Nerv de mamă³

Traumele și drepturile noii generații

1-10

Pe finalul anului școlar trecut, adică în vară, mai aveam de tratat un sigur dinte a lui Mihai și ne programasem pentru luna septembrie la stomatolog. Gratis și lângă școală. Întâmplarea a făcut că în august, exact când eram la Chisinau, dintele lucrat anterior să facă un abces și să ajungem la Chișinău la urgența stomatologica cu fiu-meu cel mic, într-o zi caldă de week-end. Mihai nu mai avusese ocazia să vadă un spital de stat din Chișinău. Când am parcat în curtea spitalului de la Telecentru, m-a întrebat dacă acolo sigur nu e un depozit sau ceva de genul și că, probabil, am încurcat eu adresa. Apoi, când a înțeles că va trebui să intre în acea sală rece, cu scaune din ”altă eră”, fără șorțuleț și beretă cu personaje din desene, fără Spidermani pe pereți și că nimeni nu îl va cocoloși și oferi abțibilduri pe mână, a început circul. ”Refuz să intru în această sală!” îi spunea medicului de etnie rusă, care îl privea ca pe un extraterestru venit de pe altă planetă. ”Eu îmi cunosc drepturile!”. Ceilalți copii, unii cu bandaje pe față, alții cu fălcile umflate, tăcuți și cuminciori, asistau nedumeriți la această scenă, în care, sincer, m-am simțit depășită. ”Vreau să știu exact ce îmi veți face și ce fel de anestezie va fi – puf sau înțepat”. Medicul, care a dat dovadă de foarte multă răbdare pe tot parcursul ”operațiunii”, i-a explicat riscul acelui puroi care poate urca pe canal, i-a zis că îi șpreiază de câte ori vrea el gingia și că nici nu va vedea sau simți acul. Parcă-parcă reușise să îl convingă, asta până când și-a aprins acea lampă direct pe gura lui, iar copilul a văzut cleștele și toate instrumentele aferente în cutiuța de metal smălțuit, ovală, în formă de boabă de fasole, care mi-a terorizat și mie copilăria. S-a ridicat în fund, și a declarat că el s-a răzgândit și vrea acasă.     Doctorul mi-a zis atunci că dacă decidem cum vrea el, atunci vom reveni la noapte cu dureri, dar să nu mai venim atunci la el. Sau ne mobilizăm acum și luăm atitudine, pentru că mai are o grămadă de copii în coridor care stau și așteaptă, sau să ne asumăm riscurile și consecințele.

Atunci, împreună cu asistenta, a trebuit să îi ținem mâinile și picioarele timp de câteva minute, care mi-au părut un secol, iar eu m-am simțit torționara de pe lume. Am extras măseaua buclucașă. Alte opțiuni chiar că nu am avut.

După ce trecuse furtuna, am intrat la medic în cabinet pentru formalități și, în încercarea de a detensiona atmosfera, i-am zis că simt nevoia de un ”sto gramm”, ca să îmi revin. ”Vamm i dvesti by ne pomeshalo by, s takim ciudom!” (Cu așa odraslă nu v-ar încurca nici două sute) mi-a răspuns el, zâmbind.

În septembrie am revenit la stomatologul nostru de lângă școală. Copilul, ca de obicei când e vorba de medic, cam smiorcăie, cam dă prea multe întrebări, încercând să își mascheze frica. Medicul, ca de obicei, l-a luat cu încetișorul, l-a mai întreabă ce a făcut în vacanță, ocazie cu care Mihai i-a povestit toată întâmplarea de la Chișinău. Subliniind neapărat că și mama lui l-a ținut de mâini. Am prins atunci vreo două ocheade nu tocmai prietenoase de la asistentă. Medicul stătea cu spatele, dar îmi dau seama ce gândea, evident.

”Nu putem lucra aztăi cu copilul! Este traumatizat”, mi-a zis el după o jumătate de oră de povești despre ”torționarii din Chișinău”. Nici eu nu eram tare mândră de pățanie, dar nu știu dacă justificările mele își aveau rostul în acel moment. I-a dat o rețetă de gratuitate la ceva apă de gură ”miraculoasă” și un set de abțibilduri, pentru a-i mai atenua din suferință, probabil, și ne-a zis să mergem la un alt spital specializat pentru copii, care are tot felul de mijloace adaptate pentru a lucra cu copiii mai mici sau mai fricoși. Cu un copil care smiorcăie nu se poate lucra. Nu e voie să îi forțezi.

”De acord” am zis. Dacă există o altă opțiune, mai suportabilă pentru el, de ce nu? Cu mare drag mă duc, mai ales că știu și din copilăria mea că nu e tocmai plăcut să te țină trei medici și să le muști din degete. Așa au stat lucrurile în cazul meu, cel puțin. Off, abia acum încep să o înțeleg mai bine pe mama, care nu avea de ales pe atunci.

Am așteptat scrisoarea de la medic pentru programare, care a venit peste o lună. Am sunat la numărul indicat de pe scrisoare și m-am programat pentru data de… zece februarie. Adică peste patru luni. Asta e, nu ai ce face, dacă vrei gratis.

Plomba lui Mihai se adâncise. Medicul s-a uitat la el și-a bifat pe o imagine de pe ecran niște cruciulițe în zona cariei. Mi-a zis să revin în 28 martie, pentru că programarea de astăzi a fost doar pentru consultare și evaluare a situației, și plombe nu fac în după amiaza aceea. Iar dacă vreau într-o zi de după amiază – să vin în aprilie. ”Dar ați primit fișa de la cabinetul stomatologic care ne-a trimis aici, nu? Oare acolo nu era situația noastră descrisă? Putea fi rezolvată plomba și astăzi?”. ”Spitalul nostru face propria evaluare. Ne pare rău!” mi-a răspuns doamna politicoasă și asta a fost. Am semnat iar o sută de fișe unde m-au întrebat de toate despre copil, alergii, reacții și o mulțime de altele, și am plecat.

Copilul fericit că a scăpat și de data asta îmi zâmbea pe sub căciulă în drum spre casă.

Iar eu simțeam că mă ia cu nervii. Atâtea luni pierdute pentru că deh, avem drepturi, așa e. Și nu contest că e nevoie de multă răbdare și înțelegere pentru a nu speria copiii de ideea de a merge la medici. Dar mie deja îmi mirosea aici a prea mult. E vorba exact despre acele limite care niciodată nu știi dacă îs prea rigide sau, invers, lăbărțate. Așa mă voi plimba și cu toți ceilalți dinți – câte 9-10 luni, că, vezi Doamne, nu ne place la stomatolog? Parcă simt că înclină a șantaj emoțional. Oare câte lucruri le facem de plăcere, noi adulții, sau, mai intervine în viață acel ”trebuie” mai ales în situații când ne e pusă sănătatea în pericol?

Mă uit la boțul ăsta de copil, care merge fericit cu nasul în geam, după o jumătate de zi pierdută pe drum, bucuros că iar a scăpat și mă gândesc – oare să îi zic că dacă și data viitoare ”scapă” pentru că va zice că îi e frică și că ”refuză”, ne vor reprograma iar la vară, prin iulie. Iar în august vom merge din nou la Chișinău. Va suna, oare, convingător sau îl voi traumatiza din nou? Sau, poate, îi voi reactiva trauma veche?

Zău că nu mai știu cum e mai bine.

2 gânduri despre „Traumele și drepturile noii generații

Lasă un răspuns la Anda-Cristina Vahnovan Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s