”, ”Ana Pavlova”, ”Tandra și gingașa mea fiară” și alte capodopere cinematografice. El – actorul. Tânjea după un nou film, după emoția camerelor, după un nou mare val creativ, pentru că mai avea ce spune, mai avea atâtea roluri de jucat, atâția lauri de adus Moldovei. Își dorise enorm să îl joace pe Bozoncea din ”Groapa” lui Barbu , dar nu a mai apucat. Pentru el, Loteanu pregătise un alt mare rol și făcuse rost, în sfârșit, și de bani, dar, ironia sorții, plecase dintre cei vii înainte de a-l începe. Cred că atunci a și murit o parte din actorul din el. Speranța, cel puțin, cu siguranţă. Iar pentru un artist lipsa de speranță e mai grea decât orice, chiar decât moartea. A tânjit cu capul sus. Nu s-a plâns niciodată. L-au citit doar apropiații după privire. Pentru că nu mai avea elanul de altădată, nu mai mergea la mare și la munte, nu mai râdea decât cu colțul gurii, nu mai aduna oameni la mese, nu mai purta sacoul, pentru că nu mai avea unde. El – Grigore Grigoriu.

17622660_10212565398068698_1911677809_o

La 13 ani de la moartea lui sunt încă nedumerită. Pentru că așa și nu pot sau nu vreau să înțeleg cum poate încăpea o legendă, o forță uriașă de energie într-un loc mut, sub un bust. Uitat de toți cei care l-au ridicat cândva în slăvi, l-au adorat și s-au mândrit ca e de-al nostru, din Moldova. Câte titluri sau omagii i s-au mai adus de atunci? Despre aprecierile pe care le-ar fi meritat în timpul vieții, nici nu mai vorbesc. E tardiv și inutil. S-a scris o singură carte despre marele actor și doar școala din Căușeni îi poartă numele. Iar singurul fiu rămas în viață, Octavian, se zbate de ani de zile, din resurse proprii, să deschidă în amintirea tatălui său un cinematograf în orașul de baștină. S-ar putea oferi cineva să-l ajute?

Așadar, a rămas doar un bust – fără anul nașterii și fără cel al morții. Pentru că nimeni nu s-a împăcat cu moartea lui. Și nici cu cea a fiului mai mic, căruia arma moștenită de la tata nu i-a servit decât 6 luni, iar fetița de niciun an nu a mai avut cui spune nici bunic și nici tată…

17506113_984653991669923_1578925026_n