Doar de atât aveam nevoie pentru fericire.

Serviciul Social din Centrul Clujului ne-a ștampilat pe foi viitoarele destine.

Un fel de loterie. An de an era alt cămin sau altă cameră. Un singur standard rămânea valabil mereu: 22 de metri pătrați împărțiți la 5 studente. Un pat de metal supraetajat scorojit și altele trei separate cu sârmele ieșite pe sus. O masă și 5 scaune vechi de când sunt căminele, cu așchii și bucăți lipsă. Două rafturi anticariatice pentru cărți . Perdele vechi, agățate pe ce a mai rămas dintr-o galerie preistorică. Patru dulapuri cu urechi strâmbe de metal pentru lacăte. Ultimul venit își va ține hainele în bagaje. Ghinion. Doar de să se înduplece cineva să îi facă un capăt de loc măcar pentru sacou, dacă asemenea piesă aristocratică există în bagajele ghinionistului. Așadar – 4,4 metri per suflet.

În acel an a fost să fie căminul 6. Camera 91.

Nimic nu poate reda acel suspans când, tăbârcind gentoiul alb-albastru de rafie de la Piața Centrală din Chișinău, cu care ai venit 600 de kilometri, iar pe drum, pentru că s-a rupt fermoarul, l-ai străpuns și l-ai legat apoi cu o sârmă că să ajungi totuși la destinație, te trezești în fața ușii cu cheia marcată în mână.

O deschizi. Apocalipsa în 6 D. Așa vedeai prin filme că arătau casele părăsite după războaie, foamete și secetă. Primul lucru – deschizi larg geamurile. Înghiți nodul dens din gât și știi că nu ai prea mult timp la dispoziție pentru a-ți alege cel mai întreguț pat, care să mai conțină în afară de cadru și câteva arcuri funcționale. După ce deduci că e o cauză pierdută din fașă mai mizezi pe o saltea cât de cât, ca să mai neutralizeze din găurile largi și zgârâicioase. Oricum în timp va trebui să înveți pozițiile de somn slalomate printre găuri și vârfuri ascuțite de ”prăjini”, cum le ziceam noi. Patul supraetajat era cel mai neales. Partea de jos – pentru că se legăna la orice aburcare și coborâre din el ș-apoi mereu trebuia să miroși șosetele celui aburcat, iar partea de sus datorită lipsei de aptitudini spidermanice ale multora.

Și uite că zarurile au fost aruncate. Fetele s-au cazat. Paturile s-au umplut. Covorașele și plapumele colorate au personalizat colțul fiecăreia. Dar înainte de asta,  datorită inventivității uneia dintre nou-venite, am făcut rost de afișe de la Teatrul Maghiar cu spectacolul  ”A rút kiskacsa”, adică ”Rățușca cea urâtă” și le-am lipit pe post de tapet cât am putut acoperi din pereții jerpeliți. Va fi singura expresie din maghiară pe care o voi reține pentru tot restul vieții. Iar cu resturile rămase din afișe am învelit niște scânduri și le-am fixat pe frânghii, obținând astfel rafturi pentru cosmetice de clasa întâi.

Irinel – jurnalista – citea mereu, purta pulovere largi și mânca aproape doar sana și pâine. Fată deșteaptă, timidă și parcă mai mereu rătăcită printre lecturile ei. Stanca de la Litere – cu mult păr creț și privire narcisistă – atitudine de Xena  din ”Prințesa Războinică” și apucăturile așișderea. Cu caserole de mâncare primite săptămânal de la părinți la care se sclifosea mereu. Ancuța – boboc dintr-un sat de munte, venită la drept și în căutarea marii iubiri, cu multe borcane de zacuscă de la mama și perechi de cercei  cu pietricele colorate, care zăngăneau atunci când ateriza de pe patul supraetajat. Și mult ruj roșu – în el și-a pus toată nădejdea. Olga de la Etnologie, cu maniere alese, înceată în toate, chibzuită și cu un simț al umorului aparte. Singura moldoveancă, din Cimișlia, care înainte de somn mereu își pieptăna atent părul și își desfăta fața cu crema primită cadou de la iubitul ei moldovean cu ochi albaștri. Am rămas prietene bune până în ziua de azi. Cu ea ne-am înțeles să gătim cu rândul – când o oală de borș, dar fără mărar, așa cum îi place la ”al meu” , când un ceaun de cartofi scăzuți, dar așa cum îi place la ”al ei”. Și seara ceai cu taclale – așa cum ne place nouă.

Și uite așa, zi de zi, a trebuit să învățăm să conviețuim. Să acceptăm mendrele și să tolerăm diferențele, zilele proaste și greșelile. Să cedăm și împărțim borșul, sana, zacusca și prăjitura de mere rămasă în caserolă. Să împărțim ultimii bani și să punem împreună pentru o zi de naștere. Să împrumutăm haine și papuci, genți, cărți și cursuri. Să ne apucăm hotărâte de gimnastica de dimineața și în două zile să și renunțăm la ea. Să ne certăm zgomotos pentru mizeria de pe masă și podeaua nemăturată iar apoi taberele să se împace. Să fim solidare atunci când vreunul dintre aleși nu renunța să bată la ușă noaptea, întru cerșirea iertării sau invers, să mai aruncăm niște venin atunci când i se urcau gradele la cap.

Anul a trecut rapid. Am înțeles că acest loc ne-a devenit casă abia când am început să dezlipim pozele de pe pereți, să adunăm și să împărțim borcanele goale de pe dulap după culoarea ojelor cu care le marcasem și să predăm păturile ponosite ”de cazarmă” administratoarei.

Și cu acea ultimă ștampilă de pe fișa de lichidare de la cămin ne-am risipit prin lume. Uneia dintre ele i-am pierdut urma. Pe alta am mai întâlnit-o peste ani și era tot în căutare. Rujul nu folosise la nimic. Ochii albaștri au trădat-o urât pe a treia. Și a plecat în lumea mare unde și-a întâlnit dragostea adevărată. Iar manierele domnești i-au servit perfect în Elveția, în noua ei familie de aristocrați. Jurnalista mea a coborât din lumea cărților și a întâlnit un prinț real. În București. Iar eu am obținut trofeul pentru numărul de nașteri, dar nu asta contează. Ci faptul că, indiferent de traseul sucit al sorții, în acei 4,4 metri pătrați au încăput vise și speranțe cât pentru o viață întreagă.